Zilele au trecut și odată cu trecerea lor, dragostea celor doi a crescut, s-a întărit, a căpătat contur. Nu pot spune că în tot acest timp cei doi nu avuseseră probleme. Alexandra încercase să le pună bețe în rote, iar Maria, văzând că se înșelase în privința celor doi, o tot pistona pe Lili să-i spună acestuia despre boala de care suferea. Lili nu era încă pregătită să facă acest pas, la fel cum nu se simțise pregătită să i se dăruiască și fizic lui Lucian, nu numai sentimental. Era încă temătoare să pășească în necunoscut, iar bărbatul se conformă dorințelor ei dându-i libertatea de a alege timpul perfect pentru ea și se dovedi a fi răbdător cu deciziile ei.
În tot acest timp cei doi nu au lăsat să treacă o zi fără a se vedea. Cu toate acestea, Lucian nu putuse afla prea multe despre trecutul ei. Petreceau timpul frumos, povestindu-și unii altora viața, sau scriind împreună catrene de dragoste și înmându-și-le după. Erau ca doi copii nevinovați ce se bucurau de simplul fapt de a fi împreună părând că nu-și doresc nimic mai mult, deși în mințile lor, totuși, dorința carnală nu era lipsită.
Toate acestea îi umplură mintea și sufletul de nostalgie atunci când, rămas singur, după ce Maricica plecă, ieșise pe dealul din spatele casei și văzu cu ochii minții aproape fiecare clipă petrecută cu Lili. Cum alergau desculți prin iarba fragedă, cum se rostogoleau ca doi copii pe vale, sau cum se sărutau pătimaș atunci când el reușea s-o prindă și s-o culce pe puful acela verde al pământului. Nu credea pe vremea aceia că se va putea întâmpla vreodată să se despartă sau să fie nefericiți. Atunci, în acele zile fericite scrisese primul său roman direct în limba română - "Lacrimi de fericire" - și ultimul. Roman pe care doar Lili îl citise. Scria începând cu ora șase dimineața până în jurul ore unsprezece. După masa Lili venea la el și citea tot ce acesta a scris, apoi îi dădea unele păreri și indicații pe care Lucian le lua în considerare de la opt seara până pe la zece când rescria. "Lacrimi de fericire" nu l-a publicat niciodată. Nimeni nu-i citise acel manuscris afară de Lili. Îl purta tot timpul cu el ca pe ceva sacru, ca pe un talisman. Era singurul lucru pe care nu-l atinsese nimeni decât el și Lili. De atunci nu mai scrisese niciodată în limba română, iar pe coperta dosarului în care se afla acel roman, alături de numele lui, îl scrisese și pe cel al Lilianei Tcaciuc. "Dacă, după moartea mea se va gândi cineva să-l publice, să se știe că Lili a făcut parte din autorii acestei cărți, iar fără ea această carte nu ar fi existat." Scrisă în doar o lună de zile, a fost și singura pe care a scris-o într-un timp așa de scurt.
Își amintea ziua aceia de mai ca și cum nu s-ar fi petrecut mai departe de ieri. Stăteau amândoi pe o pătură întinsă pe iarbă. Lili citea cu voce tare ultimile rânduri din carte. Romanul avea un final fericit, în care, cei doi, aproape ca într-un basm cu prinți și prințese, urmau să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, așa cum de-altfel se gândea și el în acele momente. Lili se emoționase și după ce pusese foile alături pe pătură, îl privi pe Lucian printre lacrimi, de unde îi veni lui Lucian ideea cu titlul cărții. Lucian îi îdepărtă cu palma părul ce-i căzuse pe frunte acoperindu-i unul din ochi și-i șterse lacrimile. Îi așeză tandru, un sărut pe buze.
- E atât de frumos! spuse ea cu vocea încă gâtuită de emoție. Oare se poate trăi și în realitate astfel de fericire?
- Cum nu? Fericirea din carte e similară cu fericirea pe care o trăiesc zi de zi alături de tine.
O sărută.
Fata se lăsă dusă de val și se întinse pe pătură. Mâna bărbatului îi căută sânul prin bluzița de nylon bleo și i-l cuprinse cu palma, în timp ce buzele i le strivea pe ale ei. Lili se desprinse.
- Vreau să facem asta, dar nu aici.
Vocea ei era răgușită, vădit emoționată.
Strânseră lucrurile și merseră spre casă. Odată intrați, au uitat de orice inhibiție. Corpurile lor se prinseră într-un dans erotic, plăcut, plin de iubire sinceră din partea amândurora. Niciodată Lucian nu dorise vreo fată cum o dorea pe Lili. Totul se desfășură lin, frumos, pasional.
- De ce nu mi-ai spus că sunt primul bărbat? o întrebă el după vreo două ore, în timp ce-i mângâia ceafa.
- Ce rost avea?
- Adevărat, dar aș fi fost poate mai atent la detalii.
Ea râse. Se ridică în capul oaselor și-l sărută pe părul mătăsos, apoi pe ochi, pe gură.
- Ai fost cât se poate de perfect.
- Răspunsul la o întrebare pe care orice bărbat și-o pune în minte fiind prea orgolios să-și întrebe iubita.
Râseră amândoi.
Lili se ridică din pat expunându-și frumusețea corpului perfect vederii, spre deliciul bărbatului.
- Ești atât de frumoasă!
- Exclamație tipic bărbătească.
- Chiar ești, Lili.
- Trebuie să plec.
- Chiar trebuie?
- Da, iubitule, chiar trebuie. Mă așteaptă Maria.
Era pentru prima dată când Lili i se adresa cu "iuitule", chiar dacă el o mai făcuse.
Fata se îmbrăcă și ieși, nu înainte de a-l săruta pe acesta.
Drumul până acasă fusese ca o plutire. Era fericită. Extrem de fericită.
Maria era în casă și pregătea masa.
- Am făcut-o, Maria.
- Ce ai făcut? o întrebă aceasta nelămurită.
Lili se trânti pe un scaun. Chipul ei era numai zâmbet.
- Am făcut dragoste cu Lucian.
- Și?... Cum a fost?
Nu era surprinsă. Știa că odată și odată se va întâmpla. Era iminent.
- Minunat.
- O să fie mai plăcut diseară.
Îi zâmbi cu subînțeles.
Lili nu mai era așa de sigură că va mai putea continua cu Maria. Acum când cunoscuse dragostea, trupul unui bărbat, avea senzația că l-ar înșela, dar cu toate acestea nu se putu împotrivi Mariei. Într-adevăr, seara aceia fusese diferită. Senzațiile erau diferite, dar tot Lucian era cel ce-i oferise adevărata dragoste atât sentimentală cât și trupească.
Lucian se întinse pe iarba moale și încercă să prindă amintirile acelor zile ca într-un vis frumos.