Cinematograful "Salam" din Agadir

"Agadir este perla cea mai mare din șiragul de stațiuni balneo-climaterice de pe litoralul marocan al oceanului Atlantic. Acolo vom avea posibilitatea să jucăm o partidă de tenis în fiecare dimineață, după care să facem plajă și să înotăm cât dorim, deoarece cerul este senin 12 ore pe zi și apa oceanului este caldă tot anul". Acestea au fost cuvintele cu care domnul Bahits Aalami, profesor universitar de sociologie la Universitatea din Casablanca și partenerul meu de tenis, a reușit să mă convingă să petrec vacanța de primăvară la reședința lui din Agadir. Este necesar să menționez că interesul principal al distinsului domn era să i se ofere o șansă în plus de a-și trece în palmares măcar... o victorie pe terenul de tenis, după ce pierduse... peste o sută de meciuri cu mine, obiectiv pentru care era dispus să sponsorizeze chiar deplasarea mea la Agadir. Pentru "sidi" Bahits, tenisul reprezenta principala îndelneticire plăcută și constantă din afara preocupărilor lui profesionale, ajunsese un "modus vivendi". El se arăta foarte contrariat de faptul că eu reușisem să-l bat meci după meci, deși era mai tânăr cu cinci ani și mai înalt cu 20 de centimetri decât mine!
Așa s-a făcut că într-o zi de început de martie zăboveam la o masă a unui restaurant amenajat pe plajă, în aer liber, la umbra unei imense umbrele de soare. În fața mea se găsea "sidi" Bahits. Nu-și arăta cei 50 de ani ai săi. Purta un tricou de tenis, care la piept avea emblema firmei "Lacoste". Tenul lui ciocolatiu părea deschis comparativ cu părul foarte negru, creț și tuns scurt. O pereche de ochelari heliomatici cu lentile mari și ramă subțire de titan încadrau un obraz cu forme rotunjite, care nu arăta prea animat datorită meciului de tenis pe care îl avusese cu mine în dimineața zilei respective și pierdut, ce-i drept, la scorul onorabil de două seturi la trei. În fața noastră se desfășura de-o parte și de alta o plajă mai mult goală, lungă aproape "á perte de vue" (n.a. cât vezi cu ochii) și lată de 50 până la 100 de metri, care mărginea un golf în formă de arc de cerc aproximativ perfect. La capătul nordic al țărmului se găsea un munte asemănător cu Tâmpa din Brașov, pe versantul căruia se găsea o inscripție uriașă, vizibilă de la mare depărtare, realizată prin defrișarea corespunzătoare a pădurii, care era formată din trei cuvinte: "Allah, al uatan, al malic" (n.a. Allah, patria, regele). În vârful muntelui trona "al casbah" (n.a. fortăreața) "Santa Cruz de Cap de Gué", construită de portughezi în 1505. La capătul opus se distingeau cu greutate zidurile unuia dintre numeroasele palate ale regelui, împrăștiate în tot Marocul. Soarele făcea să strălucească crestele albe ale valurilor înalte cât o frunză de lotus, care se spărgeau la țărm într-un clipocit abia perceptibil, însoțit de un ușor huruit datorat rostogolirii înainte și înapoi a fragmentelor rezultate din descompunerea cochiliilor de scoici. O briză ușoară îmi aducea în nări un vag miros de alge și pești. Se anunța o zi frumoasă ca atâtea altele care au precedat-o și care o vor urma. Sub tălpi simțeam răcoarea unui nisip fin și curat, care prin presopunctură îmi crea o stare de beatitudine. Efortul depus în timpul meciului își făcuse efectul și simțeam o dorință copleșitoare de "far niente". Întins aproape la orizontală în fotoliul din masă plastică, "al sadec" (n.a. prietenul) Bahits sorbea la intervale mari de timp ceai de mentă iar eu, îi urmam exemplul în cele mai mici amănunte. Amândoi așteptam să se mai încălzească apa oceanului pentru a face o baie. Nu mă gândeam la nimic special și în minte îmi veneau imagini și crâmpeie de conversație aleatorii, dintre cele mai diferite... La un moment dat mi-a apărut imaginea vilișoarei cu două nivele, situate în centrul din Agadir, pe bulevardul Muhammad V, unde "al usted" Bahits m-a primit aseară cu onorurile unui coleg de breaslă. ...Deodată am avut în minte imaginea doamnei Fata (n.a. Tânăra) Aalami, o femeie brunetă, de statură mijlocie, în vârstă de aproximativ 35 de ani, cu o privire atât de blândă și înțelegătoare, cum numai în icoane mai poate fi văzută. Când vorbea emana o maturitate și un calm interior de admirat. Îmbrăcată într-un șort alb și un tricou liliachiu "Lacoste", care mai mult puneau în evidență formele împlinite decât le mascau, soția lui "al șiban" (n.a. bătrânul) Bahits nu părea stânjenită de prezența unui străin în casă. Era destul de clar că "usted al maghribi" (n.a. profesorul marocan) n-a greșit prea mult când și-a luat de soție o fostă studentă, pe care a promovat-o asistenta lui!... După câteva momente am retrăit "jogging"-ul realizat pe marele bulevarde în compania lui "al dalil" Bahits, timp în care doamna Fața pregătea cina ...În urechi am auzit un crâmpei din vorbele lui Bahits spuse în timpul alergării: "Seismul din 29 februarie 1960 a fost de gradul 7,7 pe scara Richter, cu epicentrul chiar în oraș și a durat numai 15 secunde. Efectele lui au fost devastatoare. S-au înregistrat 15000 de victime, adică aproape jumătate din numărul locuitorilor. Au rămas în picioare doar două clădiri: fortăreața portugheză și cinematograful «Salam» (n.a. Pace). Când au ieșit înspăimântați din clădire, spectatorii au avut în față imaginea de «thriller» a orașului în ruine. Imediat ei au realizat că dacă nu veneau la cinematograf, ar fi riscat să moară striviți de dărâmături acasă sau în altă parte"... Nu peste mult timp mi-a apărut în minte imaginea cinematografului „Salam”. În apropierea unei piețe cu multe stații de autobuze și de taxi, am văzut o clădire cu o arhitectură modernă, în formă de jumătate de cilindru dispus orizontal. Mi-am dat seama că cinematograful a fost construit după un proiect conceput de specialiști...Apoi, nu știu cum s-a făcut că mă găseam la fostul Institut Pedagogic din Bacău, într-un laborator din clădirea care încă dăinuiește din 1936 și parcă începuse cutremurul din 4 martie 1977. Trepidațiile deveneau tot mai puternice și pereții scoteau un zgomot de credeam că peste puțin timp se vor dărâma peste mine. La un moment dat totul s-a prăbușit...
- Doru, trezește-te! Tu ai alunecat de pe fotoliul tău pe nisip. Am deschis ochii și l-am văzut pe "al munkidz" (n.a. salvatorul) Bahits aplecat asupra mea.
- Ãă... cred că am avut un coșmar. Nu m-am lovit, am rostit eu cu greutate. Am privit în jur și am văzut că plaja devenise bine populată, în special cu turiști străini. Aerul vibra datorită căldurii. În ocean amatorii de înot erau în elementul lor. În clipa aceea nu doream decât să mă alătur lor, să fac "pluta" pe spate, pentru ca, pe de o parte, oceanul Atlantic să mă răcorească la ceafă și astfel să pot uita cât mai repede coșmarul avut mai devreme iar, pe de altă parte, să mă transform temporar într-un... "flâneur immobile" (n.a. plimbăreț imobil), dacă ar fi să-l parafrazez pe Michel Tournier, scriitorul francez demisionar al Academiei Goncourt…