Cetatea de lumină

Armenia – țara câmpiilor de la poalele munților impunători, despăduriți, atât de vecină cu muntele biblic Ararat. Dacă în câmpiile țării rodesc culturi agricole îmbelșugate, dimpotrivă, locuitorii de la munte supraviețuiesc, în mare parte, datorită pășunilor întinse de pe pajiștile înverzite de pe versanții munților prăpăstioși și anoști. Acolo, pe crestele munților, de când e lumea, au fost sate de păstori care au ca principala îndeletnicire creșterea oilor. Pe aceste locuri mai rar poți vedea vite mari, vaci, boi, cai. Catârul, măgarul, capra, oaia sunt la ele acasă. Și totuși, oameni acelor sate par cei mai fericiți locuitori ai pământului.

Cu totul altfel arătau chiar și în antichitate satele de la câmpie. Erau ticsite de oameni locuind în case încropite din piatră, căci lemn era prea puțin în Armenia. Erau sate de oameni harnici, pricepuți cultivatori de grâu, orz, secară, mei. Dar și de felurite legume : napi, varză, sfeclă, ceapă, usturoi. A mai dat Cel de Sus un mare dar locuitorilor acestor ținuturi: grădini și livezi întinse, care rodesc multe feluri de fructe: rodii, cireșe, meri, peri, curmale, măsline, portocale, struguri și încă alte bunătăți ale pământului.

În această țară de legendă, - parcă separată de Creatorul lumii în două tabere de locuitori atât de diferiți în preocupări - , pe primul șir de munți care străjuiesc marginea câmpiei era așezată o cetate impozantă, înconjurată de ziduri puternice de piatră, albind pe vârful muntelui, încât cetatea se putea vedea de departe, dinpre sutele de sate din vale, risipite prin câmpia armeană. Cetatea era un simbol, un vis, un ideal pentru bieții locuitori de la câmpie, dar și de la munte, sugerând frumusețe, bogăție. Însă bunătățile cetății nu erau hărăzite pentru tot poporul amărât de la țară, ci, mai degrabă, doar pentru locuitorii privilegiați ai cetății.

De-a lungul multor veacuri de după Potopul lui Noe, locuitorii acestor ținuturi au uitat învățăturile cele adevărate de la primul patriarh de după potop, încât au devenit cu totul idolatri, au început să se închine la tot felul de lucruri făcute de mâna omului, ori la soare, ori la lună, ori la fenomenele naturii. Era o lume pierdută, care vag mai percepea rânduielile lăsate de Dumnezeu primilor oameni. Apăruseră preoți falși, temple închinate idolilor, ceremonii stranii, superstiții înrobitoare, numeroase, înfricoșătoare. Dacă oamenii ținutului mai respectau o brumă de omenie și anumite reguli sociale bune, asta se datora faptului că chiar și în lumea decăzută încă mai existau oameni care iubeau dreptatea, bunătatea, într-ajutorarea. Și asta, în ciuda tendinței stăpânitorilor de a asupri totul, și oameni, și cugetele lor. Un dram de omenie supraviețuia în civilizațiile omenești de pretutindeni, în pofida nedreptăților stăpânitorilor, a cuceritorilor, a hoțiilor, a bolilor, a necazurilor de tot felul.

Dar iată, în acele ținuturi încremenite în timp, de mii de ani, se întâmplă ceva deosebit. Și nu fu un cutremur, un uragan, un fulger devastator, un vulcan furibund. Fu un fapt, la prima apreciere, nesemnificativ. Doi oameni călătoreau pe drumuri pietroase, prăfuite, și păreau istoviți de atâta drum, sleiți de puteri, de foame și de vântul stepelor. Cei doi începură să urce cărările anevoioase și întortocheate ce urcau mereu, în zigzag, și mai aveau destul până să urce sus de tot, la cetatea cea albă de pe înălțimi.

Cine erau cei doi? De ce au venit ei pe aceste meleaguri? Să-i ascultăm discutând la un popas al lor înainte de a ajunge la cetate:
- Frate Marcu! Mai avem mult de urcat? zise cel mai tânăr dintre ei.
- Nu te neliniști, ucenicule Pamfiliu. Domnul ne ajută să ajungem încă înainte de apusul soarelui în cetate! Stai liniștit și odihnește-te. Mai bine să gustăm ceva din merindele noastre. Mai avem aici o turtă și niște smochine, din cele dulci! răspunse călătorul cel mai în vârstă.
- Hai să mulțumim Domnului Isus Hristos, pentru că ne-a ajutat să ajungem la această cetate, unde avem de făcut o lucrare atât de mare!
- Frate Pamfiliu! Nu ai o oarecare teamă, sau, mă rog, o strângere de inima de a intra în vorbă cu cei din cetate ? reveni misionarul cel mai în vârstă.
- Teamă? Când ai pornit să faci lucrarea Domnului, să ai teamă ?! Doară suntem conduși de însăși mâna Celui de Sus!
- Amin! recunoscu mulțumit de ucenicul său misionarul mai vârstnic.

După ce luară sărăcăcioasa gustare, și după ce își răcoriră sufletul cu câte o rodie siropoasă, strânseră lucrurile și se îndreptară spre cetate.

Nu fusese prea ușor pentru cei doi misionari într-o cetate cu totul străină, în care nu cunoșteau pe nimeni, nici măcar nu cunoșteau limba localnicilor. Erau, totuși, încrezători, că vor găsi un tălmaci care să-i ajute. Nici nu le trebui mult să-l caute, deoarece găsiră repede tocmai ce le trebuia – un servitor sclav al unui negustor, servitorul care vorbea limba elină, fiind cumpărat ca sclav de stăpânul său tocmai din Antiohia, de la un antreprenor grec. Omul știa limba elină pe care o vorbeau cei doi misionari, dar nu avea nici cele mai mici deprinderi de a discuta lucrurile spirituale. De aceea, cei doi misionari începură să discute mult cu acel servitor, să-i explice acestuia misiunea lor, despre evanghelizare. Spre surprinderea lor, omul înțelese bine și misiunea misionarilor, și partea spirituală a activității. Necazul era că stăpânul acestui tălmaci de conjunctură nu era deloc fericit că sclavul său nu-și face treaba lui, că discută îndelung cu străinii. Rezolvară și acest lucru, plătindu-i negustorului pentru folosirea servitorului ca tălmaci. Servitorului chiar începu să-i placă foarte mult noua sa îndeletnicire. Stăpânul său, deși plin de treburi și de griji în privința afacerilor sale din cetatea armeană, simțea o vagă curiozitate despre lucrarea celor doi străini. Servitorul îi explica, cât se pricepea el, despre ce era vorba, dar spre marea nedumerire a negustorului:

- Cum adică, cei doi nu discută afaceri, politică, filozofie? întrebă negustorul, contrariat.
- Deloc, răspunse servitorul. Ei au o afacere mult mai importantă aici. Ei vorbesc despre o Împărăție Nouă, Pământ nou, în care nu există nici sărăcie, nici moarte, nici păcat! …
- Cum adică, nu există moarte? Ce împărăție este asta? Sunt povești! luă negustorul în derâdere spusele servitorul. De mâine nu te mai las să slujești străinilor! Aici să stai lângă marfa de vânzare, să nu te prind că faci altceva!

Mai apoi, negustorul își schimbă gândul. Ceru ca servitorul să-i povestească mai pe îndelete despre cele ce îi povestiră cei doi străini. Această curiozitate a lui îi fusese providențială. Surprinsese că cei doi străini vorbesc despre ceva cu totul altceva decât vorbea toată lumea, fie bogații, fie săracii. Așa că, porunci servitorului să vină cu cei doi misionari străini la taraba lui, să-i descoase mai bine. În loc să-și stingă curiozitatea, discuția cu străinii se aprindea mai tare. Cu cât auzea mai multe de la acești misionari, cu atât își dădea seama că se află de abia la început cu cunoașterea. De la o vreme, îndrăgi aceste discuții cu străinii atât de mult, încât îi pofti seara, la lăsarea întunericului, să vină să înnopteze la el acasă. Aici, după ce oaspeții erau serviți cu bucate alese, discuțiile se întindeau mult până spre miezul nopții.

Acest început de lucrare era cât se poate de prielnic pentru cei doi străini misionari. Domnul le crease toate condițiile ca să vestească Evanghelia în această cetate frumoasă din Armenia.

În câmpie, la poalele cetății celei impozante de pe muntele de deasupra, se afla un sat de oameni foarte săraci, care trăiau din te miri ce, ba crescând vreo două vite ținute pe lângă casă, ba cu niște culturi de cereale și zarzavaturi. Mai aveau și vreo câțiva pomi roditori în jurul casei, care erau bucuria, totodată singura speranță de bunătăți pentru copilașii familiilor numeroase.
Una din aceste case, nu cea mai săracă, la marginea satului, era locuită de o familie tare nevoiașă, cu patru copii, cu pământ foarte puțin, încât erau nevoiți să lucreze și cu ziua pe la oamenii bogați, pentru mâncare, pentru câteva părăluțe, ori pentru câteva măsuri de grâu din recolta de vară. Și copiii, de abia ajunși la o vârstă cât să poată lucra ceva, erau deja năimiți pe ogoarele bogătașilor, muncind din greu, cu ziua. Și când nu munceau cu ziua, aveau destulă treabă în propria lor gospodărie. Părinții erau prea nevoiași ca să nu-i pună la muncă, încă de mici, pe copiii lor. Sărăcuții de ei, munceau supuși, știau cât de grea este viața, și veneau bucuroși acasă când căpătau ceva plată bănuți de aramă, sau ceva de mâncare. Părinții, Vahram și Ara, au pus copiilor nume: Haldita, Artan, Gazane și Bazuk.

Nu de puține ori, copiii erau trimiși în târgul din cetatea de sus, să vândă câte ceva ce aveau în gospodăria lor: ouă de la păsări, lapte de capră, smochine, rodii. Copiilor le plăcea această preocupare, adică să meargă la târg, în cetate, numai acolo vedeau lume deosebită, vedeau bogății pe tarabe. Erau entuziasmați de forfota din oraș, de mulțimea de oameni, de discuțiile aprinse de la tarabe. Deși marfa care o aduceau ei la vânzare era foarte greu de vândut, ei aveau răbdare multă, nu se descurajau nici dacă rămâneau cu marfa nevândută, știau că vor încerca a doua zi să vină din nou în târg. Într-un fel, era pitoresc să mergi dimineața spre târgul din cetate, vedeai o mulțime de oameni urcând-coborând pe cărările rătăcitoare spre creasta muntelui, cărând pe spinare fie desăgi cu marfă, fie cobilițe, de care atârnau coșuri. Alții, mai pricopsiți, duceau marfa la târg încărcată pe spinarea măgarilor, sau a catârilor.

Cel mai mare succes la vândut produse în târg avea fata cea mare a familiei, Haldita. Avea ea un fel drăgăstos de a vorbi cu oamenii, aceștia o îndrăgeau mult, cumpărau mai tot ce aducea ea în târg la vânzare. Unii din cetate chiar o știau deja, cumpărau de la ea ori de cate ori aveau nevoie. Meritele ei erau lăudate în familie, era cea mai talentată la vândut în piață. Se-nțelege, câștigurile familiei din ce vindeau în târg erau foarte mici, de abia le ajungeau să cumpere ceea le era de cea mai mare nevoie. Dar, din puținul pe care-l aveau, cei din familia Halditei mai aveau obiceiul să ajute pe ici, pe colo pe unii amărâți dintre vecini, cu mult mai nevoiași decât ei. Iată, așa, zi după zi, an după an, cei din sat își duceau veacul, întrucâtva mulțumiți de traiul lor. Se învățaseră cu greutățile vieții, cu suferințele și cu nedreptățile care nu-i ocoleau deloc.

Dar cea mai mare greutate asupra locuitorilor din satele din Armenia de atunci, erau birurile din ce în ce mai mari, pe care asupritorii perși le impuneau populației din țara cucerită. Vameșii și perceptorii puși de perși nu aveau milă de cei care nu-și puteau plăti dările, și li se luau puținele bunuri de prin gospodăriile lor, și-așa sărace. Această stare de lucruri dusese la înmulțirea revoltelor locuitorilor față de stăpânitorii străini. Dar această stăpânire persană avu și un mic avantaj, ea înlătură asuprirea din partea altor popoare, la fel de nemiloase, care îi stăpâniseră timp de veacuri.
Până atunci, Haldita, la fel ca și ai ei, nu avuseseră niciodată parte să asculte Cuvântul Evangheliei. Asta până într-o zi, când, în drum spre casă, după ce vându toată marfa pe care o adusese în târg, se opri într-o piață a cetății unde văzuse un grup de oameni adunați să asculte doi străini care vorbeau ceva interesant într-o limbă străină. De la primele fraze, ascultând ce zicea tălmaciul, i se păru că aude ceva frumos, ceva interesant, ceva care exista deja demult în inima și gândurile ei, sentimente pe care nu reușea până atunci să exprime în grai obișnuit. Asculta cu aviditate despre un Mântuitor, despre un Dumnezeu milos, despre iubire, despre învierea lui Isus Hristos. Toate aceste discuții o captivară. Plecă cu sufletul mulțumit din piață de aceste cuvinte mângâietoare pentru inima ei.

A doua zi, în timp ce venea cu ceva alimente spre piață, se întâlni cu cei doi străini care vorbiseră în seara trecută, în piață, despre Evanghelie. Îi salută, zâmbind, deși nu cunoștea limba pe care vorbeau. Câteva cuvinte erau suficiente ca să înțeleagă, totuși, ceva. De bucurie, fata vru să le dea în dar niște fructe din coș. Cei doi străini fură foarte bucuroși de gestul ei, dar îi oferiră bănuți, ca plată. Ea refuză plata, dar, la insistența misionarilor acceptă bănuții. De bună seama, în felul acesta fata se împrieteni cu cei doi străini.
Cu toate acestea, într-o zi, avu loc o scenă neplăcută în cetate. În timp ce misionarii își îndeplineau misiunea propovăduind mulțimii adunate în piață, deodată năvăliră câțiva inși turbulenți, urlând și gesticulând asupra mulțimii adunate la predică. Mulți dintre auditori se speriară și fugiră, alții nu reușiră să fugă și încasară bătaie cruntă. Cel mai mult avură de suferit cei doi misionari, căci fură bătuți crunt, rămânând aproape fără suflare. Haldita nu fugise ca ceilalți, stătea mai deoparte și privea înspăimântată grozăvia bătăliei. Când furia celor turbulenți încetă, iar piața se goli de lume, rămânând doar doi cei misionari, întinși pe jos, mai mult morți decât vii, Haldita, încă înspăimântată de urgia evenimentelor, prinse curaj, își roti privirile în jurul ei să vadă dacă n-o urmăresc oamenii cei răi, apoi se apropie de cei doi răniți. Văzând că încă mai suflă, dar suferă cumplit, se gândi ce să facă pentru ei. Cu puținele ei puteri, reuși să-i tragă din mijlocul pieții lângă un gard, pe iarbă. Duse palma la fruntea lor. Erau înfierbântați, sufereau din greu. Alergă repede la o cișmea din apropierea pieței, și aduse în căuș niște apă, și, cu ajutorul unui batic, răcori frunțile celor doi. Încă nu-și reveneau. Așa trecu ziua, până se înseră. Când întunericul cuprinse împrejurimile, cei doi începură să recapete cunoștința. Erau în mare suferință, coastele, mâinile, fața aveau semne de lovituri grave. Dar se puteau ridica în picioare, ceea ce era bine. Atunci Haldita avu ideea să-i ducă pe cei doi misionari în vale, în satul ei, la casa părintească.

Vă închipuiți, câtă neliniște, câtă spaimă, trăiseră cei din casa Halditei, neștiind de ce nu s-a întors fata pe ziuă, acum era noapte beznă. Văzând că fata întârzie, pe chipurile lor apăruse îngrijorarea apăsătoare. Își ziseră să plece spre cetate, s-o caute pe Haldita. Când, în fine, auziră glas de oameni și mișcare pe cărările cuprinse de întuneric ce coborau dinspre cetate, se repeziră într-acolo, și o găsiră pe Haldita ajutându-i pe cei doi străini să meargă pe potecile întunecoase, necunoscute, spre satul din vale. Prinsese bine faptul că cei din casa Halditei au ieșit în întâmpinare, ajutorul lor pentru cei răniți se dovedi de mare folos.

Astfel, în acea noapte, dar și în zilele următoare, cei din familia Halditei se ocupară de misionarii răniți, îi acordară tot sprijinul pentru tămăduirea rănilor, folosind felurite plante. Avură grijă să-i hrănească bine, ca ei să prindă puteri. Între timp, misionarii avură o foarte neprețuită ocazie să vorbească celor care-i ocroteau despre Isus Hristos, Mântuitorul omenirii, despre suferințele Lui pe pământ, despre răstignire, despre învierea sa. De bună seamă, toți cei din casa Halditei rămaseră foarte uimiți de frumusețea acestor povestiri evanghelice. Sfârșiră prin a crede în Isus Hristos. Atunci, cei doi misionari îi întrebară dacă n-ar dori să se boteze. Bineînțeles, fură de acord, de îndată. Atunci toți cei ai casei, inclusiv Haldita, primiră botezul lui Isus Hristos în apa unui râu din preajma satului. Astfel, în casa părinților Halditei, luă ființă prima biserică creștină din acel ținut.
Se întâmplă și-o altă minune în casa părinților Halditei. Fratele ei mai mic, Bazuk, jucându-se prin pomi, căzu și-și frânse o mână. La vaietele sale, se adunară toți ai casei. Acest fapt ajunsese și la urechile misionarilor. Când îl văzură pe băiat, le-a fost milă de el. Atunci, Marcu, cel mai în vârstă dintre misionari, chemă toată familia lângă el, înălță ochii spre cer, și rosti o rugăciune fierbinte către Domnul Isus Hristos. Ca prin minune, mânuța copilului se vindecă pe loc, încât băiatul începu să zburde vesel prin curte. Se mirară toți foarte mult de această minune dintre cei ai casei, dar și vecinii lor. Astfel făcu Domnul ca biserica creștină din casa părinților Halditei să crească, să devină neîncăpătoare. De atunci adunările la predicile misionarilor se făceau sub un nuc bătrân, la umbră, unde se aduna mulțime mare de suflete dornice să asculte Cuvântul Domnului.

Mai trecuse ceva vreme de la ultimul incident din cetate care se soldase cu vătămarea misionarilor. Locuitorilor cetății nu le veni a crede, când, într-o zi, în piață, se adună o mulțime mare de oameni să asiste la o predică. Printre cei din preajma celor doi misionari se afla negustorul Arnok, toată familia Halditei, chiar și băiatul lor, Bazuk, cel cu mâna fracturată. Toți cei adunați acolo se minunau de relatările misionarilor cum de au putut să vindece ei mâna copilului doar printr-o simplă rugăciune. Atunci începură să aducă bolnavi cu felurile suferințe de din prin cetate, și să implore pe misionari să-i vindece și pe ei, dacă se putea. Misionarii spuneau tare și răspicat oamenilor, că nu de la ei vine puterea de vindecare, ci de la Cel de Sus, de la Mântuitorul nostru Isus Hristos, cel care dă viață și sănătate oricui crede în El. Ca prin minune, cei mai mulți dintre cei aduși spre vindecare plecau sănătoși de acolo, lăudând numele lui Isus Hristos, pe care de-abia acum îl cunoscură!

Acest șir de minuni convinsese oamenii din cetate de puterea noului Mântuitor, Cel propovăduit de misionari. Așa că, o mare de oameni începură să vină să asculte predicil, mulțimi mari din cetate, dar și din satele din apropiere, care veneau în piață să audă minunata veste. De data această, răufăcătorii, cei care îi bătură pe misionari, nu mai aveau curajul să se atingă de ei, prea erau apărați de proaspeții credincioși din cetate. Într-un Sabat, o procesiune imensă avu loc în cetate: mulțimi mari de oameni care crezură în Isus, îmbrăcați în haine albe, se adunară și porniră la vale, spre albia unui râu învolburat, unde începu botezul, care ținu toată ziua, ba încă mai rămăseseră mulți care urmau să fie botezați a doua zi.

În scurt timp, aproape toată mulțimea din cetate, dar și din împrejurimi, cunoscu Adevărul propovăduit de misionari și de către ucenicii proaspăt desemnați de aceștia. Se părea că toată cetatea devenise creștină, ceea ce ar fi părut de necrezut doar cu doi ani înainte. Chiar și mai marii cetății se hotărâră să fie botezați, devenind creștini. Aceștia de abia așteptau să devină creștini, aveau acum un prilej cât se poate de bun să scape de stăpânirea Persiei și a religiei acestora, cultul lui Zoroastru.

Nu cedară ușor persanii la privilegiile lor, și nici slujitorii lor din cetate. Însă populația cetății era unită, hotărâtă să se declare creștină, ca să scape definitiv de influența persană. Și, se poate spune că, pentru o bună bucată de vreme, chiar reușiră.
Doar că, răzbunarea celui rău nu așteptă să se arate. Erau încă destui prin cetate care aveau interesul să-i alunge pe creștini din ținut, ca să nu piardă multele privilegii religioase și politice de care aveau parte. Atunci, aceștia se gândiră să născocească ceva ca să zădărnicească lucrarea de evanghelizare din Armenia. Trimiseseră soli în cetățile din Asia Mică să cheme oastea romană, să vină să reprime mișcarea creștina neavenită pentru ei din cetate. Așa se face că, în lunile care urmară, în ținut apărură cohortele romane, care, în marș vioi, urcară spre cetate, pustiind satele din jur, și ocupând cetatea de pe munte fără lupte însemnate de apărare din partea locuitorilor cetății. După ocuparea orașului, stăpânitorii romani voiră să impună religia lor în cetatea armeană ocupată. De bună seamă, acest lucru crease mare de nemulțumire în rândul populației cetății, care, la îndemnul conducătorilor cetății, se răzvrăti, generând revolte. Atunci cohortele romane nu stătură mult pe gânduri, primiră ordin să nimicească orașul, ca răzbunare la tentativa de nesupunere. Astfel, cetatea creștină, ca și câteva sate din jurul ei, fură mistuite în flăcări. Ca să fie mai siguri că locuitorii fugiți nu se vor întoarce în oraș, soldații romani dărâmară și pârjoliră cetatea din temelii.
Jale mare fu în Armenia în acele zile triste. Cei care scăpară de reprimarea romană, o luară pe calea pribegiei, care încotro, unde văzură cu ochii. Și nu se opriră decât în alte sate armene depărtate de cetatea dărâmată, iar unii chiar părăsiră țara, trecând în țările vecine, mai ales spre Siria și Persia. Poate Domnul știuse de ce a fost îngăduit să fie așa de loviți de răzbunarea celui rău, dar era limpede că cel rău voise să sugrume cu totul lucrarea de evanghelizare începută cu atâta avânt.

Dar, cum un foc nu-l poți stinge spulberându-l, așa nici lucrarea Domnului Isus Hristos, prin dărâmarea cetății, nu putuse să fie stinsă, ci făcuse ca acei creștini să se răspândească pe mari întinderi ale Armeniei, și chiar în țările din jur, încât, în scurt timp, sămânța Adevărului biblic fusese răspândită în numeroase sate și cetăți din toată Armenia și din alte ținuturi, iar împrăștierea creștinilor din cetatea de pe munte, făcuse ca Evanghelia lui Hristos să se aprindă în cele mai îndepărtate locuri din lume. Nici măcar două sute ani nu trecuseră după aceea, că Armenia a devenise o țară în întregime creștină.
*
În acele zile, când cohortele romane dărâmau cetatea, Haldita fu prinsă în iureșul evenimentelor chiar în cetate, prin târg. Când izbucniră luptele, ea, înspăimântată, nu știu încotro s-o ia. O vreme, reuși să se adăpostească la taraba negustorului armean Arnok. Acesta, înfricoșat fiind de evenimente, nu știa ce să ia mai degrabă de prin casă, ca să fugă din cetate, cât încă mai era timp. Încărcă o căruță plină și porni la vale, prin sate, ca să ajungă în altă provincie a Armeniei, unde avea rude. Ar fi luat-o și pe Haldita cu el, dar ea era foarte îngrijorată de soarta părinților și a fraților ei. Se despărțiră cu speranța că se vor reîntâlni după furtuna distrugerilor. Haldita porni în fugă către satul ei din vale.

Nu apucase să se depărteze prea mult de cetatea în flăcări, când privirile ei dadură de un soldat roman care zăcea rănit sub un gard. Cu frica cuibărită în inimă, ar fi vrut să treacă grăbită pe lângă el, dar se opri, ceva parcă o făcu să-i fie milă de omul rănit, care suferea cumplit. Se apropie de el, să vadă în ce stare se află necunoscutul. Nu putea vorbi cu el, nu-i cunoștea limba. Dar înțelese că are nevoie de ajutor, că are răni urâte la piept și pe obraz. Găsi niște apă prin preajmă, spălă cu grijă și delicatețe rănile străinului, apoi îi legă strâns rana cu baticul ei.
Nu știa ce să facă, dar se gândi că nu poate să-l lase așa, să moară acolo lângă gard. De aceea îl ajută să se ridice, și-l așeză pe o laviță de lângă o cișmea. Apoi îi ceru să stea acolo liniștit până revine ea, cât timp va fugi acasă, spre satul ei, să revină cu ajutoare. Ca prin minune, satul ei nu fusese mistuit de cohortele romane, deși se alfa foarte aproape de cetatea dărâmată. Fugi cât putu de repede spre casă, chemă părinții, și cu încă vreo doi vecini creștini din sat, care ieșiră să dea ajutor ostașului roman rănit. Îl regăsiră tot acolo, pe acea laviță de lângă fântână. Îl luară în brațe și-l aduseră în casă la părinții Halditei. Nu era prima dată când ea aducea răniți în casă. De aceea părinții nu se mirară, săriră degrabă în ajutorul omului rănit, deși era roman, prin urmare era cel mai mare dușman al creștinilor armeni.

După un timp de ședere la acei creștini atât de săritori, Flavius, soldatul roman, se mai întremă, și se pregătea să plece. Dar unde să plece? Părinții Halditei aflară că nu departe de cetatea dărâmată, cohortele romane își așezară tabără. Astfel că, Flavius, mulțumind gazdelor - salvatori ai vieții sale, dar mai ales inimoasei Haldita, - plecă să întâlnească cohortele oștirii sale. Celor din casa Halditei le venea greu să se despartă de ostașul roman, se obișnuiră atât de mult cu el, văzând că are suflet curat și bun, în ciuda atrocităților săvârșite de alți romani în cetatea armeană.

Când ajunse în tabăra ostașilor din cohortele sale, Flavius fu întâmpinat cu urale de bucurie. Toți îl credeau pierdut. Trebui să povestească fiecăruia, și în nenumărate rânduri, cât de minunată fu salvată viața sa tocmai de creștinii armeni pe care ei îi distrugeau. Această relatare a lui Flavius îi cam puse pe gânduri pe ostașii legiunii romane, începeau să vadă cu alți ochi întâmplările din ultima vreme din acel ținut.

Vestea despre Flavius ajunsese și la comandantul oștirii romane. Când i se povestit și lui povestea cu Flavius, rămase perplex de uimire. Cum adică? Acești creștini, pe care romanii îi considerau periculoși, de fapt, sunt atât de buni? Știu ei să fie buni chiar și cu vrăjmașii lor? Asemenea fapte nu mai cunoscuseră ei de când umblau în războaie din Asia. Ca urmare a acestei întâmplări, în întreaga tabără romană apăru interes pentru acești creștini, pentru credința lor. Fură uimiți când Flavius îi povesti despre Isus, pe care ei, romanii, îl crucificară, dar care înviase, și care este Cel care dă viață tuturor oamenilor, mai ales viață veșnică. Și aflară că, în ciuda faptului ca-l răstigniseră pe fiul lui Dumnezeu, pe Isus, acesta tot îi iubește și-i poate ierta de orice păcat. Doar dacă omul crede în El și recunoaște toate păcatele sale. Mulți dintre ostașii romani au crezut aceste cuvinte și se hotărâră să-l urmeze pe Isus Hristos.

Meditând mult asupra noilor adevăruri aflate, cântărind poveștile aflate despre creștini, Flavius ajunse la înțelegerea că slujirea în armata romană nu mai e atât de însemnată. Începu să simtă că e de preferat să trăiască ca un cetățean obișnuit, să muncească câmpul, care să-i dea roade, iar în schimb, să poată duce o viață creștină. După doar câteva săptămâni după aceea, era deja hotărât, se duse la comandantul oștirii, cerându-i sa fie eliberat din armată. Această decizie a lui Flavius produse uimire în întreaga tabără. Până la urmă, nimeni nu-l putu opri să nu-și ducă la îndeplinire intențiile. Părăsit armata, apoi își cumpără casă la țară și ogor, chiar în acel ținut din Armenia, apoi se apucă să trăiască ca un gospodar de-al locului.

Și, pe când lucra el cu hărnicie în noua lui gospodărie, într-o seară se trezi la poarta casei sale cu doi inși care păreau că veneau de departe. Cei doi spuseseră că sunt misionari ai lui Isus Hristos, și că veniră să viziteze creștinii din satele de lângă cetatea armeană dărâmată, să vadă ce se alesese de acele sate. Ziceau că erau foarte bucuroși că au mai rămas unele sate care nu avură de suferit de pe urma răscoalei. În cele din urmă, știind cu cine are de-a face, Flavius chemă pe cei doi călători în noua sa casă. Se înțelegea greu cu ei, el știa el un pic de greacă, putea să discute, cât de cât, cu misionarii. Aceștia înnoptară în casa lui Flavius, care le mărturisi că este foarte impresionat de creștini, de credința lor în Isus Hristos, Cel care îi promisese viață veșnică.

Misionarii îi explicară multe fapte biblice, încât tânărul roman rămase profund emoționat de aflarea Adevărului celui nou și fascinant. În mod firesc, Flavius sfârși prin a fi botezat în apa unui râu din ținut.

Cât timp locuiră misionarii în casa lui Flavius, se ajunsese să se discute și despre Haldita și familia ei. Parcă atunci Flavius își aminti toată întâmplarea cu rănirea, apoi salvarea sa de la moarte de către această fată creștină. Își rememoră cu câtă dragoste îl înconjurară părinții ei, până se vindecase. Adevărați oameni ai lui Dumnezeu! Cei trei își ziseră să călătorească până în satul Halditei, să viziteze creștinii de acolo. Mare le-a fost bucuria aflând că nici un creștin din sat nu plăti cu viața, decât unele rude de-ale lor din satele învecinate au avut mult de suferit. Părinții Halditei primiră cu mare bucurie vizita lui Flavius, pe care îl îndrăgiră încă de atunci când se ocupau de vindecarea sa. Cu atât mai mult se bucurară aflând că tânărul ostaș roman deveni creștin. Cum era de așteptat, această prietenie dintre soldatul roman, Flavius, și frumoasa Haldita, nu se putea sfârși altfel decât printr-o emoționantă căsătorie. Iar la această nuntă a lor, - care avu loc chiar acolo unde era vechea cetate, dărâmată de romani, în fosta piață din târg, acum năpădită de ierburi -, venise atâta lume că piața era neîncăpătoare pentru toți cei veniți să vadă nunta.

Nu trecu mult timp, iar vremurile se vor îndulci, și pe locul acelei piețe unde avusese loc nunta Halditei cu romanul Flavius, va fi zidită o biserică creștină de o mare frumusețe!

După ani și ani, într-o mică chilie de la poalele unui munte din Caucaz, un bărbat mai tânăr îngrijea pe unul foarte vârstnic, care nici nu mai avea putere să se ridice și să umble prin împrejurimi. Se putea citi îngrijorarea pe fața celui mai tânăr, neștiind ce să mai facă, să-l pună pe picioare pe cel mai în vârstă.

- Frate Pamfiliu, nu te mai osteni pentru mine! Atât mi-a fost dat sa trăiesc pe lume, cu voie bună mă voi duce la odihnă, ca să mă adaug la șirul străbunilor mei care au părăsit lumea. Simt că zilele mele s-au sfârșit!
- Nu încă, frate Marcu! E atâta nevoie de tine printre credincioșii din aceste ținuturi!
- Nu te îngrijora, are Domnul grijă de lucrarea Sa! De aceea, te implor, după ce îmi voi da suflarea vieții, să chemi creștinii din satul vecin să se ocupe de rămășițele mele pământești. Iar pentru tine am o importantă misiune : să pleci din nou pe drumuri lungi, să treci prin toate satele din Caucaz, să vizitezi creștinii și bisericile lor mai vechi și mai noi de acolo. Să treci și prin satele armene, să ajungi la casa Halditei, ca să transmiți salutul meu, vestindu-i nădejdea iminentei reveniri pe norii cerului a Domnului nostru Mântuitor Isus Hristos. Apoi, dacă va fi voia Domnului, să continui călătoria până la biserica creștină din Antiohia, să dai acolo mărturie despre frumoasa și binecuvântata noastră lucrare pe care am îndeplinit-o în Armenia și în Caucaz! Domnul să fie proslăvit!

După aceste cuvinte, chipul bătrânului se însenină, ochii lui se îndreptară spre cer, mulțumiri către Isus Hristos i se auzeau la nesfârșit de pe buze, până când, încet-încet, puterile îl părăsiră și viața lui se stinse!