Drumul urcă lin. Cu fiecare secundă lăsăm tot mai în urmă deșertul și începem urcușul. Urmează serpentinele. Urmează marele moment pe care i l-am pregătit lui Suzi. Marea trădare, marea deziluzie și marea mea ușurare.
Suzi avea aspirații mari, bineînțeles. Nemurirea, despre care cred că știi deja, era doar un accesoriu. Și tot ceea ce s-a întâmplat din blestemata zi și până acum nu a fost deloc o simplă distracție, chiar dacă amândoi am fost nevoiți să ne umplem timpul cu câte ceva.
Când am pornit în căutarea pomului, Suzi îmi spunea că ne asumăm o menire sacră. Spunea că noi doi vom fi pilonii pe care se va construi noua omenire și noua lume. Că vom fi părinții unei noi ere în care urmașii noștri vor reclădi civilizația de la temelii și vor fi învățat să nu cadă în capcanele pe care omenirea, așa cum o știm acum, nu a știut să le ocolească.
Foarte frumos mai putea să viseze Suzi pe atunci! Nici eu nu eram mai puțin decît un visător din moment ce m-am lăsat sedus de ideea aceasta a ei. Spunea că omenirea își va afla sfârșitul tocmai în ceea ce credea că îi aduce cele mai mari binefaceri, anume în progresul științific și în cunoaștere în general. Dar, spunea Suzi, în timp ce știința va face progrese tot mai accelerate, mijloacele de distrugere vor fi tot mai diverse și perfecționate. Poți să nu îi dai dreptate? Ce altceva încântă omul mai tare decât o săgeată care zboară mai departe, o ghiulea care smulge mai multe pietre dintr-un zid, un element care, supus unei forme de radiație, dezvoltă o reacție în lanț mai rapidă și mai amplă? Un cuțit bine ascuțit valorează mai mult decât toată rațiunea pusă la un loc.
O altă latură a profeției lui Suzi privea adâncirea fisurilor morale ale umanității. Orice ar numi oamenii moral la un moment dat, viciile mai vechi vor da mereu naștere unor altora noi care se vor întinde ca și o gangrenă pe care iluștrii moraliști ai vremilor din urmă se vor strădui să o trateze cu bunăvoință și chiar cu ipocrită grijă, nicidecum să amputeze bolnăviciunea care amenință să subjuge întreg trupul. În fapt, e lesne de observat că fiecare om se vede un mic dumnezeu care vrea să ajungă mare și să arunce în uitare toți dumnezeii care îi stau împotrivă.
Apoi va veni momentul critic când totul se va nărui ca un castel de nisip. Știu că e o figură de stil mult prea des folosită, dar alta mai proaspătă nu îmi vine acum în minte, iar acesta poate fi un semn că profeția lui Suzi este corectă. Când lucrurile devin excesiv de repetitive, cineva sau ceva trebuie să moară.
Momentul critic și prăbușirea. Anihilarea omenirii până la extincție totală. Când grădinile și ogoarele nu vor mai rodi altceva decât moarte. Toate acestea trebuia să le așteptăm eu și cu Suzi. Pentru ca toate acestea să se întâmple trebuia să avem răbdare și grijă infinită, iar apoi am fi trecut nestingheriți la partea cea măreață a planului: reconstruirea. Nu răbdarea îmi lipsește acum, ci încrederea că vom reuși ceea ce ne-am propus. Nu mai am încredere în Suzi și nu mai am încredere în mine, iar dacă mă întrebi cine e de vină îți voi spune că amândoi am trădat cauza.
Suzi pare să nu realizeze lucrul acesta, deși e limpede ca bună ziua. Să alergăm o perioadă nedeterminată de timp dintr-un loc în altul, să fim veșnicii venetici care așteaptă ca omenirea să se ducă odată dracului, șobolanii care visează corabia scufundându-se, pentru ca apoi să ne putem apuca să făurim noi lumea noastră. Lumea după chipul și asemănarea noastră. Suntem cei mai groaznici oameni care au existat vreodată și vrem să creem o lume aidoma nouă.
Oare Suzi chiar nu vede? Uită-te la ea cum s-a acoperit toată cu fandoselile și nimicurile lumii pe care pretinde că o repudiază și căreia îi așteaptă sfârșitul. Să fie chiar așa oare? De când cu Suzi cea nemuritoare am învățat ce înseamnă cu adevărat îndoiala, am descoperit scârba, oroarea veritabilă și ura. Și, totodată, toate răutățile și mizeriile lumii au prins rădăcini în mine și le simt mereu cum mă sfâșie încet, fibră cu fibră, pătrunzând tot mai adânc.
Din mine și din Suzi se presupune că va renaște o lume mai bună. Dintr-un colecționar de vicii și de răutăți și din demonul deșertăciunii și al aparențelor, regina infernală a iluziilor și a viselor de neîmplinit. Suzi cea veșnic precaută care își aranjează rochia și își îngrijește tenul așteptând nimicirea umanității.
Þi se apropie ceasul, Suzi, și tu nici măcar asta nu vezi. Șoseaua se ghemuiește în meandre tot mai strânse și sub noi se deschid povârnișuri și râpe tot mai adânci. Iar într-o râpă dintre acestea, în care voi simți eu că va fi să fie, acolo se va termina. Începând de acolo lucrurile vor reveni la normal, Suzi, lua-te-ar dracu’!
Chiar! Dacă tot mă gândeam să dau acestui final un aer dramatic, crezi că ar fi prea banal dacă i-aș spune pur și simplu : „Suzi, lua-te-ar dracu’!”? Hmm...banal sau nu, dacă stau bine să cântăresc, nu e tocmai ceea ce gândesc eu despre Suzi. La urma urmei, cu ce sunt eu mai presus încât să o judec? Nu este ușor să aștepți sute și mii de ani cu gândul că lumea, așa cum ai cunoscut-o, trebuie să dispară pentru a-ți face loc ție și propriei tale concepții despre cum trebuie să fie. Uite, abia acum reușesc să văd la Suzi un soi ciudat de duioșie, o nostalgie neobișnuită pentru lumea aceasta încă vie căreia cu atâta hotărâre și crudă nerăbdare ne hotărâserăm să îi așteptăm moartea și uitarea. De aceea se înconjoară ea de toate nimicurile trecătoare, de toate fleacurile neînsemnate, pentru că fiecare lucru în parte își trăiește vremea sa, iar Suzi știe că vremea acestor lucruri, trecute sau prezente, nu va mai fi niciodată.
Însă asta nu îmi schimbă cu nimic decizia mea de a pune punct. În loc să fim precum titanii care șlefuiesc lumea după bunul lor plac, iată ce am ajuns: Suzi e un adevărat expozeu de flecuștețe și vanități muritoare iar eu un suflet în paragină, măcinat de bolile specifice fiecărui veac. Se mai poate naște ceva demn de existență din asemenea alăturare? Niciodată. Mai mult decât atât, mă bântuie temerea că putem ajunge mult mai denaturați, alunecând neputincioși pe panta unui rău ireparabil.
Despre mine nu am nicio îndoială că asta îmi este sortit, însă cu Suzi e puțin diferit și chiar mult mai teribil. Știi că Suzi e mereu în pas cu timpul, am tot spus-o și așa e. Dar, având în mână nemurirea, oare nu ar reuși să își dezvolte noi capacități, totul până în măsura în care însuși timpul să treacă abia împleticindu-se în urma pașilor ei?
Se apropie momentul, o simt. Chiar dacă prin întunericul abia lăsat nu pot distinge foarte bine elementele peisajului. Simt eu că voi știi exact prin care porțiune de parapet să arunc mașina și așa să obțin eliberarea, atât a mea, cât și a lui Suzi.
O, Suzi, dacă ai ști măcar de ce povară și blestem te voi scăpa în câteva clipe! Nu vei mai avea timp să îmi fi recunoscătoare din păcate. Tu nici nu îți dai seama că de fapt te salvez. La dracu’, Suzi! Noi eram fericiți cândva. De ce a trebuit să ne înhami pe amândoi la nebunia asta chinuitoare?
Pe aici! Þin volanul strâns, apăs pedala, mă întorc spre ea și simt că o iubesc din nou. Iar ea e mult mai frumoasă decât țin minte să o fi văzut vreodată.
- Plecăm, Suzi!