Ce-i dragostea? Un sentiment? Trăire? Afecțiune?
Ori altceva nelămurit ce vine fără știre?

(Marian Malciu, „Celei ce nu mai este” – Te-am iubit )


Viata noastră, a oamenilor, este așa cum spunea Psalmistul: ,,Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său.” Dar, chiar dacă este trecătoare, viața are rostul ei dat de Domnul. Cel mai important lucru pentru noi este să găsim un sens în viață. Oare ce anume ori cine dă sens vieții noastre? Creatorul nostru, bunul Dumnezeu, atât prin viața noastră cât și prin învățătura creștină lăsată nouă prin Sfânta Biserică (Biblia, Viețile Sfinților etc.), ne arată că esența vieții și a legii creștine este DRAGOSTEA.
Se cuvine să ne oprim mai cu osârdie asupra problematicii IUBIRII în aceste tulburi timpuri pentru că, pe zi ce trece, observăm cu întristare că se întâmplă întocmai cum se prefigura în capitolul 24 din Sfânta Evanghelie de la Matei: "din pricina înmulțirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci". Firește, ne punem întrebarea: de ce oare este atât de puțină iubire? A da un răspuns pertinent înseamnă a privi cu luare-aminte în jurul nostru, dar mai cu seamă în noi înșine.

Dragoste. Dragoste și iubire!
Iată două cuvinte folosite frecvent în orice gen de comunicare, pe toate continentele, pe toate meridianele, în toate limbile pământului. Sunt zone ori spații în care ele se întâlnesc mai des decât cuvântul „mamă” ori „mâncare”! Nu am în vedere doar literatura de orice fel, ci toate mijloacele de comunicare în masă, cu mențiunea că în spațiile de socializare ale internetului, tot aceste două cuvinte depășesc orice record. Deși oamenii vorbesc foarte mult unii cu alții, inclusiv prin intermediul telefoniei mobile, contrar așteptărilor, cuvintele nu-i apropie prea mult nici chiar atunci când își împărtășesc propria singurătate. Veți înțelege, din cele ce urmează, că numai Dumnezeu poate alunga această singurătate. El este singurul care o poate desființa și, foarte important, poate aduce în locul ei ceea ce numim împlinirea dragostei.
Referitor la această afirmație, Sfântul Porfirie Bairaktaris (Evanghelos Bairaktaris, după numele său de mirean, unul din cei mai mari duhovnici născuți pe pământul Greciei - 1906–1991) își punea întrebarea: "Ce sunt iubirile omenești pe lângă iubirea dumnezeiască?” și își răspundea în felul următor: ,,Sufletul îndrăgostit de Hristos este pururi fericit și senin, orice i s-ar întâmpla, oricâte osteneli și jertfe l-ar costa dumnezeiasca lui dragoste." De aici se poate înțelege că toți purtăm în sufletul nostru o dorință imensă de iubire și asta pentru că încă de la naștere primim în dar IUBIRE.
Dacă ar fi să urmărim viata omului in paralel cu învățătura creștină putem lesne observa că firul comun îl constituie dragostea.
Prin definiție, dragostea și iubirea fac trimitere la un anumit sentiment. Este vorba de ceea ce numim „afecțiune”. O afecțiune față de cineva ori de ceva. În toate dicționarele existente se fac precizări în sensul că dragostea sau iubirea ar fi acel sentiment de afecțiune pentru o persoană de sex opus. Se vorbește de legătură sexuală, de relații amoroase între asemenea persoane. Se aduc în dicționare subiecții unor asemenea relații: amant/ă, ibovnic/ă, amorez/ă, drăguț/ă, de parcă este obligatoriu să înțelegem că această afecțiune se naște și există numai între acest gen de persoane, care, tot obligatoriu, trebuie să fie de sex opus. Poate nu am fost eu atent, dar cred că nu am întâlnit și subiecții „soț-soție”! Să fie o scăpare a lingviștilor ori au avut ei în vedere că există și relații de afecțiune, mai precis relații amoroase între persoane de același sex? Da, se poate! Nu și-au permis să încurajeze un anumit gen de discriminare…
Pe de altă parte, strâns legat de aceste două noțiuni, se vorbește despre „pasiune” și nu de puține ori se întâlnește expresia: „o/îl iubește cu pasiune” ori „s-a sinucis din dragoste pasională”. Din nefericire, se întâmplă ca dragostea să fie definită prin afecțiune și sentiment, afecțiunea prin sentiment și dragoste, iar sentimentul prin dragoste și afecțiune, fără să ignorăm prezența aproape întâmplătoare a procesului psihic! Adevărat, în cazul acestei noțiuni, sunt explicații mai largi, unanim acceptate, în sensul că „pasiunea” poate fi și o „înclinație vie însoțită de plăcere pentru obiectul studiat ori profesia exercitată”. De altfel, în Dicționarul Explicativ al Limbii Române se menționează că pasiunea este o „stare afectivă și intelectuală”, ceea ce ne duce cu gândul la existența și a altor vietăți ori lucruri spre care se îndreaptă sentimentul de afecțiune, precum și la activități concrete raportate la orice acțiune menită a asigura, în ultimă instanță, desfășurarea vieții, deci nu numai la persoanele de sex opus. În această accepție putem înțelege că pasiunea este proprie majorității oamenilor, fie ei artiști, creatori de frumos în toate domeniile artei, fie profesioniști într-un domeniu sau altul (medici, cercetători, mecanici, agricultori, cofetari, sportivi, constructori, piloți, militari, arheologi, astronauți, profesori, dresori, alpiniști, olari, strungari, vânători, șoferi, dulgheri și așa mai departe).
Dar, dacă pasiunea poate exista sub multiple forme în procesele psihice ale omului și se poate manifesta în această mulțime de ocupații, domenii, spații etc., fiind pe înțelesul tuturor, să ne întoarcem la dragoste și iubire, acceptând că sunt sinonime în sensul larg al înțelesului, la acest sentiment care ne atrage, care există cu sau fără voința noastră și fără de care avem senzația ori convingerea că nu putem trăi. S-a născut ea odată cu apariția omului pe pământ? Este ea un ceva necesar cu adevărat? Cum se manifestă ori cum ar trebui să se manifeste?
Dacă facem trimitere la științele care studiază apariția și evoluția omului, avem un răspuns ambiguu. Poate că nu a fost dragoste de la începuturi. Poate că instinctul de reproducere a ținut locul ei și, foarte posibil, din acest motiv este explicată această noțiune prin afecțiunea între persoane de sex opus. Pe măsura evoluției omului, mai ales în plan intelectual, se pare că instinctul în cauză a fost înlocuit, puțin câte puțin, de dragoste, mai mult ori mai puțin înțeleasă ca formă de manifestare a afecțiunii dintre bărbat și femeie. Oricum, oamenii de știință, numai în baza rezultatelor cercetării făcute, nu pot admite că dragostea s-a născut odată cu apariția omului pe pământ. Nici nu ar fi posibil dacă avem în vedere teoria darwinistă (teoria evoluționistă, referitoare la evoluția speciilor, care a fost recunoscută de către comunitatea științifică și publicul larg încă din timpul vieții lui Charles Darwin, naturalist britanic, geolog și biolog – 12.02.1809/19.04.1882). Ar însemna să credem că maimuțele cunoșteau iubirea și se bucurau de ea și, mai grav, ar presupune să avem îndoieli asupra existenței lui Dumnezeu, subminând cartea biblică a Facerii, ori chiar a nega existența Creatorului unic al lumii!
Dacă, în același scop, facem trimitere la Biblie, pentru că și ea explică în detaliu cum a apărut omul pe această planetă, cine l-a creat și în ce împrejurări sau condiții, aflăm că iubirea (dragostea) există înainte de întemeierea lumii. Nu, nu trebuie să vă surprindă această afirmație! Este greu de acceptat, la prima vedere, mai ales dacă vom judeca acest aspect prin înțelesul, greu de deslușit pentru mulți cititori, al primului capitol („Facerea”). Mai întâi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, să înțelegem ce este El și să-L cunoaștem. Iar pentru aceasta cred că este necesar să apelăm la un text fundamental pentru că, orice s-ar spune, definirea dragostei este un demers extrem de dificil. Acceptăm unanim că ea presupune o afecțiune puternică și tocmai complexitatea manifestărilor sale, la care adăugăm o diversitate uriașă a legăturilor afective, ne pune în dificultate. Ca atare, vă propun să ne întoarcem la „Cartea cărților”, adică la Biblia sau Sfânta Scriptură.
Ajungând aici, să poposim și să citim cu atenție sporită și multă credință din „Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan”. Nu, să nu vă cuprindă mirarea că am ales aceste pagini! Apostolul Ioan, după cum el însuși o spune, face „mărturie despre Cuvântul vieții”, pentru că este unul din cei aleși de Fiul lui Dumnezeu - Iisus Hristos, adică unul care poate mărturisi „ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții” (cap.1, 1). Pentru cine încă nu știe, amintesc aici că Apostolul Ioan era pescar, fiul lui Zevedei, din Betsaida Galileii. El a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul și de la acesta învățase să creadă în Iisus, că El este Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. A fost chemat de Iisus, împreună cu Iacob, fratele său: „veniți după mine și vă voi face pe voi pescari de oameni”! După ce l-a cunoscut pe Andrei, au vorbit, amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Acest om, Sfântul Ioan Evanghelistul, a fost unul din cei doisprezece Apostoli aleși de Iisus, cel mai tânăr dintre aceștia. A trăit până aproape de anul o sută (adică sfârșitul veacului apostolic). Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului și așa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. Este acel ucenic ales de Domnul pentru a-i încredința pe Preacurata Sa Maică, atunci când era răstignit pe Cruce. După Înălțarea Domnului la Cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos împreună cu Sfântul Petru și Iacov, ruda Domnului.
Având în vedere aceste circumstanțe, înțelegând că Apostolul Ioan a vorbit cu Fiul lui Dumnezeu, a stat la masă cu El, l-a însoțit pe toate drumurile și la întâlnirile cu mulțimile dornice să-l asculte pe El, a văzut cu ochii săi minunile făcute de Iisus Hristos, a auzit cu urechile lui învățăturile Fiului Domnului, fiind martor ocular la toate lucrările „Învățătorului” și așa mai departe, am convingerea că Evanghelia scrisă de Apostolul Ioan, mărturia sa, cu alte cuvinte, este cât se poate de credibilă pentru voi, cititorii de azi…
Ei bine, Apostolul Ioan ne spune că „Dumnezeu este lumină”, adică iubire sau dragoste, după cum vom înțelege în cele ce urmează. Și nu numai atât, ci „Dumnezeu este lumină și niciun întuneric nu este întru El”. Toată această epistolă este o mărturisire a Apostolului Ioan despre Dumnezeu-iubire și despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. În același timp, este vorba de iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Apostolul Ioan explică și dezvoltă aici cuvintele lui Hristos: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan, 3, 16). În susținerea acelorași mărturii vă fac trimitere și la alte izvoare demne de toată încrederea. Astfel, în Sfânta Evanghelie după Matei (cap.22; 37-40), autorul său consemnează: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toata inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și din toată puterea ta", acestea fiind cuvintele Lui Iisus în răspunsul dat la întrebarea pusă de un învățător de lege, care a dorit să-L ispitească pe Fiul Domnului. Și, tot în acea împrejurare, Iisus Hristos a rostit și a doua mare poruncă în Lege: "Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți". Aceleași cuvinte sunt înfățișate, în același context, în Sfânta Evanghelie după Marcu (12, 30 și 31). În plus, Evanghelistul consemnează: „Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă” (Marcu, 12; 31).
Observați, vă rog, că se folosește frecvent cuvântul „iubire” (sinonim cu dragoste) în mărturisirile acestor trei evangheliști. De ce oare? Pentru a-i înțelege sensul, conținutul, valoarea! Pentru a înțelege că „Dumnezeu este iubire”, precum ne spune Apostolul Ioan. În această afirmație, ce o reținem ca fiind învățătură de mare preț, fundamentală, iubirea nu se referă la Dumnezeu în Sine însuși. Nu se referă nici la natura ori la ființa propriu-zisă a lui Dumnezeu. Iubirea se referă la slava Sa, la slava dumnezeiască, adică la energiile dumnezeiești. Acestea sunt energiile care izvorăsc neîncetat din ființa lui Dumnezeu. Sunt energiile prin care El creează, prin care se arată și se comunică, prin care ne ridică la El și ne unește cu el.
Energiile sau puterile, lucrările, slava sau harul dumnezeiesc sunt termenii din Sfânta Scriptură care fac distincția dintre ființa propriu-zisă a lui Dumnezeu (rămasă inaccesibilă) și veșnica iradiere a ființei sale, prin care Dumnezeu, repet, creează și se face cunoscut deplin și ne unește cu El. Cu alte cuvinte, când Scriptura spune „Dumnezeu este iubire”, conform sfintei tradiții, a predaniei creștin-ortodoxe, noi înțelegem energiile, slava, harul dumnezeiesc.
Rețineți, deci, Dumnezeu creează prin energiile Sale. Tocmai din acest motiv, Scriptura îl numește, sub aspectul energiilor, „Lumină” și „Viață”. Prin energii Dumnezeu conduce lumea, de aceea este numit „Putere” sau „Dreptate”. Toate aceste „nume” ale lui Dumnezeu din Scriptură se referă la energii. Dar tot prin energii Dumnezeu mântuiește și îl unește pe om cu El. În această ipostază Dumnezeu este numit „Iubire”, în energiile Sale. Deci Dumnezeu-Iubire sunt energiile prin care Dumnezeu se sălășluiește în om și îl unește pe om cu Sine. Acesta este sensul cel mai înalt, duhovnicesc, al cuvântului „iubire”: energiile dumnezeiești prin care Dumnezeu ne unește cu Sine și ne îndumnezeiește.
Unirea omului cu Dumnezeu nu este unirea cu ființa lui Dumnezeu (o asemenea unire „ființială” este numai între Persoanele Sfintei Treimi), ci este unirea cu energiile lui Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu în energiile Sale sau unirea prin har, prin care participăm deplin la ființa lui Dumnezeu, fără să devenim ființa lui Dumnezeu. Prin har, prin energii, suntem tot ceea ce Dumnezeu este prin ființă.
Iubirea, în sensul duhovnicesc, cel mai înalt, reprezintă energiile dumnezeiești și, mai precis, reprezintă energiile ca fiind cele prin care se realizează unirea noastră reală cu Dumnezeu. Iubirea desemnează deci energiile lui Dumnezeu și unirea omului cu Dumnezeu prin har. Iubire sau unire cu Dumnezeu prin har. Asta înțelege Scriptura prin iubire, în sensul cel mai înalt, înțelege taina unirii reale a omului cu Dumnezeu.
Dacă ar fi să extragem de aici o „definiție” a iubirii, rezultă următoarele aspecte: - În primul rând, iubirea, în sensul pur spiritual, duhovnicesc, este energie dumnezeiască. Cum adică? Este energie dumnezeiască în sensul că este energia prin care Dumnezeu îl unește pe om cu Sine, prin har.
- În al doilea rând, este necreată și veșnică, pentru că energiile, slava, sunt nedespărțite de ființa lui Dumnezeu, emană veșnic din Dumnezeu. Deci, „înainte de a fi lumea”.
Cu alte cuvinte, trebuie să înțelegem că iubirea nu este creată de noi, oamenii, prin anumite hotărâri, acțiuni, dorințe sau atingeri. Ea există în noi încă de la naștere, dată nouă prin har dumnezeiesc, iubirea existând înaintea noastră în ființa Creatorului lumii.
Dacă cercetați cu atenție, veți descoperi toate aceste elemente reunite în „rugăciunea arhierească a lui Iisus”:
„Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei“ (Ioan 17, 20-26).
Aici se spune cât se poate de clar că iubirea, ca energie dumnezeiască, este „înainte de întemeierea lumii”. Iar slavă, iubire, unire, sunt denumiri ale aceleiași manifestări a energiei dumnezeiești.
A se înțelege că acesta este cel mai înalt sens al dragostei, ca existență și manifestare: iubire, ca har dumnezeiesc necreat, prin care se realizează unirea omului cu Dumnezeu. Este iubirea în sens pur spiritual, duhovnicesc sau metafizic.
Există și un al doilea sens, care este reflectarea în plan a primului sens, dumnezeiesc:
- iubirea de Dumnezeu, prin care un om tinde spre Dumnezeu, aceasta fiind rațiunea lui de a fi;
- iubirea de aproapele, prin care se înțelege că Dumnezeu este prezent în toate și în tot.
Firesc, în afara celui mai înalt sens al iubirii, sunt și sensuri pur umane, care se prezintă ca fiind pozitive și negative.
Cele negative se manifestă în următoarele modalități:
- iubirea de cele trupești, adică desfrânarea, iubirea de arginți, iubirea de mâncare sau băutură și altele;
- indiferență față de Dumnezeu, adică ignorarea existenței Lui sub toate aspectele (ateism, materialism);
- nerespectarea, nerecunoașterea și acțiunea ostilă (lupta) împotriva învățăturii Lui Dumnezeu ( erezii, secte);
- ura față de Dumnezeu, manifestată prin încălcarea oricăror norme, ajungându-se până la fapte extreme de distrugere a vieții (satanismul).
Cele pozitive sunt de genul:
- iubirea în sensul manifestării dragostei dintre bărbat-femeie (soț-soție);
- iubirea manifestată față de părinți, copii, rude, prieteni, țară, popor;
- iubirea ca tendință morală de a face binele, de a face ceea ce este drept, de a căuta frumosul, adevărul, de a respecta valorile, morala etc.
În acest context, fără să vrem, ne punem întrebarea: este sentimentul de afecțiune, adică dragostea, consecință a cunoașterii binelui ori a răului? Fără a face trimitere la Sfânta Scriptură (știind foarte bine că Dumnezeu nu a produs răul), ci doar la viața socială, cutumă, norme și legile care o guvernează, reușim să găsim un răspuns convingător? Firesc, în funcție de cultura generală a fiecăruia, de experiența sa de viață, de cunoașterea și implicarea sa în viața religioasă, răspunsul va înclina spre bine ori spre rău, fiecare putând argumenta una din cele două variante. Cu riscul că deranjăm opinia unei anumite grupări, considerăm că binele este cel care a generat, a născut și a dezvoltat sentimentul de afecțiune pentru cineva sau ceva în toate timpurile. Nu este cazul să venim aici cu teorii, susțineri, statistici ori alte posibilități prin care să probăm și să fundamentăm afirmația anterioară. Cred că este suficient să contabilizăm și să facem apel la amintirile fiecăruia dintre noi, ca oameni maturi și obiectivi, la toate statisticile intime ale doritorilor a lua parte la dezbatere, precum și la tot ceea ce ilustrează arta, istoria, religia, psihologia și chiar parapsihologia.
Vom ajunge, cât se poate de sigur, la concluzia că dragostea este o emanație a „binelui” sub toate formele. Poate fi și rezultatul răului, dar numai după ce ea a existat deja ca un „bine” limpede conturat, care s-a manifestat ca atare, însă unul din subiecții în cauză a derapat de la sensul firesc, s-a îndepărtat de la esența acestui sentiment și i-a dat interpretări meschine, de natură a provoca celuilalt partener o stare stânjenitoare, disconfort moral și psihic, teamă, panică etc. De altfel, acest așa numit bine este o taină pe care Domnul Dumnezeu a pus-o în sufletul omului încă din momentul binecuvântării lui, la „Facere”. Dumnezeu a suflat în om prin suflarea Sa „o părticică din divinitatea” Sa, adică harul. Deci harul este prezent de la începuturi în suflet, iar acesta este capabil să primească și să asimileze această energie îndumnezeitoare. Tocmai din aceasta cunoaștem și că rămânem în El și El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său. Este taina manifestată, mai târziu, printre multe altele, prin dojana făcută de Creatorul suprem celor doi care au mâncat din fructul interzis lor, prin iertarea lor de acest păcat într-un anumit fel. El a pedepsit femeia, bărbatul și șarpele pentru a curma păcatul, dar a procedat așa din iubire față de creația sa, din grija ca acel păcat să nu strice pe mai departe. Amintesc aici că Dumnezeu putea să nu fi pedepsit omul dacă nu i-ar fi acordat, în prealabil, posibilitatea de a alege între bine și rău…
Vom înțelege, cu puțină silință, că iubirea are la baza ei jertfa și că nu există iubire fără jertfă, după cum nici jertfă fără iubire nu există. În acest sens, amintim că dragostea lui Dumnezeu față de oameni s-a manifestat inclusiv prin sacrificiul suprem. Astfel, Dumnezeu-Tatăl l-a sacrificat pe Iisus Hristos - Fiul – tocmai pentru ca oricine crede în El să fie iertat și să nu mai fie pedepsit pentru păcate prin moarte veșnică. Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii. Dar, pentru ca omul să înțeleagă toate acestea, pentru a se feri de păcat, trebuie să înțeleagă ce este dragostea, către cine este îndreptată și cum trebuie să fie ea manifestată.
Niciunde nu putem găsi explicații ori învățături mai adânci ca în Biblie.
Iată, referitor la afirmația de mai sus, Apostolul Ioan ne amintește: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut, L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem.” și „În aceasta este dragoste, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (Ioan, Întâia epistolă sobornicească, 4; 10, 11). Iar ca revers, dacă vreți, în versetul următor, Apostolul ne învață: „Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi suntem datori să ne iubim unul pe altul”.
În acest context încercăm, desigur, să descoperim cum anume să ne iubim, cum să se manifeste dragostea noastră, cum trebuie să fie ea, atât față de Dumnezeu cât și față de aproapele nostru. Subliniam în partea introductivă că dragostea este un sentiment complex, manifestat prin afecțiune puternică. Dar, față de cine își manifestă omul dragostea?
Este un răspuns larg, explicat mai mult sau mai puțin în multe izvoare, dar aleg să-l exprim aici doar într-o singură frază care, la rândul ei, poate face trimitere la altele, explicative.
Dragostea se poate manifesta față de: Divinitate, familie, prieteni, parteneri romantici, patrie, localitate natală, frumos, artă, animale, obiecte etc.
Așa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbind despre cele 400 de capete despre dragoste (în volumul II din Filocalie), sunt trei feluri de dragoste: una mai presus de fire, când îi iubim pe toți la fel, dragostea aceasta întemeindu-se pe porunca lui Dumnezeu; o alta este dragostea după fire, pe care o binecuvântează Dumnezeu, și anume iubirea părinților pentru copii, cum își iubesc copiii părinții, cum se iubesc frații între ei, cum se iubesc prietenii, aceasta fiind o iubire firească pe care o binecuvântează Dumnezeu, iar o a treia este iubirea împotriva firii, adică aceea pe care o au cei pătimași față de cei care îi ajută să-și împlinească patimile. Firesc, pe aceasta Dumnezeu nu o binecuvântează. El îi poate ierta pe păcătoși, dar în nici un caz nu-i poate binecuvânta.
O trăsătură, ca nevoie importantă a dragostei, este reciprocitatea în manifestare. În acest înțeles, ea poate fi resimțită sau nu, de subiect, prin acțiune fizică a obiectului. Bunăoară în cazul dragostei față de Divinitate, față de obiecte de orice fel, în care includem orice creație a omului sau a Naturii-mamă, ori de diferite concepte neaplicate, ea este resimțită fără o acțiune fizică a obiectului. Niciun obiect nu își poate manifesta dragostea față de om. El nu are viață, nu este însuflețit. Divinitatea poate răspunde dragostei omului, dar să nu uităm că ea l-a creat pe om din iubire deja! Atâta doar că răspunsul Ei la dragostea noastră nu poate fi decât prin mântuire, în cazul religiei creștine. Subiectul se rezumă, deci, numai la contemplare, admirație etc. și nu așteaptă să i se răspundă în același fel. Deci, nu există reciprocitate vizibilă sau nu se așteaptă nici un fel de reciprocitate în dragostea față de natură, plante, animale, patrie, frumusețe sau artă. Poate că unele animale ori păsări sau pești, în anumite condiții, par a vă răspunde la dragoste, dar este ea pe măsura cantității și calității celei pe care o nutriți față de acestea? Este ea exprimată ca stare sufletească ori este vorba doar de o manifestare instinctuală din partea lor? Pot ele iubi ca oamenii? Nu! Pentru că în ele nu a fost suflare de Duh ca în cazul omului. În ele nu sălășluiește Dumnezeu pentru a le uni cu sine.
Trecând la alte categorii în care am clasificat iubirea după sensul avut în existența și manifestarea ei - cel mai înalt fiind sensul pur, spiritual, duhovnicesc, este de reținut că foarte importantă este dragostea de familie, parteneri, prieteni. Ei bine, aici reciprocitatea trebuie să existe. Numai păstrând această condiție putem vorbi de o dragoste adevărată. Când vorbim de familie, înțelegem relația soț-soție, părinți-copii, dar și relația cu ceilalți membri ai familiei, mai cu seamă dacă locuiesc împreună și își organizează viața în directă legătură cu gradul de rudenie (bunici, unchi, mătuși, socri etc.). Aici, în acest cadru, se manifestă sentimentul de afecțiune foarte puternic încă de la naștere pentru că, iată, privind la viața omului, putem observa și înțelege o serie de realități care justifică afirmația făcută:
- suntem concepuți din iubire (iubirea dintre cei doi soți și iubirea dumnezeiască revărsată asupra părinților și noilor născuți);
- ne naștem prin iubire, pentru că mama adevărată își iubește copilul chiar de când e zămislit, îl naște acceptând jertfa nașterii, cu toate durerile si riscurile ei pentru o nouă viață; - creștem de mici cu dragoste (părinții își iubesc copilul și se sacrifică să-l crească și să-l educe cu toate greutățile care sunt într-o familie);
- trăim prin iubire (oamenii pot conviețui dacă manifestă un minim de respect și de dragoste între ei);
- chiar și pentru cei care nu mai sunt printre noi, tot dragostea este cea care ne leagă de ei (îi pomenim la biserică și în povestirile noastre, depănându-ne amintirile, facem milostenie pentru ei și toate acestea le facem, cum spuneam, tot din dragoste, întărind ori demonstrând cele înscrise în Biblie: "dragostea nu cade niciodată")
Dacă aducem în discuție parteneri, se impune o abordare precizată pe felul parteneriatului, subiecții putând fi iubiți neimplicați în relație de căsătorie, ibovnici ori amanți, homosexuali sau lesbiene, bunăoară, dar, ca discuție generalizată, adăugând și cuplul realizat din soț și soție, pentru că în aceste cazuri, fiind vorba de parteneri romantici, dragostea se folosește de sexualitate. Aceasta este o dovadă a intimității existente între acești parteneri, prin expresia „a face dragoste” înțelegându-se o relație sexuală. Firesc, reciprocitatea capătă și aici valențe deosebite, pentru că inexistența ei ar genera stări de fapt de natură a îndepărta dragostea și a o înlocui cu obișnuința, cu stări sufletești necorespunzătoare și, mai grav, cu o conduită total neconformă sentimentului de iubire.
Trecând la iubirea dintre prieteni, indiferent că este vorba numai de femei cu femei, bărbați cu bărbați ori de bărbați și femei, cred că trebuie manifestată și aici reciprocitatea. La fel ca în relația de cuplu, relația de prietenie presupune liberul consimțământ, lipsa obligațiilor de orice tip ca recompensă a iubirii manifestate. Dragostea, sub orice formă, nu presupune existența unor condiții care să o creeze în afara atracției firești bazate pe aprecierea calităților fizice, morale, psihice, intelectuale etc. Afecțiunea comandată este falsă și nu poate să conducă la dragoste reală. Pe de altă parte, se au în vedere anumite trăsături care țin de caracter și temperament, de educație, de sensibilitatea subiecților la anumiți stimuli. Dacă acestea nu sunt în măsură a crea eșafodajul atracției și aprecierii sub o formă sau alta, nu putem vorbi de iubire, de compatibilitatea necesară existenței acesteia. În plus, să nu uităm că, așa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, „Sunt două însușiri de căpetenie ale iubirii: mâhnirea și teama pentru cele care-l pot vătăma pe cel iubit, și bucuria și râvna pentru folosul lui” (330- 379), iar acestea sunt și trebuie să fie viabile și în relațiile de familie.
Datele problemei se schimbă oarecum, făcând trecerea la iubirea față de aproapele nostru. Acesta nu este înțeles ca fiind membru al familiei și nici de aceeași credință ori de aceeași trăire duhovnicească. Nu este un partener și nu este un prieten. Este un semen oarecare. Cu alte cuvinte, fiind vorba de iubirea umană, trebuie să iubim orice făptură de sub soare, indiferent de religie, de cetățenie ori apartenență politică, culoare, sex ori opinie. Mântuitorul Iisus Hristos spune în Sfânta Scriptură: "Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți și pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toata inima ta". Este vorba de o iubire a omului de către om și a omului către om. Dar, ca să poată exista reciprocitatea în această iubire, acel aproape al nostru trebuie să înțeleagă forma în care îl iubim, trebuie să înțeleagă ce este iubirea. Trecând peste diferențe existente între diferitele religii, putem comunica oricând cu oameni de oriunde prin mijloace diplomatice, economice, mass-media și altele, dar putem să ne iubim între noi? Cred că da! Atâta timp cât și ceilalți înțeleg că iubirea vine de la Creatorul suprem, unic, indiferent ce nume are acesta în țările din care provin, dragostea față de aproapele nostru se poate manifesta. Nu cred că este posibilă acolo unde aproapele nostru neagă izvorul dragostei noastre și batjocorește prin vorbă ori faptă pe cel care ne-a creat pe noi din iubire și cu iubire. Cu alte cuvinte, nu are nici urmă de respect față de izvorul vieții noastre și nici față de noi ca oameni.
Vorbind de respect, țin să subliniez că nu putem vorbi de iubire adevărată, de o iubire curată, dacă nu nutrim și nu manifestăm respect față de ceea ce iubim. Nu mă refer numai la respectul datorat Celui ce ne-a creat, ci și la respectul pe care trebuie să-l manifestăm în toate felurile de iubire arătate anterior. De altfel, existența respectului în sentimentul de afecțiune este impusă, dacă vreți, prin înseși modalitățile de manifestare ale acestui sentiment. Poate cineva pretinde că iubește un om pe care-l lovește cu pumnul ori îl fură sau îl batjocorește? Poate cineva să afirme că iubește un cal sau un câine pe care-l bate fără motiv sau îl omoară prin bătaie? Poți avea inteligență și poți „grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor”, poți avea putere ori bani, dar dacă nu ești, mai întâi, OM, nu poți respecta și nici iubi pe nimeni. Bineînțeles, înțelegem „om” nu ca persoană, ci ca trăire. Poți muta munții prin credință, dar dacă nu ai dragoste, nimic nu ești, spune Apostolul Pavel.
Este foarte adevărat că viața, cu problematica sa atât de diversă, de complexă și plină de neprevăzut, creează adeseori stare de disconfort, supărări, momente de mânie ori deznădejde, dar toate acestea sunt depășite numai prin dragostea manifestată în toate situațiile cu valorile ei de care nu trebuie să o privăm niciodată. Iubirea nu trebuie manifestată superficial, în salturi, după cum anumite momente din viața omului îi modifică starea sufletească. De asemenea, nu trebuie să vorbim artificial despre ea. Iubirea înseamnă lacrimi, suferință, durere, pierdere, regret. Pe de altă parte, iubirea presupune implicare, gândire, trăire, colaborare, sprijin și ajutor, mângâiere. Presupune să faci tot ce este posibil astfel încât să realizezi numai binele. Răul este exclus din gândirea omului care are pretenția să afirme că iubește.
Toate aceste aspecte, alăturate caracteristicilor ori principiilor care, într-o formă sau alta definesc dragostea, sunt grupate, sintetizate, afirmate, în Întâia Epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel (13; 3,8):
- Dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă și nu se trufește.
- Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.
- Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
- Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.
- Dragostea nu cade niciodată…
Mai bine sintetizat ca aici nici că se putea altfel. Toate afirmațiile Sfântului Apostol sunt expresie a omului cult, civilizat, iubitor de Dumnezeu, a omului care știe să se respecte pe sine și pe semenii săi.
Din punctul meu de vedere, creștin fiind, cred că trebuie să ne organizăm gândirea, atitudinea, mentalitatea și acțiunile, astfel încât să trăim în iubire creștină. Dacă avem în considerație doar puținul exprimat în aceste pagini, înțelegem că iubirea creștină nu-ți dă voie să urăști absolut pe nimeni, nici chiar pe cel care ți-a făcut rău. Dacă acesta te blestemă pe tine, tu să-l binecuvântezi și, dacă te urăște, tu să-l iubești, pentru că numai în acest fel se împlinește legea lui Hristos. Cine poartă ură pe aproapele său, nu mai poate afirma că-L iubește pe Dumnezeu. Mincinos s-ar numi acesta. Cel care poartă ură pe semenul său, săvârșește un păcat de moarte.

Dragii mei cititori, „să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu” (I. Ioan 4;7). „Dar mai presus de toate, țineți din răsputeri de dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate” (I. Petru, 4;8).


Marian MALCIU
Slatina, Olt