Revelație prin sânge și culoare, rațiune prin aversiunea față de tovarășul uman care se prăbușește lângă tine. Evoluția conceptului ratat îl ridică în valurile conștiinței inventate, preluată imediat de miliardele de conexiuni neurale. Aflase adevărul, nucleul primordial al dorințelor sale. Surâzând printre infinitele versiuni ale alegerilor eronate, își programează motorul intern cu atenția unui savant nebun, apoi retrăiește, la nivel infitezimal, fiecare gest, fiecare faptă, fiecare trăire interioară, fiecare atingere, fiecare mișcare slab sesizabilă, fiecare abuz instinctual, fiecare sentiment îmbrățișat sau respins, fiecare nebunie emanată de emoții inutile, chimicale organice sau atracții fizice ireale. Bărbatul se trezește în catralioanele de trupuri sensibile, culegând fiecare nanosecundă de senzații, dorite sau nedorite. Suprapuse surâsul cu disprețul, calmul cu nebunia, candoarea cu tendințele criminale reprimate, dragostea față de EA cu neîncrederea în EL însuși, îmbrățișarea cu respingerea. Trăind pentru câteva clipe acele senzații incomensurabile pentru milioane de vieți umane, revendică răzbunarea față de conceptul clișeic al ororii de a fi om. La finalul clipelor strălucitoare ale centrului galactic al conștiinței pure, EL se întoarse spre sine, acceptând totalitatea și vidul inerent al rațiunii victorioase...
...Apoi trăsnetul ultimei secunde de fericire irațională îl lovește în moalele capului, restaurând subtila moștenire genetică, niciodată eliminată până la capăt. Emoții neverosimile, atingeri suave, carnea fremătând lângă carne, priviri drogate de chimicale și eros cristalin, toate se contopiră într-o armă redutabilă, pornită să respingă asaltul rațiunii. Conștiința încremeni în vâltoarea unui orgasm ireal, o plăcere absolută prin siguranța și căldura clipei senine. Divinitatea sa era zdrobită, revărsată în zările galactice, oferindu-i rațiunii o cale și un scop. Însă rațiunea sforăia groaznic în noaptea hormonală, iar somnul acesteia cutremură și îngrozi Universul...
...EL reveni din neantul ființei, încercând să împace, să reconstruiască întregul divizat în segmente eliptice. Dar conceptul subtil și mortal se metamorfoză în EA, eterna iluzie, suprema și irezistibila tentație. Cocktail-ul amețitor de atracție fizică și psihică stopă haosul cosmic, reformulă teorii, combină axiome nesătule și replie lumea umană într-o baie instinctuală cutremurătoare. În acel moment atemporal, EL și EA fură reconstituiți în centrul tuturor lucrurilor, fură restabiliți ca două entități primordiale, într-o îmbrățișare colosală care reverberă în toate dimensiunile universale posibile. EL și EA se priveau dincolo de eoni, dincolo de posibilități, dincolo de concepții, dincolo de caruselul oricăror atomi aparenți. EL și EA erau mai mult decât materie, carne fragilă și stropi de transpirație organică. EL și EA deveniră UNA/UNUL, spulberând subparticule la nivel infitezimal, reconstituind întreaga operă a fizicii prezente, trecute sau viitoare. EL și EA uitară de toate și refăcură cosmosul după legile nescrise ale unui sărut rătăcit pe buze...
...Un bărbat obișnuit în noaptea cețoasă. O femeie obișnuită în noaptea cețoasă. Smogul roșietic, neverosimil, acoperi clădirile și suprimă orice formă, întinând orășelul cu aluzii și fantome. Bărbatul vorbește, femeia ascultă. Femeia surâde, bărbatul privește înainte, mândru de clipa sa de fericire, încastrând-o definitiv în lanțurile memoriei. Femeia vorbește, bărbatul ascultă. Gesturile ireale par constrânse, suspecte, iar rațiunea încearcă să străpungă zidurile emoției prezente. Însă emoția a înconjurat rațiunea cu ziduri înalte, capcane mortale și, mai presus de orice, cu adevărul simplu al prezentului: "poți accepta prezentul ca pe o iluzie, dar nu poți respinge trăirea interioară, fericirea reală și amintirea care va deveni o nostalgie surâzândă". Apoi gesturile celor doi își urmară cursul fluviului trăirii umane: atingeri, zâmbete senine, poate chiar sincere, privire aluzive, sărutări în uitare...
...Bărbatul se trezește în calmul sinucigaș al propriei solitudini. Bărbatul vorbește, însă doar tăcerea ascultă. Bărbatul privește în jur, însă doar moleculele de praf îl ating, haotic și fără voie. Bărbatul așteaptă, dar este dezamăgit. EL privește lumea de la fereastră murdară, însă nu înțelege. Bărbatul nu înțelege ideea de doi, ci doar noțiunea de unu. EL nu concepe decât propria ființă, urmată îndeaproape doar de umbra sa. Ca un gest suprem de autodistrugere, bărbatul închide porțile castelului emoțional, apoi strânge în brațe perna prietenă. Bărbatul închide ochii, surâde candid, apoi alege somnul veșniciei.