Sperietorile pot merge pe ape deși, în câmpie, nu sunt mări, ci doar băltoace unde abia poate crește o mână de stuf. Stuful ăsta e un fel de ciuf pe care-l face gârla, dar numai când e veselă. Iar gârla e veselă doar dacă vede câte o sperietoare cum își dă jos hainele și se pregătește să se îmbăieze pe tălpi. Fleoșc-fleoșc, se aude cum calcă sperietoarea pe ape. Iar gârla râde. Mă uit și eu la ea și devin la fel de fericit. Gârlă, gârlă, cu pielea ca de șopârlă, fă un stuf, ca un ciuf! Dacă stuful ia foc, în jur începe să miroasă a lișițe. Dacă doar vine seceta, stuful se usucă. Și se usucă până când începe să semene cu un suflet de om. Căci oamenii au numai și numai suflete uscate de arșiță, peste care trag ivăre. Poc-poc!, tot auzi cum oamenii își trântesc ferestrele și ușile de peste suflet, apoi cum sunt trase zăvoarele, vrr! Să nu vină alții și să-l vadă. Bă, ce suflet bătrân ai! Ce obosit e!
Mama a rămas să măture prin fața pavilionului. Are la ea o mână de nuiele și ridică tot praful de pe alee. Are grijă, însă, ca frunzele să fie adunate în grămăjoare. Una-cinci-trei. Grămăjoarele sunt cuiburi de unde au fugit berzele, când au fost cuprinse de urât. Iar mama o să le dea foc. Frunzele căzute sunt tot un ciuf, dar care-i făcut de plopi. Pe lângă frunze, plopii mai fac și ciori. Când cad, frunzele vin pe pământ, iar ciorile se duc în cer. Iar treaba mamei e să adune numai frunzele. Și praful. Dacă ar fi nevoită să adune și ciorile, ar însemna să măture prin nori.
Frunzele ard cu un fum gros. Abia dacă merg pe vârfuri, atât de greu ard. Iar fumul se transormă în bare de fier și se așează, cuminte, în dreptul ferestrelor de la fiecare salon. În spatele lor, sunt numai și numai sperietori care au călcat pe ape și au făcut gârlele fericite. Iar eu mă plimb pe holuri și bat la fiecare ușă. Sperietoare, ești acolo? Sperietoarea tace. Are ivăre grele trase peste suflet. Îmi fac mâna tot mai subțire să pot pătrunde cu ea pe sub tocul ușii, cât să pot gâdila sperietoarea. Râzi, mogâldeață, că îți dau dulceață! Dar tot nu vrea. E încruntată și tot ce vrea este să fie lăsată în pace. Pleacă, omule rău, de la ușa mea! Dar tot nu mă las. Nea Mircea, vin rușii! Mă uit pe gaura cheii și văd cum momâia se îngrozește. Se chircește-ntr-un colț și murmură: Eu sunt în lumină, / Eu sunt în lumină, / Sunt în lumina vieții! Dar în jur e numai întuneric. Așa că-i strig: Vreau să-ți văd sufletul, nea Mircea! El se chircește și mai tare și-și strânge, de jur-împrejur, halatul. Iar halatul nu este altceva decât un ivăr. Hâârș!, se aude cum este tras peste suflet. Și mă vede și mama: Suli, lasă omul în pace! Fugi și te joacă afară! Dar eu n-o ascult. Mă strecor pe lângă celelalte uși și ciocăn, cât pot de încet, în fiecare. De dincolo, se aud sperietorile cum calcă pe ape.
Sar într-un picior și număr: unu-doi-nouă-patru-șapte! Deci sunt șapte camere de o parte și de alta a holului. Și miroase de te înțeapă la nas, căci mama a și spălat pe jos. Mai întâi a măturat cu mâna aia de nuiele, după care a înmuiat șomoiogul în găleata plină cu petrosin și a șters podeaua cât se poate de bine. Acum, holul miroase ca un tractor. Și lucește. Tractorul ăsta e un fel de mașină cu care poți trece peste șinele de cale ferată. Dacă treci când vine acceleratul, fie te transformi în frunze de plopi și vine mama și te strânge în grămăjoare, fie te transformi în ciori și cazi direct în cer, unde nimeni nu-ți mai poate da foc. Cu tractorul, însă, poți trece și prin canal, așa cum este cel de la marginea satului. Este plin-ochi cu apă și e la fel de adânc precum o fântână. Iar tu ești un om care are ivăre trase peste suflet și te plimbi, pe-acolo, cu tractorul. Și cânți: Moartea trece pe câmpie, nimenea nu vrea s-o știe. După care îți faci o cruce mare și te afunzi, cu tot cu tractor, în fântâna aia care e canalul de la marginea satului.
Mama a șters și ușile cu o cârpă. A șters și pereții. Tot așa, a înmuiat-o bine în găleata cu petrosin și a dat peste tot. Ca să fie curat. Să lucească. Să miroasă a cazarmă, femeie! Acușica vine directorul și nu e mulțumit. Dacă nu e mulțumit, nu o mai primește pe mama la treabă, iar eu n-o să mai pot mânca, la prânz, o farfurie mare-mare de tot, plină cu cartofi și cu sos. Iar ușile de la intrarea pe hol sunt larg deschise. Vântul aduce frunzele plopilor, care nu sunt altceva decât un ciuf. Și vântul aduce cât ciuf vrea el. Aproape că nu mai ai loc de el. Iar eu trebuie să-l adun în grămăjoare și să-i dau foc. Așa că fug și iau, de pe alee, mătura de nuiele a mamei. Fac lună pe hol. Adun tot ciuful plopilor în grămăjoare de unde au fugit berzele, după ce nu au mai putut suporta urâtul. Una-cinci-trei. Am găsit și chibritul, lasat de mama tot pe alee. Și-așa frunzele ard greu, pentru că au obiceiul să meargă pe vârfuri. Măcar să fie la fel de curat ca la cazarmă! Mai întâi iese un fum gros, care se transformă în gratii. Fumul se așează în jurul ușilor. În spatele lor, sperietorile tac și-și mai pun câteva ivăre peste suflet. După care focul țâșnește și râde de se prăpădește: nicicând nu a fost o astfel de lumină peste atâta întuneric. Tot ce mai trebuie să fac este să-mi găsesc și eu o băltoacă pe apele căreia să pot păși cu tălpile goale. Gârlă, gârlă, / omul care urlă / își cară în spate / doar suspin și moarte. Abia într-un târziu, mama mă zgâlțână, din ce în ce mai tare: Ce strigi, copile? Ai visat urât? Nu-i răspund. De jur-împrejur sunt numai sperietori, cu suflete pline de ivăre trase, care ard și se prăbușesc direct în cer, precum ciorile făcute de plopi.