- Mă gândeam să scriu și eu o fabulă, niciodată n-am scris vreo fabulă, doar am cochetat cu ideea, zise Poetul. Și s-o intitulez „Guma și ascuțitoarea”.
- Și care să fie personajele? întrebă Bicuță.
- Păi, cum spusei, guma și ascuțitoarea.
- Și care-i morala? Întrebă la rândul lui Săndel. Că trebuie să aibă și o morală, nu?
- La asta lucrez, încă nu mi-a venit inspirația, răspunse Poetul.
- Poți să le pui să se laude, sugeră Profesorul. De exemplu ascuțitoarea că dacă n-ar fi ea nu s-ar mai fi scris nimic iar guma că șterge toate greșelile și bâlbâielile autorului.
- Și în final să apară și creionul care să le dea peste nas, concluzionă Săndel. Bineînțeles, după ce se păruiesc bine, cum au făcut ăia doi de ieri. Noroc că a intervenit Bicuță că nu se știe ce ieșea. Veneau jandarmii și-i ridicau pe toți, inclusiv pe Bicuță. Cine știe unde se ajungea...amenzi...poate chiar să închidă cârciuma, Doamne-ferește!
- Eu aveam circumstanțe atenuante și vă aveam și pe voi martori.
- Poate „cârciumstanțe”, Bicuță, zise Profesorul. Că doar în cârciumă s-a petrecut evenimentul.
- Dar cu fabula mea cum rămâne? întrebă Poetul.
- Ca la început. Ai eroii, ai acțiunea, dă-i bătaie!
- E bine și așa. Are careva vreun pix?
- Am eu un creion, dar e chimic, trebuie să-l pupi din când în când și te pătează la buze, zise Bicuță. Dar vezi să nu fie doar un vis frumos, fibula aia a lu’ matahale.
Că veni vorba de vis, interveni Săndel, visam că mergeam cu mașina personală și, la intrarea în comuna Dracea, imediat după tăblița pe care scria „Bine ați venit în comuna Dracea. Dumnezeu să vă binecuvânteze!” am făcut pană de cauciuc. Am scos cricul din portbagaj și cheia de prezoane și am dat roata jos ca s-o schimb cu aia de rezervă. Stând eu așa, pe ciuci, deodată se aude un zgomot, ca un murmur, egzact ca în poezia lui Eminescu. Ridic ochii și ce credeți că văd?
- Căminul cultural? întrebă Poetul. Că acolo se fac sindrofii. Adică nu știu dacă Dracea are cămin cultural, dar ar trebui să aibă, nu? Toate comunele au câte un cămin cultural, altfel unde s-ar mai culturaliza localnicii la sindrofii?
- Nu, domnule, era o manifestație de protest. Vreo treizeci de oameni și alți vreo douăzeci de copii de școală cu învățătoarele din dotare, veneau în coloană cu pancarte în mâini, scandând. Adică doar unii scandau, mai mult femeile și copiii, bărbații erau ocupați să sufle în vuvuzele și să bea votcă din niște sticluțe mici, verzi. În tot vacarmul acesta nu prea înțelegeam ce scandează, dar m-am lămurit citind lozincile făcute din cearceafuri. Aveau mai multe „revindecări” dar nu le-am reținut decât pe cele mai importante:

Opriți plăcile tectonice!
Un NU hotărât cutremurelor!
Free Gigi!
Jos cu chestiile astea!
Dacă nu ACUM atunci CINE?
Votcă DA, Rachetă NU! Și VICEVERSA!

- Ce e aia „rachetă”? întrebă Micăle.
- Un amestec, proporții nedefinite, de lichior de mentă „Arctic” și votcă, de regulă „Săniuță”. Când nu ai ingredientele astea, poți folosi spumă de ras, cafea, scrum de țigară și distilat din pastă de dinți, cum fac pușcăriașii.
- Interesant, zise Bicuță. Și nici nu pare scump. V-ar tenta?
- Să vă spun și eu ce vis avusei azi-noapte, începu Poetul, aprinzându-și o țigară Black Stone care îi făcea simțită prezența de la câțiva metri. Se făcea că eram cu nevastă-mea acasă, seara, ne pregăteam de culcare. Să fi fost cam nouă jumate, zece. Dar parcă nu era casa mea, eram într-un fel de garsonieră într-un bloc la ultimul etaj, oricum sus. La un moment bate cineva la ușă: cioc-cioc-cioc. De trei ori...
- Ca în simfonia aia a lu’ Beethoven, interveni Mișu Electricianu’. Aia cu destinul.
- Acolo se bate de patru ori, îl corectă Profesoru’. „Dum-dum-dum-dum” exemplifică el lovind cu lingurița într-o ceașcă de cafea.
- M-ați chemat? întrebă Micăle ivindu-se de după bar.
- Nu drăguță, era doar destinul, răspunse Profesoru’. Dar dacă tot veniși adu te rog o bere. Așa, zi domnule cu visul. Deci sună cineva la ușă...
- De fapt am zis că bate, corectă Poetu’. „cioc-cioc-cioc” exact așa am zis. Nici dum-dum nici altfel. Ei, na, că am uitat visul. Dar parcă era și o tinerică așa, cam de vârsta lu’ Micăle.
- Eu mi-am propus să nu mai visez fete tinere că poate află nevastă-mea și e cam geloasă în ultimul timp pe astea tinere, mai ales după ce și-a extras niște măsele, zise Săndel. Cum vede una râzând zice „uite și asta, are gura plină de dinți”! Ia uite, iar nu am semnal pe cosmote, așa am pățit și la Revelion, dar acolo unde am fost era munte aveau o scuză. N-am putut da niciun mesaj, dar mai bine, că mă stresează mesajele de sărbători, mai ales alea în versuri. Mă tot suna nașu-meu și abia se auzea, cu întreruperi, că la un moment dat m-am și enervat și i-am spus: „Fii atent, că nu am semnal. Dacă mă auzi, îți urez sănătate și la mulți ani. Dacă nu, nu”! De fapt el voia să mă întrebe dacă mă duc la înmormântarea unui coleg, pe urmă am aflat, când am ajuns acasă. I-am spus că oricum nu m-aș fi dus la înmormântarea lui că nici el n-o să vină la a mea.
- Și eu am făcut Revelionul la munte, cu prietenul meu, zise Micăle. La Păltiniș, organizat de o firmă din Sibiu, cincizeci de lei transportul dus-întors și cinșpe lei intrarea, fără consumație. Au adus un cort și l-au încălzit. A fost bine, doar că n-am apucat să mănânc decât un senviș, că la 10 noaptea au închis bufetul. Și ne-am cam noroit toți că din cauza căldurii din cort s-a muiat pământul. În final a fost frumos, că am băut niște șampanie și nu mi-a mai păsat de nimic. Și la miezul nopții au dat cu artificii d-alea ilegale și au aruncat cu „confecții”.
- Deh, fiecare cu „metehana” lui, concluzionă Bicuță. Și până la urmă tot nu mi-ați răspuns, vrea cineva o raketă? Face bine la dantură.