Puțini sunt cei care să nu fi auzit proverbul: “Ajunge o măciucă la un car de oale!” E vechi, de pe vremea lu’ nea Mirică datează. Auzindu-l ne gândim la vreun nebun care s-a apucat că fărâme cu măciuca marfa bietului meșteșugar.
El ascunde însă sensuri mult mai profunde și mai subtile… E suficient să amintim că pe atunci nea Mirică, neapărat cioban destoinic, era înzestrat de la strămoși dar și de zeu cu o măciucă care l-a făcut celebru, iar despre fiecare femeie se mai zicea că este o ulcea. Și cum pe muntele Găina fetele satului, aspirante la măritiș, erau aduse cu carul… Iar flăcăii înainte de însurătoare își testau bărbăția pe nuci… Și acum se mai spune despre câte o femeie, când vrei s-o cucerești, că e nucă tare.
Multe nuci trebuie să fi spart nea Mirică la viața lui. Sigur nu haitele de lupi care veneau la stână, ci femeile l-au făcut atâta de celebru! Că de-aia le-a dat Dumnezeu două guri… cu una să ne seducă și cu alta să bârfească. Faima lui trebuie să fi ajuns până hăt-departe, chiar și în Rusia. Altfel din ce să inventeze Ceaikovski baletul ăla: “Spărgătorul de nuci”? Eu nu l-am văzut, dar viața lui nea Mirică trebuie să fi inspirat subiectul acelei capodopere… Să nu uit, pe vremea aia când un flăcău dezvirgina o fecioară se zicea că “a spart-o”. Adică, mai altfel spus, i-a stricat ulceaua! Pe la mine și acum se mai folosește… Dar foarte, foarte rar că de… de unde să mai iei azi virgine?
S-a dus bietul om de multișor la cele veșnice. Da’, în bună tradiție de neam, i-a moștenit măciuca nepotă-su, Victor. Nu prea îl duce capul, săracu’. Că de… om fi având noi bărbații două capete, da’ nu poți să le ai, neapărat, pe amândouă bune! Cum a umblat mai mult cu oile, din bruma lui de școală nu a rămas decât cu povestea spusă de Creangă despre plantația aia exotică la care visează orice femeie, fie ea măritată sau nu.
Poate proverbul ăla, poate povestea, dispariția virginelor … la ce credeți că l-a dus mintea pe nărod? Auzi dumneata, de câte ori ajunge unul, în mod absolut cinstit prin alegerile astea democratice, în capul statului cumpără, de la bâlci de la Cornățel, o oală pe care o așează la el acasă într-un par din gard și îi dă numele respectivului. Toate capetele de președinți și prim miniștrii postdecembriști sunt înșirate acolo! Și la ce să te aștepți de la prostu’ satului? După ce criterii le-o fi judecând el prestația rămâne un mister. Cert este că, dacă ceva nu i-a plăcut, se duce cu măciuca aia a lui și sparge oala respectivului. În tot timpul ăsta se oțărăște zdravăn la ea, strigându-i de-l aud vecinii: „ Nenorocitule... Na, asta meriți!… Ne-ai condus ca o …și pe noi și țara. Asta ești… cu ea te pedepsesc!”
Stau și mă crucesc. Făcurăm revoluție… Ce s-o alege de lumea asta, dacă-am ajuns s-o judecăm cu măsura lu’ nea Mirică? Nu am mai trecut de mult prin sat și nu am văzut cu ochii mei. Da’ se vorbește că nu ar fi rămas nicio oală în gard care să nu fie măcar ciobită.