Manuscrisul apostolului (3)
(continuare)


Nu mai coborî în cetate, prea erau condițiile vitrege. Nici credincioșii din cetate nu-l căutară, neștiind ce se întâmplă cu el. Teodosie stătea posomorât și se ruga întruna. Ca o minune, într-o zi, să nu-i vină a crede! Văzu pe cineva în straie alese, albastre ca cerul, apropiindu-se de chilia sa. Se uită mai bine – iată, era un băiat. Copilul, în bunătatea lui, îi zâmbi. Răspunse și el cu zâmbet acestui copil. Îl chemă mai aproape. Copilul veni supus. Îl rugă să se așeze aproape de el, pe o buturugă de pin, iar copilul se așeză încrezător. Începu să discute cu el, deși, nici copilul, nici Teodosie nu înțelegeau ce spunea celălalt. Erau, totuși, atât de bucuroși că pot dialoga.

- Teodosie! rosti diaconul arătând spre el, cu mâna.
După câteva minute de nelămurire, băiatul înțelese, și, cu un zâmbet larg pe buze, rosti ducând mâna spre el:
- Hokim!
Minunat! Deci s-au înțeles în privința numelor lor:
- Hokim!
- Teodosie!

Apoi, lui Teodosie îi veni o idee: să rostească citate din Evanghelia lui Ioan, pe care le știa pe de rost, căci manuscrisul nu mai era. Spunea versete cu glas tare și rar, iar copilul repeta după el. Când era vorba de Dumnezeu sau de Isus, Teodosie arăta cu mâinile spre cer. La fel făcea și copilul, imitându-l. Se împrieteniră. Copilul venea în fiecare zi și stătea ceasuri multe cu el, memorând citate din Evanghelie.

Dar, în zilele care urmară, Hokim n-a mai venit la el, spre îngrijorarea nespusă a sa. Ce-o fi cu bietul copil? Iată, trecu chiar și-o săptămână, apoi încă una. Copilul nu venea nici acum. Doamne, ce-o fi cu Hokim?

Însă, într-o după amiază, pe când Teodosie obosise să tot scruteze în vale, să vadă dacă nu se arată de undeva băiatul, iată, soseau doi inși în veșminte ostășești urcând în grabă spre chilia lui. În jumătate de ceas, ajunseseră la el, gâfâind din greu. Nici nu sosiră bine, că îi și făcură semn să vină degrabă la vale, strigând:

- Hokim ! Hokim, fiul lui Zewedu!

Nu înțelese despre ce era vorba. Se sperie auzind că era vorba de Hokim. Ce s-a întâmplat? Nu mai era de stat pe gânduri, trebuia să coboare. Nu știa ce se petrece în vale, nici nu înțelegea semnele celor doi oșteni. Când intrară în cetate, fu dus cât mai repede în casa cea mare a lui Zewedu, stăpânul cetății, apoi fu dus într-o încăpere cu multe lucruri de preț, unde zăcea un copil.

Ah! Era chiar Hokim, băiatul acela care venise de atâtea ori la el! Oare ce-o fi cu el, sărăcuțul ?

Cei din casă, chiar și Zewedu, făceau semne spre el, apoi spre copil. A înțeles, copilul era în stare foarte gravă, de-abia mai sufla! Prin semne multe, stăpânul îl implora ceva ce Teodosie nu înțelegea. Atunci trimiseră degrabă după tălmaciul Kaleb, omul care știa aramaica. Veni tălmaciul într-un suflet. Zewedu îi porunci ceva, iar tălmaciul îi traduse lui Teodosie.

- Zice stăpânul că băiatul lui e pe moarte, să faci ceva ca să scape copilul de moarte!
- Dar eu nu pot face nimic cu puterile mele! Doar Dumnezeul din cer poate face minuni! îi răspunse Teodosie.
- Roagă-te la Dumnezeul tău, să facă o minune! veni răspunsul stăpânului, tradus prin tălmaci.
- Spune stăpânului tău că voi încerca. Dacă e voia Domnului, copilul se va face bine!
- Roagă-te cât mai repede și cât mai tare! Copilul nici nu mai suflă. Nici vraciul Mulu n-a putut să facă nimic de zece zile! Nu lăsa să moară băiatul meu! porunci stăpânul.

Atunci, Teodosie ceru ca toți străinii din casă să se ridice în picioare și să asculte cu luare aminte. Începu rugăciunea:

- Doamne, Dumnezeule nostru! În numele Mântuitorului nostru Isus Hristos și a Duhului Tău Sfânt, Te rog, fă un semn, o minune pentru acest copil nevinovat, pe care cel rău s-a pregătit să-l piardă. Arată, Doamne, la acești oameni că numai Tu ești Dumnezeul cel Adevărat, nu este alt zeu ca Tine, nici în cer, nici pe pământ ! Doamne, fă ca preoții cei mincinoși să fie făcuți de rușine, iar numele Tău să fie proslăvit! Doamne, luminează acest popor, fă ca ei să cunoască pe deplin Adevărul, Legea Ta, să nu trăiască în întuneric, ci să primească Slava Cuvântului Tău!

Nici nu termină bine rugăciunea înflăcărată, că se zăriră semne de viață pe fața lui Hokim. Tresări, deschise amândoi ochi, și se ridică în șezut.

- Hokim trăiește! Copilul nostru trăiește! izbucni Zewedu, stăpânul cetății, sărind să-și îmbrățișeze copilul.

Aisha, soția lui Zawedu, sări și ea să-și îmbrățișeze copilul cu strigăte de bucurie. Se porni o veselie fără de seamăn în cetate, fiind o minune cum nu s-a mai pomenit!

Văzând că Dumnezeu îi ascultase rugăciunea, Teodosie se prosternă în genunchi și, cu privirile ridicate spre cer, se rugă fierbinte Creatorului de Sus, care s-a milostivit de copil și Și-a descoperit slava Sa în fața acestui neam de oameni dintr-un ținut de la capătul lumii.

Atunci, Zewedu îl luă pe Teodosie la el în încăpere, îl îmbrăcă în haine noi, albe și curate și îi umplu o desagă cu cele mai bune merinde, înainte ca Teodosie să se retragă spre chilia sa de pe munte.
Se lămuri toată cetatea cine este Dumnezeul Cel Adevărat! Nu zeul în care se încredeau ei până atunci, care nu se îndura niciodată de starea locuitorilor din cetate. În schimb, acest nou Dumnezeu își arăta puterea Sa în cel mai cumplit moment pentru copil. Ca urmare a acestei întâmplări, Mulu, șamanul satului, se supără rău de tot, își luă toate lucrurile de preț din casă și fugi într-un sat vecin. De atunci, Teodosie deveni duhovnicul și povățuitorul sufletelor din sat. De la o vreme, reîncepu evanghelizarea, dar acum vorbea din memorie, căci manuscrisul dispăruse.

În acele zile, minunile se țineau lanț în cetate. Începură să vină la Teodosie fel de fel de oameni cu diferite suferințe: gârbovi, șchiopi, oameni fără putere în picioare, oameni bolnavi de friguri, care-l implorau pe Teodosie să-i vindece. Ba mai veneau mulți bolnavi de cine știe unde, de la mari depărtări de locul acela. Veneau cu sutele, să asculte Evanghelia recitată din memorie de noul apostol. La sfârșitul fiecărei cuvântări, Teodosie înălța rugăciuni solemne Domnului, cu ochii îndreptați în Sus, implorând vindecarea celor de față. Și, ca prin minune, toți cei care credeau în Isus, primeau vindecarea chiar atunci. Vestea despre aceste minuni se răspândi până departe prin ținutul Etiopiei, și mulți veneau, ascultau cuvântul Domnului, apoi se bucurau de cele aflate din Evanghelie, iar mulți dintre cei bolnavi aveau parte de vindecări miraculoase.

Hokim, băiatul lui Zewedu, de cum se făcu bine, stătea mai tot timpul în preajma lui Teodosie. Minte ageră, dornică de învățat, însuși repede limba elină vorbită de Teodosie, încât băiatul nici nu mai avea nevoie de tălmaci. Într-o zi, Zewedu îl chemă pe Teodosie în casa sa, să-i arate manuscrisul, care nu se pierduse, ci fusese găsit în casa șamanului, după fuga acestuia din cetate. Era și el curios să vadă ce scrie în acel manuscris, care avea putere să facă atâtea minuni. Astfel că Teodosie începu o nouă activitate, aceea de a-i citi și explica lui Zewedu, stăpânul cetății, ceea ce scria în manuscris. Zewedu era foarte încântat de toate cele aflate. Dar, la fel de încântat era și băiatul său, Hokim. Teodosie se simțea fericit și lăuda pe Domnul pentru această minunată lucrare pe care o făcea în acea cetate.

Încă de la început, Hokim părea foarte interesat de acele semne ciudate care se înșirau în manuscris și care-i spuneau ceva lui Teodosie. Îl rugă să-l inițieze și pe el în descifrarea acelor semne. Nu trecură nici trei luni, că băiatul învăță toate semnele, știind deja să le îmbine în cuvinte, încât să deslușească singur ceea ce era scris în manuscris. Bucuria băiatului, dar și a stăpânului cetății și a lui Teodosie, a fost fără margini. Domnul a făcut în așa fel încât locuitorii satului, dar poate și alții din satele din ținut, să aibă un propovăduitor de-al lor! În acest fel, Hokim, acest băiat minunat al Zewedu, nu va mai deveni stăpân al cetății, în urma tatălui său, deoarece el se va dedica numai evanghelizării, iar în locul lui, la cârma cetății va fi desemnat fratele său mai mic, Kassa.

(va urma)