În apropierea Sfintelor Sărbători ale Paștelui foarte mulți români care au ales drumul pribegiei se întorc acasă pentru a serba cu familia Învierea Domnului. Imaginea arhetipică a bisericii din satul sau cartierul în care s-au născut, a oamenilor care ascultă cu evlavie Sfânta Liturghie din Noaptea Învierii, a drobului de miel cu gust de pătrunjel primăvăratic, a cozonacului făcut ca la mama acasă, a ouălor roșii cu gălbenuș de culoare galben-sângeriu, cum numai puicuțele de curte le depun în cuibare, imagine formată încă din fragedă copilărie, reapare în mințile pribegilor români, de pe orice meridian s-ar găsi și le sporește sentimentul de înstrăinare. Acest sentiment este exarcerbat la românii care trăiesc în țările arabe, unde se remarcă o evidentă diferență de religie și de cultură națională sau de subconștient național, cum ar spune Sigmund Freud. Același sentiment l-am trăit și eu în cei cinci ani petrecuți singur, fără familie, la Casablanca.
În primul rând, trebuie să subliniez faptul că religia musulmană nu are sărbătoarea Paștelui. Mitul pascal, cuprinzând patimile, moartea pe cruce și învierea lui Iisus Hristos nu este recunoscut în Coran. Musulmanii consideră că o sosie a lui Iisus din Nazaret a fost crucificată și astfel este negată Învierea Domnului (!). Sursele de inspirație dogmatică ale Coranului sunt ebraice-Vechiul Testament și Talmudul- precum și, într-o măsură mai mică, creștine, mai ales evangheliile apocrife. Musulmanii au numai două sărbători: Sărbătoarea Sacrificiului (Aid al Adha), denumită și Sărbătoarea cea Mare (Aid al Cabir), și Sărbătoarea Întreruperii (Aid al Fitr), denumită și Sărbătoarea cea Mică (Aid as-Sagher). "Aid al Adha" înseamnă comemorarea gestului de credință în Allah a lui Ibrahim (Avraam), care a fost gata să-l sacrifice pe Ishac (Isac), fiul său, când Cel de Sus i-a cerut această jertfă, cu scopul de a vedea cât Îi este de supus. Această sărbătoare începe în ziua a 10-a a lunii pelerinajului (dzu al hijja) și ține două sau trei zile. Turcii mai numesc "Aid al Adha" marele „baiaram”. "Aid al Fitr" reprezintă întreruperea postului ținut în toată luna ramadan și ține tot două sau trei zile. În Turcia, această sărbătoare mai este denumită micul "baiaram".
Cum petrec Paștele românii ajunși să lucreze ani în șir la Casablanca? Înainte de a răspunde la această întrebare, consider foarte important să menționez faptul că în Maroc religia de stat este islamică dar, în același timp, există o mare toleranță față de celelalte culte. Casablanca este un oraș cosmopolit și din punct de vedere al edificiilor religioase. Astfel, pe lângă cele peste 340 de moschei, dintre care cea mai impunătoare este Marea Moscheie Hassan II, se mai înalță spre cer cele 10 biserici și cinci sinagogi. Dintre acestea, singura biserică ortodoxă, denumită Bunăvestirea, este de rit grec, fiind situată în apropierea bisericii catolice Notre Dame de Lourdes. Românii ortodocși din Casablanca și din orășelele limitrofe aveau obiceiul să asiste la Liturghia Sfântă a Paștelui oficiată de părintele "chir" (domnul) Anghelos Stavros la biserica greacă. Tot acolo veneau rușii și bulgarii din Casablanca. În ținută legeră, formată dintr-o cămașă albă descheiată la gât și un costum albastru-închis, fără vestă, mă apropiam de biserica greacă. Construit cu aproape un secol în urmă, pe când comunitatea greacă era numeroasă și prosperă la Casablanca, edificiul părea mai mult scund, de dimensiunile bisericii Stavropoleus din București, cu observația că era văruit în alb, iar acoperișul avea formă semisferică, fiind asemănător întrucâtva istoricei catedrale Sfânta Sofia din Constantinopol. Lângă poartă stăteau la vedere doi polițiști, care urmăreau aparent plictisiți toată agitația. Am intrat în semiobscuritatea din biserică. În pronaos, "chira" (doamna) Elenița Stavros, o bătrânică micuță, smochinită, vindea lumânări la preț piperat. În naos, se înghesuiau o mulțime de greci, români, ruși și bulgari. Elenii erau intrați de mult în vârsta a treia și puteau fi numărați pe degetele unei mâini. Părintele Stavros, înalt, slab, de vârstă venerabilă, cu capul plecat în față aproape în unghi drept, părea la lumina lumânărilor o sperietoare de păsări. El ținea slujba în limba greacă, motiv pentru care comunicarea suferea. „Chir” Stavros își îndrepta privirea mai mult în jos, în timp ce asistența aștepta trecerea timpului, privind mai mult în sus, la picturile murale ale bisericii. Eu nu-mi dădeam seama dacă era oficiată liturghia Sfântului Vasile cel Mare sau a lui Ioan Gură de Aur. La un moment dat, din mulțime a apărut în fața mea „chira” Elenița cu un coșuleț în care am introdus o hârtie de 50 dirhami (5 dolari). La miezul nopții părintele Stavros a început să împartă lumină, producând animație în asistență. Flăcările lumânărilor dezvăluiau chipurile oamenilor pe care se putea citi speranța.
- "Christos anesti!" (Hristos a înviat!) a anunțat tărăgănat părintele Stavros
- "Alitos anesti!" (Adevărat c-a înviat!) au răspuns enoriașii greci.
- "Hristos voscres!" (Hristos a înviat!) a mai anunțat șovăitor părintele Stavros.
- "Voistinu voscres!" (Adevărat c-a înviat!) au răspuns pseudo-enoriașii ruși.
- "Hristos vscres!" (Hristos a înviat!) a continuat cu glas tremurat părintele Stavros, părând că memoria nu-l lăsase cu totul.
- "Vistinu vscres!" (Adevărat c-a înviat!) au răspuns pseudo-enoriașii bulgari. A urmat o pauză care se prelungea îngrijorător. Părintele Stavros stătea împietrit ca un actor care nu-și învățase bine replica.
- "Chir Stavros, vous avez oublié, comme l’année passée, d’allieurs, de dire (Domnule Stavros, ați uitat, ca anul trecut de altfel, să spuneți) «Hristos a înviat!»”, s-a auzit vocea ascuțită a unei românce.
- Aa, Hristos a "inviasti"! a bâlbâit pe românește anunțul pascal părintele Stavros, timp în care capul lui plecat în față stătea parcă să cadă.
- Adevărat c-a înviat! am răspuns eu ușurat, la unison cu ceilalți pribegi români din Casablanca. În sfârșit, începuse și pentru noi, pseudo-enoriașii români ai bisericii ortodoxe de rit grec din Casablanca, Sărbătoarea Învierii Domnului...