Bărbatul își smulse ultima unghie din mâna dreaptă, apoi urmări umbrele tăcerii care se pregăteau să-l asuprească. Cu un șuierat adormit, scuipă flegma însângerată și sărută noroiul din preajma cercului. Umbrele păreau să zâmbească, în timp ce femeia din fața lui își zgâria pielea cu o lamă ruginită. Tremurul agonic al celor doi sugera o poezie a anomaliei terestre, iar umbrele erau relicvele astrale. O aparență de lună plină înconjura copacii cu un nimb argintiu, palid.
- Încă puțin și vom învinge durerea, David... Ridică-te și mințile noastre vor spulbera iluzia acestui moment care nu există...
Bărbatul o privi îndoielnic. Femeia era o străină, o umbră ca și celelalte din jur. Nu o recunoscuse nici atunci când se apropie de el și-i sărută vârfurile degetelor însângerate, incomplete. Petele roșietice formau insulițe pe hainele murdare ale femeii pe nume Hellica, însă un observator atent ar fi văzut puterea care se ridica din ea, titanul unei forțe incerte care dorea să învie.
- Nu pot... Nu am curajul... Durerea e orbitoare... Mintea nu reușește...
Bărbatul rămase în genunchi, scormonind țărâna cu ghearele, uitând umbrele, noaptea, zenitul lunii care se apropia, implacabil. Mintea se refugie într-un colț inevitabil, o fortăreață atavică, păzită de panglici de nostalgie și solitudine apăsătoare. Spațiul său de siguranță se spulbera, agresat de palide incertitudini... Apoi luna șuieră prin bezna încercării, apropiindu-se de maxima-i înălțare.
- David, dragul meu artist, ridică-te. Nu vom reuși dacă nu vom fi înconjurați de noul spațiu de siguranță. Iar luna nu așteaptă la infinit salvarea damnaților...
Bărbatul o privi din nou. Frumusețea femeii îl cutremură din temelii, iar secundele de suferință se metamorfozară în secunde de pace interioară. Apoi o recunoscu: Hellica. Un val incomensurabil de dragoste îi clătină psihicul recalcitrant, învăluindu-l în raze chimice, firești. Surâse, iar acest mic gest, sincer, îi conferi puterea asupra propriei persoane. Apoi conștiința îi fu invadată de acorduri materiale, emoționale, calibrate pe valul anterior, de afecțiune pură, caldă ca un vis de vară. Îmbrățișă virtuala prezență a Hellicăi și fericirea îi fu acordată fără restricții. Știa că va reuși, dar nu datorită trecutului, ci a prezentului, a luminii din ea, partenera sa în infinita căutare a dimensiunii alterate.
- Pornim?, spuse încet David, ridicându-se și aruncând priviri amenințătoare spre luna măiastră.
- Pornim.
Sânge și lacrimi însoțeau pașii celor doi suferinzi spre cercul natural din mijlocul poieniței, iar umbrele îi urmară subtil, însă mai puțin amenințătoare. Nimbul de calm și nebunie aparentă vâjâia printre arborii solitari, trezind la viața suspine și curiozitate. Luna plângea cu lacrimi argintii, copacii cu lacrimi de frunze, iar umbrele cu lacrimi de tenebre. Știau. Știau cu toții că naturalul avea să fie inversat, că lumea celorlalți nu va mai avea nici o legătură cu lumea celor doi. Știau că polii universali erau răsturnați în leagănul aparent al existenței.
- Suntem aici, suntem dincolo, șoptiră cei doi, susținându-se reciproc. Suntem privirea unificată care străbate veacul, suntem pilonii galaxiei!
Vântul scutură umbrele, însă nu reuși să le doboare. Se apropiară mai mult de cercul vegetal, încercând să răpească esența alburie a momentului. Însă restul naturii era adormită, luna oferind efectul unui flacon de somnifere.
- Sunt David, noul, curatul, sinceritatea evidentă din toate centrele umane. Sunt David, punctul de veghe, elixirul celor trei aspecte temporale. Sunt eu, David, ceea ce înțelegi prin cuvinte și între expresii nedisimulate...
- Sunt Hellica, vechiul, murdarul, manipularea umană din singura încăpere mentală. Sunt Hellica, vârful piramidei și speranța norilor. Sunt eu, Hellica, ceea ce nu înțelegi atunci când ai impresia că ai înțeles...
Norii se adunară cenușii în jurul astrului nocturn, însă fără efecte secundare. Nostalgia unui scop și căldura unei iubiri îi încremeni pe cei doi într-o clipă a clipelor, într-un orgasm indefinit, dar monstruos de plăcut. Un val de frunze gălbui-roșietice levita în jurul lor, într-o sferă de imuabil și candoare... Apoi nimic. Erau doi oameni simpli, murdari și însângerați de propria credulitate, tremurând într-o poieniță tomnatică, așteptând ceva ce nu putea avea loc. Umbrele erau cele normale, ale pădurii, umbrele proprii... Se priviră timizi, doi tineri siniștri în două fortărețe distincte.
- Cine ești?
- Dar tu cine ești?
Erau ziua, înfricoșată de noapte. Erau noaptea, cutremurată de zi, de lumina dimineții. Erau seninătate și uitare... Însă, când erau aproape să iasă din cerc și să se îndrepte în direcții opuse, două forme umane îi suprinseră și-i înjunghiară. Licărirea ochilor se stinse treptat, într-o veșnicie de emoții, gânduri și surpriză clară. Apoi cei doi tineri se disipară în aparența nopții, transformați în cenușă și mângâiați de luna aflată la zenitul ideal. Cele două forme se insinuară în cercul vegetal și șoptiră prevestitor.
- Ei au fost începutul, noi suntem sfârșitul. Noi suntem aici, acum și de-a pururi ființele perfecte, căutate, dar niciodată regăsite. Noaptea e a noastră, ziua nu va mai veni. Veniți, umbrelor, oferiți-ne damnarea.
Deodată, naturalul deveni supranatural. Brizele calme deveniră demoni înaripați. Umbrele deveniră colți de animale sălbatice. Iar natura se întoarse împotriva propriei firi, devorându-se pe sine. Totul era beznă și tăcere, un început al sfârșitului, un sfârșit al începutului. În acest haos funest, două aparențe de cenușă priviră dezlănțuirea. Patru găvane verzui priveau noaptea și surâdeau tainic. Era opera lor, reușita lor. Era noaptea lui David și a Hellicăi...