Anul trecut, în salonul unu de la etajul trei al spitalului municipal, dintre miile de gândacii care foșgăiau pe pereți, unul dintre ei atrăgea atenția, era mai leneș, mai încet.. Stătea sprijinit în antene și visa, uneori recitam amândoi poeme de amor, alteori se agăța de un strop de var și rămânea suspendat ceasuri întregi. Era un gândac molcom, gândac moldovenesc, rânjind după antene, așa cum e vorba aia „Care-i treaba la Suceava? Bei, mănânci și stai dijeaba". L-am prins și așa a devenit gândacul meu, gândacul Vasile, fără să știu că în curând va deveni cel mai popular dintre toți gândacii din lume.
Mi-a prins bine că m-am împrietenit cu el, ori de cate ori aveam dureri foarte mari venea lângă mine, cred că îi făcea și lui bine, cumva se hrănea cu durerea mea ca mârțoaga din poveste cu jăratec și asta mă făcea să fiu mândru de boala mea, aveam un sentiment de responsabilitate, mă simțeam în sfârșit util, foloseam la ceva.
Vasile devenise celebru în salon, îl împrumutam și celorlalți și nouă ne era ceva mai bine și gândacul creștea. Un zâmbet timid ni s-a ițit în colțul gurii și s-a lățit apoi pe toată fața, zâmbet pe care îl purtam fiecare ca pe Steaua Republicii, mândri nevoie mare, că a dat norocul peste noi și avem în salon o așa arătare.
Vasile crescuse mare, elitrele îi străluceau printre paturile de fier de parcă erau lustruite cu ceară și lumina strălucirii lor umplea tot salonul.
Trei zile m-am chinuit să-i scobesc cu o șurubelniță un locaș confortabil, un fel de vizuină, după gustul meu era... decadentă, într-o crăpătură din zid, acum nu mai se ducea din pat în pat, interacționa cu durerile noastre le pipăia le mustra și le făcea albastre. Deja durerile noastre nu-i mai ajungeau, deși noi ne străduiam să suferim mai mult, mai intens, tot degeaba. Din vizuina lui nu știu cum a început să se hrănească și din alte saloane, acum aproape nu ne mai băga în seama, doar așa, dimineața, să se încălzească, ne lăsa fără suferință și sufeream. Mulți dintre noi au intrat în depresie, se loveau cu capul de patul de fier, bolborosind neîncetat, de ce, de ce soarta asta. Vasile nu înțelegea ce se întâmplă, nici nu-i convenea să-și umple trompele de sânge, plus că genul ăsta de boală îl neliniștea, îl făcea să tremure și să aibă mâncărimi pe spate.
Când m-am externat, la despărțire abia a mișcat antena dreaptă, șuie, puțin beteagă din născare și am plâns până când autobuzul a ajuns la Constanța.

Azi după aproape un an m-am internat din nou și primul meu gând a fost la Vasile, când mă apropiam de spital cineva mi-a zis că a murit, fără să-și dea seama, dintr-odată vizuina devenise prea mică și din lupta asta surdă dintre Vasile și zid, din amintirea gândacului nostru al bolnavilor, mândria spitalului până mai ieri, a mai rămas doar o gâlmă în perete și câteva picături de durere prelinse pe mochetă.