În seara Învierii, Vasile scoase din buzunarul uniformei sale ponosite de prizonier o fotografie. Fiecare dintre noi trăim timpul scurs al trecerii vieții noastre imortalizat pe o bucată de celuloid. Sunt amintiri inerte, dar care devin vii, odată ce sufletul și privirea noastră vibrează la vederea lor. Atunci când retrăim bura de amintiri, ce ne leagă de cei dragi ai noștri și de care, uneori, ne despart distanțe incomensurabile. Distanțe ce pot fi abolite prin puterea gândului și ne ajută să fim iarăși împreună cu cei cărora le simțim lipsa. Era o fotografie făcută de Vasile în fața cârciumii sale, alături de Elisabeta și fetele lui. În ajunul unui Paște fericit. Privi cu ochii umezi la bărbatul ce fusese odată, îngenuncheat acum de cruzimea războiului. Transformat într-un simplu număr, deposedat de o identitate furată în mod nedrept. Rămasă ascunsă doar în registrele bisericii părintelui Cernea, unde taică-său îl trecuse la naștere în rândul sufletelor vii din Ogrea. Costumul popular cu care era îmbrăcat în acea fotografie, cel de sărbătoare, era alcătuit din cămașe albă, din pânză fină, cusută la poale și la guler, ca și la mânecile largi, cu motive populare. Pantalonii erau albi, largi, ca la costumele de sărbătoare. Cei strâmți (ițarii) erau cei de la costumele de purtare. Peste cămașă, avea o vestă neagră. Pe cap purta căciulă brumărie. Alături de el, Elisabeta, îmbrăcată într-o íe de pânză fină, țesută în casă, cusută în râuri de cele mai ingenioase combinații, într-o singura culoare, roșu, cu poale albe de bumbăcel, cusute cu motive asemănătoare íei. Peste poale se înfășura fota, încinsă cu bete. Pe cap purta o maramă fină, cumpărată de el din târgul Sloboziei. Fetele aveau și ele cămășuțe populare, iar în părul strâns în cozi purtau bentițe tricolore. Era fericit atunci Vasile alături de familia sa. Acum, însă, simțea cum un nod i se urcă din stomacul hăcuit de foame spre omușor, făcându-i pleoapele să tremure sub ciutura unor lacrimi răzlețe. În adăpostul jilav al barăcii se mai aflau cu el trei români. Doi dinspre partea Ialomiței și altul din Pucioasa. S-au înțeles din priviri și cu câteva clipe înainte de miezul nopții au aprins o lumânare. Din cele pe care le primeau pentru a-și lumina efemera existență de seară, înainte ca trompeta să sune ora de culcare. Își șoptiră speriați, dar cu o undă de bucurie în suflet: “Cristos a înviat!”. Și tot ei își răspunseră cu speranță în glas: “Adevărat a înviat!”. Se gândea atunci Vasile că Mântuitorul se dăduse jos de pe cruce și se amestecase pentru o clipă cu acele suflete ce-și purtau și ele crucea doborâți la fiecare pas pe o Golgotă a neputinței și a durerii. Și gândul lui s-a așternut ca o cărare de cuvinte, buchisite la lumina smeadă a mucului de lumânare.
“Domnul nostru a zăbovit o clipă și în baraca noastră! Doar o clipă apoi sa suit din nou pe Sânta lui cruce pentru ca la anu’ să vină iar printre noi. Poate atunci voi fi lângă ai mei. Alături de vecini umplând ulițele din Ogrea cu lumini și zâmbete pe față. Îndreptândune spre cimitirul satului ca să dăm lumină și celor plecați dintre noi. Fiecare suflet viu se bucură cu Cristos în astă noapte. Unii mai mult așa ca la mine în sat alții doar o clipită bunăoară ca acu’ noi. Obligați săi privim pe fugă și cu teamă chipul obosit de durerea patimilor pe cruce. Cristos a înviat! Astăzi Sântul Paște e trist pentru familia mea din țară căci nu știe de soarta mea. Ce va fi zicând soția mea și copilele mele cum ar fi mâncând la masă fără mine. Greu foarte greu pentru ei și pentru mine foarte greu. Mă rog Domnului să mă ție sănătos și să mă pot reîntoarce în țară prin orice mijloace și împrejurări ce va putea sau voi putea prin mine însumi sămi văz țara și draga mea soție și pe cele patru fetițe ale mele. Dumnezeu sămi ajute!”