Am așteptat aproape 6 ani să-i văd și să-i ascult live. Și din acești 6 ani n-a mai rămas decât puțin. Ȋn 3 ore vor urca pe scena din Piața Centrală. Mai mult decât atât, sunt, împreună cu alți 4 fani, norocoasa câștigătoare a unui meet and greet. Cu alte cuvinte, înaintea concertului voi avea ocazia să stau de vorbă cu ei în backstage, un privilegiu la care nici nu visam acum câteva luni. Ora 19 :00 se apropie și 5 minute de întârziere ar însemna anularea biletului, așa că arunc repede pe mine ținuta pregătită special pentru seara asta și plec. Fără a uita însă de cele câteva pagini cu versuri în engleză care cred eu că ar suna dumnezeiește rostite de vocea lui V. Faptul că el îmi va citi creațiile va fi mai palpitant decât a fost recenta lansare a volumului meu de poezie. O lansare modestă, ce-i drept, într-o cafenea micuță, cu 500 de bucăți distribuite gratuit. Dar o lansare.

După atât suflet pus în acele rânduri și după crearea unei legături aproape intime între mine și muzica lor, sentimentul pe care l-am încercat când am aflat că mă voi întâlni cu V. și colegii săi a fost unul nou, antagonic. Eram absolut extaziată, dar în același timp m-am panicat teribil la gândul că habar nu am cum ar trebui să mă port. Nu vreau să las impresia unei fane isterice (deși recunosc că sunt), și nici nu vreau să le spun cât de mult îmi place muzica lor, pentru că ar fi cel mai banal lucru pe care l-aș putea rosti.

Ajung la intrare cu puțin timp înainte de verificarea biletelor. N-am mai fost niciodată la un meet and greet, așa că mă tot uit pierdută în jur, neștiind exact încotro ar trebui să merg și ce ar trebui să fac. Până la urmă întreb pe cineva și sunt condusă la locul cu pricina. Aglomerație. Toată lumea mută ceva, toată lumea verifică ceva. Intimidant pentru o fetiță. Pentru că deși am 24 de ani, în astfel de momente vârsta îmi scade brusc la 16. Ajung în fața lor. Ne zâmbesc toți jovial, mie și celorlalți patru. De teamă să nu ratez momentul apogeului vieții mele, mă întorc cu tupeu către V și îl întreb dacă ar vrea să citească rapid câteva versuri din cele pe care le-am scris. Sunt absolut surescitată de emoție, iar mâinile și picioarele îmi tremură cum nu mi-au tremurat niciodată. Dar reușesc să-mi păstrez cumpătul și să mă port absolut firesc. Primesc din partea lui V. exact reacția la care mă așteptam. Două sprâncene frumos arcuite, ridicate. Dau să mă scuz, dar mă întrerupe cu un zâmbet larg și un ‘Yeah, sure.’ Ȋi întind paginile. Brusc, versurile acelea mi se par cele mai proaste din câte a scris cineva vreodată. Nu-mi dau seama cum de m-am gândit că acest om, care face pur și simplu dragoste cu cuvintele, ar putea găsi interesante niște mâzgăleli adolescentine. Aș putea să îi smulg foile din mână și să fug. Totuși mă abțin. Iar sprâncene ridicate. Mă gândesc că va urma probabil un răspuns de o complezență sfâșietoare, așa că hotărăsc să adaug :

‘I would like you to be honest. If you think it sucks, tell me that it sucks. And if you think it’s just plain boring, tell me that. I can face it.’ (Aș vrea să fii sincer. Dacă ți se pare că sunt oribile, spune-mi că sunt oribile. Iar dacă ți se pare că sunt complet neinteresante, spune-mi asta. Fac față.)
‘Ok….’ îmi răspunde, cu privirea în foaie. ‘No, actually, this is….this is good. This is very good. M., read this. Can I show this to M.?' (Nu, de fapt sunt…sunt bune. Sunt foarte bune. M., citește asta. Pot să i le arăt lui M. ?)
‘Of course.’ (Binențeles)
‘Hmm…’ Atât de la M, bassistul trupei. Asta și o privire întrebătoare către V.

Înainte de a-mi primi foile înapoi îl rog pe V să scrie pe ultima pagină ‘V. has read this’ ('V. a citit asta') și să semneze. Mă îndrept apoi către ceilalți membri. După câteva cuvinte schimbate cu aceștia suntem anunțați că trebuie să părăsim zona de backstage. Suntem conduși către scările de acces, dar sunt oprită de unul din oamenii de la personal.

‘V. would like to have a word with you, if you’re ok with that.’ (V. ar dori să schimbe câteva cuvinte cu tine, dacă ești în regulă cu asta.)
‘Uhm…ok, sure.’ (Uhm…da, sigur) (whaaaaat ?!?!)
‘I like those lyrics of yours. You’re quite talented.’ (Ȋmi plac acele versuri. Ești destul de talentată)
‘Thanks’ (Mulțumesc) (zâmbet tâmp)
‘I was thinking..would you mind if we would try put them into music ? Give them some notes, make them sound in a way…play a little. We don’t usually do this, all our song lyrics were written by me, but…it could turn out an interesting experience if we would make an exception.’ (Mă gândeam…te-ar deranja dacă am incerca să le transformăm în muzică? Să le punem pe note, să le facem să sune cumva…să ne jucăm puțin cu ele ? De obicei nu facem asta, toate versurile melodiilor noastre au fost scrie de mine, dar…ar fi o experiență interesantă dacă am face o excepție.)
‘……..Uhm…no, no, I wouldn’t mind. Wow, this is…this is unexpected. But how do we do this ?’ (…Uhm…nu, nu, nu m-aș supăra. Wow…nu mă așteptam la asta. Dar cum procedăm ?)
‘Well, you see A. over there ? He’s our manager. You can ask him to give you his e-mail address and just send them there.’(Ȋl vezi pe A., cel de acolo ? El este managerul nostru. Ȋi poți cere adresa lui de e-mail și le poți trimite acolo.)
‘Ok. Thanks. I didn’t expect you to really like my scribbles.’ (Ok. Mersi. Nu mă așteptam să-ți placă așa mult mâzgăliturile mele.)
‘No, I loved them. Thank you, darling, and enjoy the show.’ (Nu, mi-au plăcut mult. Mulțumesc, draga mea, și distracție plăcută la concert.)

Mă strecor undeva, în public, dar mi-e gândul doar la imaginea lui V. cu paginile mele în mână. This is very good, Thank you, darling…Cuvintele acestea îmi vor răsuna în minte multă vreme. Concertul stă să înceapă. Ȋn jurul meu, toată lumea se agită să ajungă cât mai în față. Atmosfera îmi răpește atât de intens atenția, încât primele acorduri de chitară mă iau prin surprindere. Cine nu e pasionat de concerte nu va înțelege niciodată senzația unică pe care o oferă acestea. Absolut orgasmic. O piesă după alta, toate-mi sunt cunoscute și pe toate le-am ascultat obsesiv ani de-a rândul. La un moment dat vine rândul unei piese al cărei videoclip prezintă o fată și un băiat care se caută prin mulțimea unui concert. Ȋmi aduc aminte de unghiile negre care mi-au deschis ușa compartimentului și mă uit în jur. Prea multă lume pentru a avea vreo șansă să-l zăresc. Mă întreb dacă și ochii verzui mă caută pe mine.