Universul elegant



Viaþa este, din punct de vedere al timpului, aproape eternã, asemãnându-se indirect cu universul. Primul criteriu al afirmaþiei este legat de trecerea timpului: fiecare emoþie sau vibraþie a vieþii se constituie într-un minut, ce, reprezentând o simplã unitate de mãsurã, se uneºte cu altele într-un nucleu, de unde, subtil, se desprind celelalte forme de exprimare a faptului cã timpul este perfid: secunda sau ora…
Universul, întrunind caracteristicile necesare pentru a fi considerat fiinþã infinitã, tremurândã ºi înfricoºatã, îºi lasã amprenta vizibilã asupra acestor elemente ale timpului. Intensificând sau moderând viteza timpului, autonomia manifestãrilor universului determinã paraxenia nesãbuitã a firii pãmânteºti. Vechimea universului este un lucru instabil, însã nu imposibil de determinat. Dar în sinea noastrã esenþa descoperã, printr-un studiu profund, o altã lege a universului, probabil mult depãrtatã de cea a lui Hubble, afirmând corpurile cereºti ca un armonios cor al raþionalului ºi al fantasticului.
Vechimea universului face sã privim la drumurile retrograde din spatele nostru neglijând cifrele uimitoare care ne încurcã inutil. Uneori gândirea se poate detaºa de creier pentru a putea privi în acele strãfunduri obscure. Însã, neputându-se baza pe erudiþii plauzibile, gândirea ignorã automat aceste informaþii, apelând la „cunoaºterea” ce poate fi înþeleasã ºi perceputã drept normalã sau cãreia i se acordã o atenþie deosebitã, fiind caracterizatã ºi însoþitã de nuanþe de noutate, dar rãmânând între graniþele firescului.
Imensitatea universului, putem spune, se datoreazã atât vechimii sale, cât ºi suprafeþei pe care o ocupã. Dacã timpul nu reprezintã o problemã semnificativã, nici volumul nu este. Deºi pare infinit, universul se mãreºte, se extinde continuu.
Libertatea gândirii ne este oferitã de aceastã dimensiune inexplicabilã, ce reprezintã stimulul pentru care varietatea de întrebãri bizare ne asupreºte. Rãspunsurile întârzie sã se clarifice deoarece un drum prea lung, mult prea dificil de strãbãtut, le reþine ºi ne face sã ne oprim din aceastã cãutare ce, oricum, nu are vreun sfârºit.
Universul, cuprinzând planetele, stelele, galaxiile, luna ºi majoritatea corpurilor despre care fiinþa pãmânteascã ºtie puþine lucruri, surprinde prin contrastul dintre spectacolele cereºti ºi întunericul necunoscutului sãu. Ignorând teoria Big Bang-ului, ce prezintã universul drept o explozie de proporþii, putem afirma cã majoritatea celorlalte concepþii despre crearea sa pun realitatea într-o luminã beneficã, ajutându-se de fantastic ºi de mitic. Exemplul clasic îl constituie astrologia, care, cuprinzând tente fantasmagorice, prezintã realitatea într-un mod intuit naiv dar concret – concret deoarece universul ne vorbeºte. Misiunea noastrã, iniþial facilã, este de a profila înþelesurile vorbelor sale ºi de a deosebi adevãrul, putând mai apoi transmite aceste informaþii filtrate prin sita palpabilului. Nu au fost puþine încercãrile fãpturii omeneºti de a purta un dialog cu universul, înse ele s-au dovedit în final doar monologuri. Horoscopul, intuirea viitorului, aceastã încercare a fiinþei perceputã uneori ca obicei pãgân, îºi datoreazã existenþa universului.
Stelele, privind prin ochii unui cercetãtor, par a fi corpuri cereºti, sferice, eclatante, alcãtuite din plasmã… Dar termenii ºtiinþifici nu sunt adecvaþi pentru a reda splendoarea stelelor. Imposibilitatea atingerii, cunoaºterii acestor forme de existenþã ne face sã cãutãm referinþe, sã le atribuim însuºiri insolite. Soarele, cea mai mare stea vizibilã, poartã aspiraþiile noastre, luminând o cale, una singurã, cea care ne ghideazã spre destin. Nu ne este strãinã ipoteza apocalipsei în lipsa soarelui: noema vieþii, speranþa trãirii datorându-se cãldurii ºi luminii, virtuþilor lui. La polul opus se aflã, contrastând puternic, Luna. Singurul satelit natural al Pãmântului ascunde mai multe lucruri decât am crede. Deºi este cercetat de pãmânteni, majoritatea tainelor ne-au rãmas nedecelate. Denumirea ei supleantã, Selena, care provine de la zeiþa greacã Selene, o femeie strãlucitor de frumoasã, purtatã printre nori într-un car de argint. Mãreþia Lunii a fost observatã încã din istorie, deºi ea are desãvârºirea Soarelui, fiind chiar umilitã de splendoarea aceluia.
Universul continuã sã ne surprindã, folosind lucruri pãmânteºti, rudimentare, printre care gãsim procedeul adecvat. Particularitãþile lui, sesizabile, demonstraezã marile diferenþe dintre pãmântesc ºi celest.
Anul, asemenea minutului, mãsoarã timpul: o perioadã necesarã Terrei pentru a efectua o rotaþie completã în jurul soarelui. Iar cu „anul-luminã” (distanþa parcursã de o razã de luminã prin vid, în timp de un an iulian) evaluãm distanþele, chiar dacã anul singur mãsoarã timpul. Un lucru meritã observat aici, legat de corpurile cereºti. Dacã o stea se aflã la X ani-luminã distanþã de planeta noastrã, atunci observaþiile despre acea stea o vor prezenta aºa cum era acum X ani în urmã, nereprezentând deci prezentul ei.
Universul s-a arãtat odinioarã unui cercetãtor, Edwin Powell Hubble, schimbându-ne profund înþelegerea Universului prin acceptarea de alte galaxii. El a avut intuiþia sã aplice „efectul Doppler” la expansiunea Universului (deplasarea spre roºu). Iar proporþionalitatea dintre variaþia spectrului electromagnetic al unei galaxii ºi depãrtarea acesteia de noi a devenit cunoscutã ca Legea lui Hubble.
Deºi Universul ne-a dezvãluit o micã parte din mistere, ne va aºtepta întotdeauna sã-l descoperim.