Venise în România la insistențele părinților lui pentru a face cunoștință cu locurile în care se născuse și trăise aproape un an, când, o soră de-a bunicului său patern, murise în Australia. Aceasta plecă imediat după război și nu se mai întorsese în țară. Soțul ei, un polonez, fost ofițer SS se ascundea de consecințele războiului și cu numele schimbat se stabiliră în statul australian Queensland rupând orice legătură cu familia sa din Polonia. Murise cu trei sau patru ani înainte ca Magdalena, mătușa lui Lucian să moară și să lase o avere destul de consistentă tatălui său, pe atunci tânăr căsătorit și cu un copil mic. Nu le fuseseră ușor să părăsească România având în vedere regimul comunist, dar prin niște cunoștințe pe care le avea fratele soției, Marcel Suciu, subprefect la acea vreme, reușiră să plece și nu s-au mai întors.
Atunci, în acel an, Lucian o cunoscuse pe Maricica, vara lui, singura care ținea legătura cu el și părinții lui. Imaginea satului bucovinean, de munte îi era atât de străin!... Era atât de diferit în comparație cu ceea ce-i povestiră părinții, și se simțea oarecum „încarcerat” de casele acelea îngrămădite - fusese crescut la fermă cu spațiu, cu animale în aer liber, închise doar în niște ocoluri, imense, pe zeci de hectare, încât i se păru inuman când văzu grajdurile acelea întunecoase unde oamenii satului își țineau animalele. La început încercă să-și imagineze părinții crescând în acel sat, dar imaginea lor ca copii alergând desculți pe ulițele prăfuite, pline de pietre colțuroase despre care îi povestiră aceștia, nu o putu percepe cu mintea, chiar dacă mai târziu, în vară, văzu chiar el, cu ochii lui adeverind spusele părinților. Totuși, nu putea să și-i închipuie pe părinți mici și alergând în țipete pe pietre sau pe dealul ce înconjura satul.
Maricica împreună cu soțul ei Mitică îl așteptase în ziua sosirii lui la gară în Frasin de unde îl luară cu Dacia lor 1310 și îl duse mai întâi la ei acasă unde, la câte un pahar de vin și o cafea, aceștia îl puseră în temă cu imaginea bunicilor, a rudele ce le mai aveau în viață descriindu-le pe unele dintre ele atât de amănunțit că atunci când, porniră spre casa bunicilor lui paterni care muriseră, - bunicul, Vladimir Jora imediat după război, iar Elisabeta, bunică-sa, cu patru ani înainte de a veni el - (de atunci Maricica avusese grijă de casă), îi cunoștea atât de bine de parcă ar fi locuit în aceeași casă cu ei. „Bunicul”, spunea Maricica, „nu l-am cunoscut nici eu, dar din spusele bunicii care era o femeie puternică, robustă, trecută prin viață cu greu, învățată să lupte, să dea din mâini și picioare și indiferent de situație nu se putea să nu o scoată ea cumva la capăt, o femeie ce nu știa să dea înapoi, de care dacă nu ascultai era vai și-amar de curul tău, mi-am dat seama că a fost un bărbat plăpând, ca o femeie, milos și ea spunea că această personalitate moale la ucis atunci în 1949 când, făcând parte din rezistență, s-a dat pe sine, lăsându-se împușcat pentru a-i scăpa pe prietenii lui. Știi că nu-mi erau bunici, dar m-au „adoptat” în lipsa ta. Mereu tot îmi zicea să am grijă de casă și să o țin în bună stare pentru ziua în care vei veni. Greu a închis ochii. A murit chiar cu lacrimi în ochi știind că fiul și nepotul ei nu o vor putea vede nici moartă, cel puțin.”
Fu absolut impresionat de casa bunicilor. Era așezată într-o poieniță înconjurată de brazi, pe un deal de la marginea pădurii. După o perdea subțire de copaci, înspre munte, cam la trei hectare de deal golaș, acoperit doar cu iarbă fragedă, tânără, abia răsărită erau tot ale lui. Casa, nu prea mare, din bârne și tencuită cu lut, paie și balegă de cal, văruită în alb atât pe dinafară cât și pe dinăuntru, avea în față un gang din lemn, iar patru bârne, două pe colțuri și două de o parte și de alta a portiței, susțineau acoperișul din draniță îmbibată în păcură. Chiar la mijloc, din gang se intra pe o ușă dintr-o singură scândură tăiată în trașcă de optzeci de centimetri, vopsită în negru; de o parte și de alta a ușii câte două geamuri cu patru ochiuri de sticlă fiecare, două mici sus și două mai lunguiețe în partea de jos. La prima vedere i se păru atât de antică, de demodată, tribală, chiar, de parcă deodată s-ar fi aflat într-altă epocă, o epocă în care Ștefan cel Mare ar mai fi avut de așteptat până la naștere. Chiar într-un moment de îndoială sau poate dezamăgire, îl întrebă pe Mitică dacă este curent electric, la care acesta îi răspunse râzând că este. Chiar demult. Răsuflă ușurat. Nu i-ar fi plăcut să stea la lumânare.
Cu toate acestea, autenticitatea lipsită aproape de orice umbră a modernismului ce se năpustise peste România odată cu căderea comunismului îl făcu să îndrăgească această casă, ce pentru el era ceva nou, inedit. Când păși înăuntru, rămase uimit de simplitatea autentică a mobilierului.
Casa avea un hol pe mijloc care în fund avea o ușă ce dădea în spate unde era grajdiul, șura pentru fân și o șură cu o parte deschisă pentru lemne unde era băgată o căruță antică cu roți din lemn. Pe hol era un dulap masiv din lemn de brad ce ținea loc de șifonier vopsit în verde deschis, iar de o parte și de alta, ușile ce dădeau în cele două camere. În camera din stânga, se afla vatra, două paturi de fiecare parte a ușii cu saltele de paie și o masă între ele sub geamul ce dădea în laterala casei de unde se putea vedea dealurile golașe, dar și pădurea undeva mai departe. Pe jos, țoalele din petice colorate, țesute în casă, dădeau o senzație liniștitoare, relaxantă într-un mod terapeutic. Camera ce ținea și de bucătărie și de dormitor, era foarte bine luminată de cele trei geamuri, deși mici, orientate înspre răsărit două și spre sud unul. Cealaltă cameră mobilată doar cu un pat asemănător celor din bucătărie, cu căpătâie din tăblii de lemn vopsite în verde, cel de la cap mai înalt iar celălalt mai jos. Pe el erau așezate frumos mai multe perne, pilote și pături, acoperite cu o pătură înflorată, cusută de mână. Își aminti că și mama lui cususe la început astfel de pături, uimind cu măiestria „artistică” prietenii australieni. Chiar unul dintre ei îi oferise o sumă frumușică pentru ca aceasta să-i vândă una dintre ele, dar Ionela Jora, o femeie delicată, plină de viață și voioșie, pe care el nu o văzuse niciodată tristă, doar ochii ei de un verde intens, sticloși, emanau un fel de melancolie, nu acceptă. Îi oferise pătura cadou.
- Nelly, spuse atunci prietena ei, ai putea face o avere cu aceste pături, pernuțe, fețe de masă etc. ale tale. Sunt precum o artă necunoscută, sau dacă a fost cunoscută vreodată pe aici, s-a pierdut de mult.
- Nu mă interesează banii, replică Ionela zâmbindu-i cald. Cos pentru mine, pentru familia mea, pentru țara din care am plecat și pentru fiul meu, care, nu știu dacă va vedea vreodată locurile unde eu am copilărit și unde el s-a născut. Melancolia din privirea ei, când spusese aceste cuvinte, se accentuă și ochii i se făcură mai sticloși, mai profunzi, aproape inundați.
Pe atunci, Lucian era încă un copil care nu înțelegea nostalgia din vocea mamei sale când vorbea despre România, pentru el o țară îndepărtată, neaccesibilă, aproape inexistentă, precum acele țări conduse de împărați verzi sau roșii din poveștile lui Slavici sau Creangă pe care i le citea mama sa seara cu accentul ei moldovenesc de care nu se despărți până la moarte. De multe ori se plângea că nu adusese mai multe cărți din România, cărți pe care să le poată citi în limba română, atât ea cât și fiul ei pe care îl învăță tot ce putu despre România. Rămăsese o iubitoare a țării din care se trăgea până la sfârșit regretând că fiul ei nu se însurase cu o româncă, de fapt și acesta a fost unul dintre motivele în care îl trimisese în România anilor '91. Înainte de plecarea lui Lucian în România, îi scrisese nepoatei sale, fără ca acesta să știe, rugând-o să-i caute acestuia o fată, chiar săracă, doar să fie drăguță, serioasă.

***

Lucian se instală și după ce inspectă totul în amănunt, ieși afară să cerceteze anexele atât de „ciudate” pentru el. Intră în grajdi unde privi cu curiozitate ieslele, cotețul găinilor suspendat și legat de podeaua din lemn roasă de copitele animalelor și lopata ce a împins de-a lungul timpului mizeria, printr-o scară făcută dintr-o scândură pe care erau prinse cu cuie câteva lețuri subțiri pentru ca găinile să se poată sprijini cu picioarele atunci când urcau. În partea dreaptă o ușă dădea în șura de fân. Aici Lucian „descoperi” o șișcorniță manuală plină de păianjeni și praf, pe jumătate îngropată în resturi de fân și stroh, o scară din lemn aproape ruptă, rezemată de peretele ce despărțea șura de grajdi pe care se putea ajunge în podul grajdiului, unde, de obicei, se depozitează fânul, acum gol, doar stroh și praf. Dădu să se apropie de scară când, un mârâit furios îl determină să se oprească. Privi înspre locul de unde venea acesta. Un câine alb, după cât putea să vadă, cu o pată mare neagră ce-i acoperea ochiul stâng, îl privea arătându-și colții dintr-un morman de paie de sub scară. Nu-l putu vedea în întregime, dar după mărimea capului, își dădu seama că e un câine de talie mare. După câteva secunde în care omul și animalul încercară să comunice din priviri, primul cedă și ieși precaut. Soarele primăvăratec arunca săgeți călduțe, mângâind iarba fragedă ce parcă dansa încununată cu „ochiul boului” și pe alocuri, pâlcuri mici de ghiocei.
Se plimbă prin acea curte împrejmuită cu brazi și molizi, apoi se așeză pe iarbă în bătaia soarelui, privind cerul clar, fără nicio pată de nor. Simți o liniște, o eliberare a minții și a sufletului de tot ce era impur, purificându-se pe sine ca om, ca persoană, ca celulă vie a unui întreg natural, univers spiritual, divin chiar... El, care nu crezuse niciodată în Dumnezeu spre întristarea mamei sale care era o credincioasă împătimită, citind zi de zi rugăciuni, acatiste și paraclise, aproape că simți o mână dumnezeiască, puternică eliberându-l și dându-i puteri noi, concepții noi despre lume, despre om sau Dumnezeu, ca Isus în grădina Ghetsimani, în ziua prinderii lui. Aproape ireal, pierdut undeva în spațiul dintre cer și pământ, îi deschise apetitul pentru cercetare, cunoaștere. Poate, chiar acesta fusese impulsul determinant pentru a face o plimbare în sat...
Se trezi târziu.Totul fusese doar un vis. Adormise pe pământul încă umed de la zăpada ce nu demult se topise. Se scutură de un frison de frig ce-l cuprinsese și-și privi ceasul. Mai avea două ore până la cina programată acasă la Maricica.
Porni înspre sat dând curs „visului”. Pe uliță, oamenii se încrucișau în toate direcțiile mânați de dorinți și porniri necenzurate, neînăbușite. Între ei nu existau bariere. Treceau dintr-o parte în alta cu ușurință. se grupau și se regrupau din mers după bunul lor plac, cum le cerea inima. Acolo, în sat, oamenii trăiau cu adevărat. El simțea că atârnă deasupra „curgerii” vii într-o nacelă, într-un modul extraterestru. Sau se afla scufundat în adânc într-un batiscaf ermetic?... Cu mâinile afundate în buzunarele pantalonilor de blugi albaștri, pășea rar pe ulița pietruită, plină de praf. Sătenii îl priveau curioși. se simțea oarecum stânjenit de acele priviri curioase, întrebătoare, de parcă ar fi așteptat ceva de la el. Dar ce?... Nu putea înțelege... Un bătrân cu o pălărie vânătorească de sub a cărei boruri se vedeau doi ochi spălăciți, mici, încrustați de piele zbârcită și umbriți de sprâncene stufoase, albe, incredibil de lungi, cu nas butucănos cu vârful lăsat, aproape acoperindu-i buza de sus, cărnoasă, vânătă, îi spuse ridicându-și pălăria în trepte, descoperindu-și capul lipsit de păr, cu gestul unui actor de rasă, adevărat, nu a acelor „babalâci” ce doar se cred actori: „Bună ziua, flăcău!”. Pe moment, Lucian rămăsese blocat, uitând chiar și să pășească, neștiind ce să spună. Bângui într-un final un „bună ziua” aproape tacit, sperând că acesta era răspunsul corect, așteptat, urmărindu-l cu privirea pe acesta. Bătrânul își continuă drumul șovăielnic, ne mai acordându-i vreo atenție. Tânărul, entuziasmat de această întâmplare și formă de respect nemaiîntâlnită, străină pentru el, dar și oarecum rușinat de „neglijența” lui, dealtfel motivată, inculpabilă, continuă să pășească din ce în ce mai stingher, întrebându-se dacă ar trebui ca și el să-i salute pe oamenii ce-i va întâlni.
La sat, - spre deosebire de oraș unde oamenii trec unul pe lângă altul precum animalele... ba nu... mai rău căci și animalele când se întâlnesc, comunică, fiecare în felul lor: câinii se latră, pisicile se scuipă, caii fornăie, vacile mugesc etc., dar oamenii citadini, pășesc crispați unul pe lângă altul, aproape fără a se privi, ca mașinile... da... niște mașini vii, fără sentimente pentru cei din jur, fără simțul comunicării - oamenii se salută cu căldură, se opresc pe la porți, sporovăiesc pe uliți, în baruri, magazine... oriunde se întâlnesc. Asta e filosofia satului. Se cunosc, suferă împreună, se bucură împreună, se ajută la nevoie, ne se trădează... formează un întreg fericit.
Mare îi fusese mirarea atunci când, deasupra ușei unei case, pe o tablă albă, scria cu albastru „BAR LA COSTICÔ, iar dedesupt, în ghilimele, probabil mai mult în glumă sau chiar crezând cel ce a scris că omul după ce se „afumă” știe cursiv latina, parte a limbii române: „HIC BIBITUR”, de parcă într-un bar se mai putea face și altceva ca îndeltnicire principală, iar băutul ar fi fost doar un „supliment”... Privi firma și zâmbi. Din clădire ieși o tânără cu un păr atât de negru că, aproape și noaptea comparativ este mai albă. O prvi și o salută, dar aceasta nu-i dădu nicio atenție, spre ciuda lui. Ar fi vrut să-l privească, să-i răspundă, dar ea se îndepărtă parcă plutind prin praful uliței. Își privi ceasul. Mai era u cincisprezece minute până la cină, așa că porni spre casa Maricăi nedespărțindu-se de fata ce parcă îl posedă.