Acea zi de 14 august a anului în curs avea să rămână întipărită pe viață în amintirea lui Iustin și a multor persoane apropiate lui prin dragostea ce-i purtau. A fost o zi de succes pentru Laura și echipa de medici care au contribuit la realizarea transplantului. Salonul devenise aproape neîncăpător, contrar regulilor generale de ordine interioară. Cei prezenți priveau și ascultau cu atenție explicațiile doamnelor Maria Eftimescu și Laura Pavelescu, aflate de o parte și de alta a scaunului pe care stătea Iustin, explicații ce se completau reciproc și se îmbinau într-o veritabilă lecție practică pentru întregul auditoriu. Nu era pentru prima oară când se întâmpla așa. Cele două specialiste în domeniu erau recunoscute și apreciate în România și peste hotare pentru introducerea unor metode de valoare în tot ce înseamnă transplantul de cornee.
Iustin, asemenea unui mare actor în rol principal, reușise să se concentreze printr-un admirabil efort de voință. Asculta cu atenție străduindu-se, în același timp, să-și stăpânească nerăbdarea - firească, de altfel - și nu-și reprimă un zâmbet generos, de admirație pentru femeia care a fost pionul principal pe masa de șah a luptei împotriva bolii lui. ,,Ciudat! Deși starea de nevăzător mi-a adus atâta durere, acum parcă aș vrea să se prelungească încă puțin pentru că o adulmec cu toate simțurile, prin toți porii. Doamne, ciudate sunt căile Tale! Cum îți poate rămâne atât de vie o frântură de viață pe care am împărtășit-o atât de puțin! Același parfum, aceeași atingere..., Laura mea, Laura! Cine știe câte întrebări te-au bântuit în tot acest timp și pe tine..., cine știe cât de greu va fi fost să.... Voi vedea iar, datorită ție, însă tu nu știi că.... în tot acest timp... te-am văzut.... Te-am văzut, Laura, te-am simțit, te-am recompus și....”. Desfacerea și înlăturarea bandajului a fost însoțită de ultimele explicații oferite de cele două specialiste în oftalmologie. A fost o clipă de tăcere profundă când s-au văzut ochii închiși ai lui Iustin. El a simțit momentul, dar a rămas încremenit. Laura îl prevenise să nu deschidă ochii orice s-ar întâmpla. De altfel, imediat, ea a ridicat ochelarii de protecție pentru a fi văzuți de public și i-a așezat lui cu gesturi grațioase și pline de afecțiune. Nu a mișcat nimeni nici după acest gest. Toate privirile erau ațintite pe figura lui Iustin și toate gurile stăteau închise ca ferecate fiind.
- Încet, dragul meu. Acum poți, dar fără grabă, îi șopti Laura, mângâindu-i obrajii în treacăt, neobservat, după fixarea ochelarilor.
Iustin s-a ridicat lent în picioare și a rămas în această poziție, ascultând atent. Știa în ce parte a sa era Laura, dar avea nevoie să fie sigur, pentru că cea mai puternică dorință a lui era ca ea să fie prima ființă pe care o va vedea. I-a fost ușor să-i stabilească poziția exactă pentru că tocmai atunci ea a explicat celor prezenți:
- Am hotărât să se întrerupă lumina electrică și să se lase lumina naturală, dar ușor difuză, grație perdelelor trase, pentru că soarele este prea puternic afară. Ochiul nu trebuie să aibă primul contact cu lumină puternică. Să nu uitați acest aspect niciodată… Da, acum domnul Dobrescu, pacientul nostru, poate deschide ochii…
În tot acest timp cei prezenți uitaseră parcă să respire. Din nou, acea liniște adâncă. Iustin simțea toate privirile canalizate pe ochii lui. Nu s-a grăbit. Încărcat cu o răbdare de invidiat, a deschis cu prudență pleoapele, astfel încât să poată vedea foarte puțin, printre gene. Ochii săi au sesizat lumina și, involuntar, s-au închis. A simțit o strângere de mână. „Este mâna ei. I-am păstrat atingerea intactă. Nicio femeie nu are mâna atât de fină! Iubita mea nu a rezistat. Este mai emoționată ca mine…, dar eu trebuie să fiu bărbat, să nu îi știrbesc prestigiul câștigat în mulți ani de muncă asiduă și cinstită”, gândi el în fracțiuni de secundă. Deschise din nou ambii ochi, la fel de încet și aproape la fel de puțin.
De data aceasta a rămas cu ei deschiși ceva mai mult timp. Apoi, a treia oară, a ridicat pleoapele cam la jumătate și a văzut mai multe umbre proiectate ca pe un ecran luminos. Răbdător, a privit lung, parcă așteptând să se așeze imaginile. A închis ochii și, după câteva clipe i-a deschis din nou, în întregime, cu încetinitorul. Aceleași imagini se profilau mai bine, dar păreau că sunt în ceață. A zâmbit. A avut forța să zâmbească, dar nu a vorbit. A clipit rar de mai multe ori și a încercat să le distingă mai bine.
Aproape de el, Laura îi urmărise mișcarea genelor, ori mai mult o ghicea, prin sticla fumurie. Așa îl învățase să procedeze, dar i se păru că trece prea mult timp și un început de teamă i se instală în suflet. „Ce se întâmplă? Oare nu vede nimic?! Doamne, te rog din toată ființa mea, fă-l să vadă, Dumnezeule! Trebuia să vadă ceva până acum. Sunt eu prea grăbită? Am lucrat perfect…”.
Iuliana se făcuse mică înapoia tuturor, voit, din cauza emoțiilor puternice ce o marcau. Își dusese batista la gură să înăbușe orice pornire necontrolată. Rostea fără întrerupere o rugăciune pentru fratele său, simțind că se sufocă. Aproape că îi venea să fugă din sală. Se temea de un atac de panică.
Și ea și Laura au răsuflat ușurate când l-au văzut pe Iustin că ridică încet brațele și se întoarce puțin spre stânga sa. A rămas câteva clipe nemișcat, privind țintă chipul Laurei. Când s-a convins că este ea ar fi dorit să o privească până la sfârșitul lumii. Avea părul pieptănat așa cum îi rămăsese lui ultima imaginea în memorie și acest amănunt l-a bucurat enorm de mult. Nu-i putea distinge culoarea ochilor, dar, așa cum gândea el privind-o, mai avea importanță în acele momente?
- Mulțumesc, doamna doctor! lăsă el să curgă aceste cuvinte odată cu pasul ce o despărțea de ea și o îmbrățișă.
În acea clipă aplauzele umplură sala și, odată cu ele, nenumărate cuvinte de felicitare invadară spațiul acela în care atâtea speranțe se împliniseră.
- Fii tare! îi șopti Laura în timpul îmbrățișării. Să nu cumva să lași vreo lacrimă. Nu este voie. Te rog!
El o încurajă cu o strângere ușoară, semnificativă a mâinii pe care o sărută aproape cu evlavie. Se întoarse la fel de încet către partea dreaptă, rămase câteva momente privind fix și întinse brațele către doamna conferențiar doctor Eftimescu.
- Nu voi uita vocea dumneavoastră… Știu că ați lucrat la ochii mei. Vă mulțumesc, doamna doctor!
Primi cu mulțumire în suflet îmbrățișarea ei, după care își fixă privirea pe celelalte persoane. Deși începuse să vadă, adevărat, destul de difuz, nu o recunoscuse pe Iuliana ori ea era prea ascunsă de celelalte persoane. Luminița de dincolo de retină a funcționat și de data aceasta. A țintit atent în direcția pe care aceasta i-a indicat-o și a distins silueta Iuliei.
- Vino, surioară! Te văd, sora mea dragă…
S-au îmbrățișat lung. Iuliana plângea înăbușit. Nu se putea abține. A venit lângă ea Laura și a cuprins-o pe după umeri, șoptindu-i:
- Nu trebuie, te rog mult! Curaj! Tinu nu are voie să lăcrimeze. I-ar face rău. Hai, vino! O chemă ea și se îmbrățișară îndelung, până lacrimile încetară să mai curgă.
- Dragi colegi și prieteni! se auzi vocea limpede a doamnei Maria Eftimescu, reinstaurând liniștea în sală. Ați fost martorii unei noi reușite. Cu ajutorul Domnului, am redat vederea acestui om. Spun asta pentru a întări și a întregi declarația domnului profesor doctor Gheorghe Burnei, șeful Clinicii de ortopedie pediatrică a Spitalului de copii „Marie Courie”: chirurgia oftalmologică, asemenea chirurgiei ortopedice pediatrice, „este știință, artă și predicție!” Să nu uităm niciodată că, alături de medicină, „religia are un rol esențial în creșterea gradului de vindecare a pacientului… Noi vindecăm fizic 70-75% din pacienți, însă diferența depinde de mental, care este întărit de credința în Dumnezeu. Toți pacienții care cred … au o altă înțelegere a afecțiunii și rezultatele intervențiilor noastre operatorii sunt altele”… Acest om, asistentul universitar Iustin Dobrescu, în starea de comă fiind, se pare că a cunoscut și alt tărâm, iar în acest nou tărâm, a înțeles că există acel Dumnezeu la care ne gândim și domnia sa crede în El. De aici, iată și vindecarea sigură de care gesturile și vorbele dragului nostru pacient, cred eu, v-au convins. Vă mulțumim tuturor pentru sprijin!
Jumătate din cei prezenți se ștergeau la ochi printre aplauzele adresate vorbitoarei. Iustin s-a înclinat mulțumind și s-a sprijinit încet de Laura. Se simțea obosit. A venit și Iuliana imediat lângă el, sesizând starea lui. Au așteptat răbdători ca sala să fie evacuată și l-au condus la biroul Laurei, nu mai înainte ca el să adreseze mulțumiri întregului personal care-l asistase la operație. Acolo, firesc, au urmat serii de îmbrățișări și sărutări, dar și o mică discuție…
- De ce să nu plec imediat? Acum văd…
- Pentru că va trebui să stai sub observație atentă cel puțin trei zile. De ce ești rău și nu vrei să înțelegi, Tinul meu drag? Te-aș duce imediat acasă ori la cabinetul particular, dar nu am voie să fac așa ceva atâta timp cât operația a fost realizată aici.
- Înțelegi, dar ești nerăbdător, frate, interveni Iuliana. Ai trecut prin multe și ai depășit toate momentele grele… Hai, te rog, înarmează-te din nou cu răbdare și fă exact ce trebuie! Este sănătatea ta în joc, nu uita!
- Bine, bine! gata, m-ați convins… Tu când trebuie să pleci, Iuliana?
- Nu mă grăbesc. Am concediu și am venit pentru tine doar. Vom pleca împreună să te pot oferi plocon mamei. E bine?
- Cum crezi tu… Mulțumesc mult! Dar…, dar cu Laura ce mă fac? Am vorbit un ceva anume, foarte important și mă amână…
- Este problema voastră, frățioare. Laura este aici și poate oricând să-și explice atitudinea. Dacă este nevoie, ies puțin să puteți vorbi… Merg la rezerva ta…
- Nu, Iuliana! Nu este nevoie să pleci, se opuse Laura. Răspunsul problemei este unul singur: să mai aștepte o zi, două sau trei, până vederea lui se limpezește și mă va vedea mai bine… I-am spus că în cei trei ani parcurși am mai îmbătrânit, că nu mai arăt așa cum mă știe el… și nu mai sunt precum am fost, într-o expresie. Adică, să mă vadă cum arăt acum și apoi să decidă dacă mă mai place, nu? Nu este corect așa?
- Și eu, ca femeie, tot așa aș fi pus problema… Are dreptate, frățioare. Te rog s-o înțelegi!
- Da, sigur că da…, pentru că v-ați aliat și eu sunt în inferioritate… Mă supun majorității. Nu am altă cale, admise în final Iustin, arborând un aer ușor ofuscat. ,,Ce nerăbdător te-ai făcut, frate! Uiți că mai ieri nu ți se dădea vreo șansă și dintr-odată... Ia, potolește-te! Are nevoie și femeia asta de odihnă, de un minim de răgaz să-si pregătească mama ... să se obișnuiască....”
S-a lăsat mângâiat ca un copil alintat și acceptă să se întindă în pat. Abia acum realiză cât de obosit era după o astfel de zi si se desprinse din strânsoarea delicată a degetelor Laurei la a cărei atingere reacționase atât de intens. Iuliana nu știa despre ce este vorba, dar a intuit imediat, amintindu-și ce rugăminte îi adresase Laura înainte de operație…