Primul se arătă profesorul de muzică. Un ins deșirat, cu mâinile atârnându-i parcă inutil pe lângă corp. Zisese odată că el nu prea știe ce să facă cu mâinile, în afară de a dirija sau de a ține flautul. Cânta la flaut și dirija corul unui liceu. Cel mai des privea dincolo de oameni, de parcă în spatele acestora ar fi găsit vreo partitură. Și-l imagina având numai note muzicale în cap. De altfel, când treceai pe lângă el, îl auzeai fredonând câte-o melodie; uneori dădea și din cap, în ritmul de el știut. Ei îi atrăsese atenția că are numele format din note muzicale – Mi-re-la – și, de câte ori intra în florărie, nu prea des, totuși, îi solfegia numele pe diverse tonalități.
În fiecare an, de 8 Martie, cumpăra câteva fire de orhidee, pentru colegele sale profesoare și un buchet de garoafe roz pentru mama sa. Anul acesta, comandase dinainte și un aranjament de crizanteme albe. S-au mirat fetele, dar nu-l întrebaseră nimic, Mirela le interzisese cu desăvârșire să iscodească clienții. Asta se întâmplase odată când una dintre ele și-a permis să întrebe o clientă: „Pentru cine, tot pentru domnul Primar?”. În ziua aceea fusese ziua Primarului și asta o știau toți florarii, vânzările lor crescând simțitor în ziua respectivă. Mirela o auzise și doar se încruntase la ea, cât să-i înghețe aceleia orice elan, apoi, după ce clienta părăsise florăria, a început să le prelucreze: „Să nu vă mai prind vreodată că întrebați clienții pentru cine cumpără florile! Misiunea voastră se rezumă la a-i sfătui ce să aleagă, și asta numai în cazul în care vi se cere ajutorul. Dacă ei vă spun, ascultați-i, dacă nu, nu e treaba voastră. Și nici să n-aud că vă bateți gura cu alte povești. Suntem aici ca să vindem flori, nu să declanșăm un război civil!” Prin „alte povești” făcea referire la cererile mai speciale ale unor clienți care solicitau la domiciliu câte un coș cu petale de te miri ce floare, petale care trebuiau împrăștiate artistic pe nu știu unde, ba pe covor, ba în pat, ba în cadă. Petale vreți, petale vă dau! De regulă, aceste servicii le efectuau băieții, cei doi care se ocupau de livrări la domiciliu sau la adresele menționate de clienți. Dar aceștia fuseseră deja instruiți în privința discreției. „N-ați văzut și n-ați auzit nimic! Dacă primiți ciubuc, păstrați-l. Dar să nu atârnați ca cerșetorii! Iar dacă nu primiți, nu cumva să vă treacă prin cap să vă răzbunați în vreun fel. Vă promit că, nu doar vă dau afară, dar și că nu vă mai angajează nimeni pe o rază de o sută de Kilometri.” Asta i-ar fi lipsit, să se afle că domnul X și-a umplut dormitorul de petale de trandafiri când nevastă-sa era plecată de-acasă la băi. Sau că simandicoasa doamnă Y obișnuiește să se scalde în petale de iasomie. Ori că scrântita babă Z îi cumpără flori cățelului de ziua lui. Treaba lor! Și dacă se afla, să se afle din altă parte.
Profesorul de muzică însă simțise nevoia să spună pentru cine vrea crizanteme. Mirela se arătase doar mirată privind alegerea: „Crizanteme în primăvară, domnule profesor? Și de ce toate albe?” „E ceva în neregulă cu aceste flori?” „Nu, desigur. Doar că mie mi se par cele mai reci cu putință. Dar prezintă astfel și un avantaj: sunt neutre, nu exprimă un sentiment anume. Depinde cui sunt oferite, în fond.” „Eu vreau să le ofer unei domnișoare doctor care m-a tratat pentru gât, știți, am avut probleme mari. Și, ca semn de mulțumire...” Roșise. Dovadă pentru Mirela că nu era numai semn de mulțumire. „Și vreau să fie albe, precum halatul dumneaei.” „Bine. Vă doresc succes atunci! Sper, pentru binele dumneavoastră, ca halatul domnișoarei doctorițe să fie cel puțin la fel de alb. Altfel, să nu vă treziți cu ele în cap.” Plecase zâmbind năuc, parcă nu mai auzea nimic. Uitase să își ia restul, Carmen l-a alergat și i l-a strecurat în buzunar.

Tot așa năuc s-a repezit și la școală, în cancelarie, să ofere florile colegelor sale (obligații, deh! Nu că i-ar fi făcut vreo reală plăcere), apoi se scuză la director, asigurându-l că elevii nu vor ajunge mai puțin beethoveni dacă el, Mozart (cum îl porecliseră șmecherii pe care se chinuia să-i învețe să solfegieze) va lipsi astăzi câteva ore; apoi o zbughi, cu buchetul de crizanteme în mână. În drum, își aminti să îl sune pe colegul său, profesorul de educație fizică, așa-i promisese directorului, că va trimite pe cineva să țină elevii ocupați. Deși, dacă ar fi fost după el, i-ar fi lăsat liberi. Prea-i zăpăcim cu atâta carte, ce-om fi vrând să scoatem din ei?
- Sandule, sunt eu, Mozart. Cum care Mozart? Cum adică nu cunoști decât unul și ăla-i mort demult? Te asigur că pe acela nu l-ai cunoscut. Pe mine, în schimb... Hei, trezește-te! Azi e 8 Martie. N-ai și tu o floare de oferit? Mă rog... eu am. Așa că te rog du-te tu la școală în locul meu, tot ai zi metodică; găsești în orar clasele la care am ore. Nu pot să-ți explic acum, am treabă. Nu, omule, nu te pune nimeni să-i înveți să cânte la pian; le dai și tu o minge sau îi pui să joace șah. Am aranjat eu cu crizatul. Cum care crizat? Câți sunt în școala noastră? Unul e și ăla-i cel mai tare. Aaaa, cum? Mă scuzați, domnule director! Am... am crezut că vorbesc cu Sandu, de sport, știți... Crizatul? E așa, o vorbă între noi. Nuuu, cum să fiți dumneavoastră???
Băga-mi-aș! A-nchis. Mai bine-mi băgam pumnul în gură decât să vorbesc. Cum oi fi apăsat și eu tastele alea? Eh, acum, am făcut-o, am făcut-o. Văd eu ce-oi păți. Trebuie s-ajung mai repede la cabinet.

În sala de așteptare, se perindau asistente, infirmieri, doctori, un du-te-vino continuu. Bolnavii își așteptau rândul resemnați, cu bonurile de ordine în mână, unii tăcuți, alții povestindu-și cu lux de amănunte aventura lor medicală de la primele simptome până la... Ce naiv fusese când își imaginase că va găsi-o câteva momente libere, că îi va întinde buchetul cu un zâmbet exersat în oglinda din hol, că îi va spune câteva cuvinte prin care să o asigure de întreaga lui prețuire. Prețuire? Asta sună nașpa! Nașpa, așa cum a-nceput și el să vorbească, după zgubiliticii ăia de copii. „Smetana e nașpa, dom’ profesor! Nu pot s-ascult decât două fraze din Vltava, că mă ia somnul.” „Nașpa ești tu, măi copile, cu tot cu urechea ta muzicală. Nu de la Vltava te ia somnul, ci de la faptul că stai până târziu la calculator!” „Nu-i adevărat! Puneți-mi Gangnam Style și să vedeți ce mă trezesc!” „Numai peste cadavrul meu o s-ascultați voi Gangnam Style în ora de muzică!” Of, Doamne! Uneori e-atât de greu. Poate c-ar trebui să începem să le vorbim pe limba lor.
- De ce suferi, maică?, îl iscodește o babă.
Asta mai lipsea! Fix de babe cu chef de vorbă avea nevoie acum. Și asta nu-și ia ochii de pe el.
- Eu, știți, nu mai sufăr de nimic. M-am vindecat.
Sperase zadarnic c-o va face să tacă.
- Și totuși, de ce suferi? Te văz încruntat. Asta miroase-a suferință.
Ah, babo, iar ție îți miroase gura a usturoi! Zâmbetul lui blajin însă nu dădu de înțeles babei că e inoportună, dimpotrivă, o încurajă:
- Eu sufăr de gâlci. Am dat cu nițel gaz aseară pe ele, da’ crez c-a fost cam mult, că m-a ars de nici nu mai poci vorbi.
Nu s-ar zice. Păcat că n-ai dublat doza.
- De ce ziceai că suferi?
- De... sufăr din dragoste, mamaie.
- Aaa, păi asta nu se tratează cu doctorii.
- Uneori, se mai tratează și doctorii. Cu doctorițele...
- Aha! Pricepui. Și ce mai aștepți? Du-te la ea!
- Mamaie, nu trebuie să ne știe tot spitalul!
- Atunci dă-te mai aproape să-ți spui la ureche cum se tratează.
Îi spuse de-l făcu să roșească. Noroc c-a apărut o altă bătrână căreia se grăbi să-i ofere locul și scăpă neinstruit. Începu să se plimbe pe holul spitalului, cu căștile pe urechi, ascultând Sonata lunii. Măcar de-aș fi știut să compun muzică! Poate ieșea măcar ceva din suferința asta.
Rămăsese ultimul. Plecase și de la școală, intrase și în gura directorului și tot degeaba. Acum, dacă tot a venit, o să stea până când va putea să intre. Florile parcă își mai pierduseră din vioiciune, noroc că, totuși, crizantemele sunt mai rezistente. Uitase și ce voia să-i spună. Dar ce mai conta? Ușa de deschise brusc și asistenta îl pofti înăuntru. Îi venise s-o ia la fugă. Și totuși păși timid peste pragul cabinetului. Simțea un gust de coclit în gură și ar fi dat orice să fie în altă parte. Ce caut aici? Nu sunt întreg la minte. Bine mi-a zis odată Sandu: „Hei, prietene, coboară de pe portativ!” Sandu n-avea nicio problemă cu femeile sau cu dragostea. La el, totul se reducea ca în cazul babei de mai ’nainte. Vorba lui: „Þac-pac! Și care-i problema?”
- Numele și prenumele!, întrebase asistenta, pregătindu-se să noteze în registru.
Îi venise să zică: Mozart Amadeus și asta îi stârni un zâmbet. Uite, vezi, nici asta n-a avut curajul să facă. Poate așa îi atrăgea atenția doctoriței care stătea cu spatele, tot spălându-și mâinile la o chiuvetă.
- Știți, eu.. vreau numai să ofer niște flori domnișoarei doctor.
Abia atunci realiză cât de stângaci fusese, că doar și asistenta e tot femeie și ar fi putut să ia și pentru ea măcar un ciulin.
Doctorița se întoarse ușor și îi adresă fără să-l privească:
- Dați-le, vă rog, Sofiei! Sau puneți-le acolo!, îi indică un loc unde erau înghesuite mulțime de flori.
- Și totuși, aș vrea să vi le ofer personal!, îndrăznise, mirându-se și el de îndrăzneala lui.
Se șterse pe mâini, se apropie de el (Doamne, cât e de frumoasă!), îi luă aranjamentul și îl puse laolaltă cu celelalte flori primite în ziua aceea.
- Mulțumesc!
Vocea i-a sunat precum cea a comandantului de pluton de la UM 01662 TR-iști, atunci când le comanda „Rupeți rândurile!” Înțelese și plecă. Poate că baba avea dreptate: „Iei asistenta de guler și-o zvârli afară, încui ușa pe dinăuntru și zvârli cheia pe geam și după aia...” Roși din nou când își aminti cu ce vorbe îl sfătuise. Babă nebună! Să te iei de mână cu Sandu!

- Da, Sophié, spune repede ce ai de zis, nu mai mustăci acolo!
- Păi am de zis, normal! Nu v-a fost milă de amărâtul ăla?
- Sophié, spune-mi, te rog, scrie cumva pe fruntea mea „Armata Salvării?” Dar ce-ți veni? Noi suntem cadre medicale, mila e bună doar în măsura în care ne ajută să salvăm pacienții. Dar nici atunci nu-i cazul să le plângem pe umăr.
- Lăsați, domnișoara doctor, cunosc teoria! Vorbeam omenește. Să nu-mi spuneți că nu v-ați dat seama că e îndrăgostit de dumneavoastră, încă de pe vremea când îl tratați!
- Și dacă mi-am dat seama, ce se presupune c-ar fi trebuit să fac? Să-i creez iluzii deșarte? Asta mi s-ar părea cea mai mare cruzime. Nu crezi?
- Știu și eu? Mă gândeam că...
- Ascultă, Sophié, de cât timp îmi ești asistentă?
- Păi... cam de trei ani, nu?
- Și în acești trei ani, ai văzut măcar un bărbat, unul singur care să fi trecut pragul acestui cabinet și care să nu se fi îndrăgostit de mine? Te rog să n-o iei ca pe o dovadă de îngâmfare. Tu ai vrut să vorbim „omenește”.
- E drept că nu...
- Și ce se presupune c-ar fi trebuit să fac eu, Sophié? Să-l iau pe fiecare acasă, să-l mângâi pe creștet, să-i vindec rănile orgoliului rănit? Spune, ce??
Andrada Vilt ridicase tonul cam tare, contrar obiceiului de-a vorbi calm în aproape orice situație. Dar tonul ei ridicat n-o sperie pe Sofia care știa că domnișoara nu se supără cu una, cu două.
- Mă gândeam... dar dintre toți ăștia, dumneavoastră chiar nu v-a picat niciunul la inimă?
- Ba da, Sophié, dar asta nu-i treaba ta. Te rog cheamă portarul, dă-i banii ăștia și spune-i să care la mașină doar trandafirii. Cu restul florilor fă ce crezi! Sunt obosită, mi-a ajuns pe ziua de azi!

Se schimbă și plecă, nu înainte de-a lungi gâtul în direcția capelei, sperând măcar să-l zărească. Trecuse și ziua de azi fără să-l vadă. Așa treceau zile după zile, trecuseră ani. Și nici acum nu era lămurită dacă îi era mai dor de el atunci când nu-l vedea deloc sau atunci când îl vedea. Ca un blestem, îi „căzuse la inimă”, cum zisese Sofia, singurul bărbat pe care nu putea să-l aibă. Și nici nu putea vorbi nimănui despre asta. Poate așa simțea și nefericitul ăla de profesor de muzică pentru ea. Îi simțise amărăciunea, se văzuse pentru o clipă în locul lui și încercase să-l trezească, doar, doar i-o trece. Þi-ai găsit! Parcă pe ea nu încercase să se trezească de atâtea ori! Și ce rezolvase? Atunci când credea că e mai stăpână pe ea, era de ajuns doar să-i audă vocea și totul se dădea peste cap. Și baba aia de mai devreme, cu gâlcile ei și cu gazul băut, ce emoții îi mai dăduse. Îi spusese în șoaptă: „E cineva afară, cu un buchet mare de flori albe în mână, care așteaptă să intre la dumneavoastră.” Inima i-o luase razna, rațiunea la fel și dăduse buzna pe ușa cabinetului, convinsă că e el. Când dădu cu ochii de profesor, îi pieri tot elanul și îi venise să-i bage babei instrumentarul pe gât. Așa o fi făcută viața asta, să nu te poți bucura de ea? Avea multe întrebări de pus. Pe vremea când era studentă și făcea practică la Urgențe, văzuse și pacienți murind. Pe unii îi asistase în ultimele zile. Luase parte la multă suferință, de toate felurile, dar nimic n-o impresionase mai mult decât o neîmplinire în dragoste. Și-acum o treceau fiorii când și-o amintea pe doamna Cleopatra, o femeie trecută de 80 de ani care o rugase, cu două zile înainte să "se ducă", să înmâneze un bilet. O întrebase dacă nu vrea să-l pună într-un plic sigilat. „Ce rost are să stricăm hărtia? Copaci omorâți de pomană. Eu am iubit copacii, florile și iarba. Și... pe el. Nu trebuie să omorâm ceea ce iubim! Nu mă interesează dacă citești biletul, chiar te rog.” Citise, îndemnată de curiozitatea tinereții: „Am găsit răspuns la aproape toate întrebările vieții. O singură întrebare, totuși, mi-a rămas: dacă ai înțeles cât de mult te-am iubit.” Semnase cu inițiala și scrisese un nume și o adresă pe verso. Insistase: „Să nu i-l dai decât după ce se declară decesul!” Pe Andrada o bătuse gândul să înmâneze biletul mai devreme, imaginând o frumoasă poveste de dragoste, închipuindu-și că va veni la patul ei măcar în al douăsprezecelea ceas. Totuși, nu avusese tăria să treacă peste dorința femeii. Mai târziu avea să constate că bine făcuse. Cel căruia i-a înmânat biletul, emoționată, după ce Cleopatra părăsise lumea aceasta, s-a arătat indiferent, aproape deranjat: „Trebuie să fie o greșeală. Nu cred că mie îmi este adresat.” „Totuși, sunt numele și adresa dumneavoastră...” „Domnișoară, de unde știu că nu sunt subiectul unei glume proaste?”, se oțărâse la ea. Chiar așa, de unde știi? De unde știm noi toți că nu suntem subiectul unei glume proaste?

În seara aceea, profesorul de muzică notase în jurnal: „Azi m-am comportat precum un clown de mâna a doua. Ea a fost atât de rece cu mine. Simt că n-o mai iubesc pe A. Deși sunt convins că prima dată când o voi revedea, inima o să-mi bată la fel de tare. Ce glumă proastă, ce glumă proastă!”