agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5889 .



Agonii
proză [ ]
Gînduri sceptice dedicate prietenului meu iubit Alfred Le Poittevin

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gustave_Flaubert_ ]

2014-07-20  |     |  Înscris în bibliotecă de miron stefan



Autorul dedică aceste pagini modeste prietenului său Alfred Le Poittevin. Stranii cum îi sunt și gîndurile, inexacte cum îi e și inima, ele sunt glasul sufletului și creierului său.
Tu le-ai văzut înflorind scumpul meu Alfred și iată-le acum reunite într-un maldăr de hîrtii. De vîntul le risipește, de memoria le uită, acest cadou eșuat va să-ți aducă aminte de tăifăsuielile noastre de anul trecut. Negreșit inima ta se va mări rememorînd acel parfum suav al tinereții ce înmiresma atîtea și atîtea cugetări deznădăjduite. Și, chiar de n-ai putea desluși literele trasate de mîna mea, vei vedea limpede în inima care le-a vărsat.
Þi le trimit acum asemeni un suspin, asemeni unui gest amical pe care-l faci unui prieten căruia îi duci dorul. Poate, mai tîrziu, cînd ai să fii un bărbat însurat, statornic și moral ai să rîzi aruncîndu-ți privirile pe gîndurile unui biet copil de șaisprezece ani care te iubea mai presus de orice și a cărui inima era deja chinuită de atîtea nerozii.
Gve Flaubert
20 aprilie 1838


Un titru straniu, nu-i așa? Și văzînd această ordine de litere insignifiantă și banală nu ți-ar trece vreodată prin cap că poate conține niște gînduri serioase.
Agonii! – Ei, presupun că e vreun roman oribil și sumbru. – Vă înșelați, e mai mult, e un imens compendiu al unei vieți morale foarte oribile și foarte sumbre.
E ceva vag, indecis, are ceva dintr-un coșmar, dintr-un rîs disprețuitor, din lacrimile și din reveria îndelungată a unui poet. Poet? Pot să numesc astfel pe cineva care hulește impasibil cu sarcasm crud și ironic și pe care îl apucă rîsul atunci cînd pomenește de suflet? Nu, e ceva mai prejos decît poezia, e proză, e mai prejos decît proza, sunt urlete, dar există strigăte prefăcute, ascuțite, pătrunzătoare, surde, din cele care sunt întotdeauna adevărate și rareori voioase. E o operă bizară, indefinisabilă cum sunt acele măști grotești care inspiră teamă.
Se va face curînd un an de cînd autorul a scris prima pagină, iar pe urmă, acest efort laborios a fost lăsat deoparte în repetate rînduri și tot de atîtea ori reluat. A scris aceste file în zilele sale de îndoială, în momentele sale de urît, uneori în nopțile febrile, uneori la bal, sub dafinii unei grădini ori pe stîncile mării.
De fiecare dată cînd în sufletul său se înfăptuia un omor, de fiecare dată cînd se prăvălea de pe un loc înalt, de fiecare dată cînd o iluzie se desfăcea și se prăbușea ca un joc de cărți, de fiecare dată cînd, în fine, ceva dureros și zbuciumat survenea sub stratul vieții sale exterioare liniștite și calme, - atunci, v-o mărturisesc, se pornea să strige și să verse cîteva lacrimi. A scris fără veleități de stil, fără să umble după glorie, așa cum plîngi fără pregătire, așa cum suferi fără meșteșug.
Nu a înfăptuit opera aceasta cu intenția de a o publica mai tîrziu; se regăsește în ea prea mult adevăr, prea multă onestitate a credinței întru nimic pentru a o putea mărturisi oamenilor.
A înfăptuit-o pentru a o arăta unei persoane, maxim două care, după ce or fi ascultat-o, îi vor strînge mîna și nu-i vor spune: e bine, ci e adevărat.
Și, în sfîrșit, dacă s-ar întîmpla, printr-un accident, ca vreo mînă lipsită de noroc să dea peste aceste rînduri să aibă grijă să nu le atingă! Căci ele ard și usucă mînă care le atinge, consumă ochii care le citește și omoară sufletul care le înțelege.
Nu! Dacă cineva descoperă această operă să fie cu băgare de seamă și să n-o citească; sau mai bine, dacă nenorocul îi dă ghes, să nu spună după aceea: este opera unui ticălos, a unui nebun, ci: a suferit, chiar dacă fruntea-i era senină, chiar dacă surîsul îi era pe buze, iar fericirea în ochi. Să fie recunoscător dacă unul din apropiații lui i-a tăinuit toate acestea – și că nu s-a omorît din disperare înainte să scrie și în fine de a fi adunat în cîteva pagini un hău de scepticism și disperare.
Vineri, 20 aprilie 1838

I

Reiau, deci, lucrarea asta începută acum doi ani, lucrare tristă și care cere timp; Lucrare tristă și îndelungată; simbolul vieții: tristețea și lungimea. De ce am abandonat-o atîta vreme? De ce mi-e atît de lehamite să mă apuc de ea? Și mă rog de unde să știu?

II

La urma urmelor de ce mă plictisesc toate cele pămîntești? De ce ziua, noaptea, ploaia, vremea frumoasă îmi par mereu un crepuscul trist unde un soare înroșit se culcă îndărătul unui ocean fără țărmuri?
Oh! Gîndirea! Un alt ocean fără țărmuri; e potopul lui Ovidiu, o mare fără limite, unde furtuna este viața și existența.

III

Adeseori mă întrebam de ce viețuiesc, pentru ce am venit pe această lume, și n-am găsit înapoia și dinaintea mea decît un hău. La dreapta, la stînga, jos și sus, în tot locul tenebre.

IV

Viața omului e precum un blestem icnit de pieptul unui uriaș care se izbește din stîncă în stîncă murind cu fiecare vibrație care răsună în aer.

V

Se vorbește adesea de providență și de bunătatea cerească. Nu văd temeiurile pentru care am crede în așa ceva. Dumnezeul care s-ar amuza să ispitească oamenii pentru a vedea cîte pot să îndure n-ar fi de o cruzime la fel de neroadă ca aceea a unui copil care, știind că cărăbușul are să piară, îi smulge mai întîi aripile, apoi piciorușele, și la urmă capul?

VI

Vanitatea este, după mine, fondul tuturor activităților omenești. Cînd vorbeam, acționam sau făceam ce-o fi în viața asta și îmi analizam gîndurile și faptele, dădeam mereu peste aceeași baborniță oploșită în inima și spiritul meu. Ca mine sunt mulți, puțini, însă, îmi împărtășesc onestitatea.
Această ultimă cugetare se prea poate să fie adevărată, vanitatea mi-a dictat-o; vanitatea de a nu părea vanitos mă va îndemna poate să o suprim. Iară gloria după care mă dau în vînt nu-i altceva decît o minciună. Stupidă specie mai e și a noastră! Sunt ca un bărbat care se îndrăgostește de o femeie fiindcă-i pare urîtă.
VII

Ce lucru grandios de netot și torturant de ridicol mai e și cuvîntul acesta numit Dumnezeu!

VIII

Pentru mine cuvîntul ultim al sublimului în artă ar fi gîndul, și anume manifestarea unei gîndiri tot la fel de iuți și de spirituale ca a gîndului.
Există om care să nu-și fi simțit spiritul invadat de senzații și idei incoerente, groaznice și ardente? O analiză n-ar fi în stare să le descrie, dar o carte de o asemenea speță ar întruchipa natura. Așadar ce este poezia dacă nu splendida natură, sufletul și cugetul reunite laolaltă?

Of! De aș fi poet ce de lucruri frumoase n-aș face!
Simt că există în inima mea o forță intimă ce nu poate fi văzută de nimeni.- Sunt oare condamnat pe toată viața să fiu ca un mut care vrea să vorbească și spumegă de mînie?
Puține situații sunt mai chinuitoare!

IX

Mă plictisesc - aș vrea să fiu secătuit, să fiu beat, sau să fiu un Dumnezeu farsor.
Și la naiba!

20 aprilie 1838

Neliniști

I

La ce bun să faci așa ceva? – la nimic. La ce bun să afli adevărul cînd e întristător? La ce bun să vii să plîngi printre rîsete, să gemi la un chef și să zvîrlii giulgiul morților peste rochia miresei?

II

O, da! Îngăduiți-mi totuși să vă spun cîte răni m-au tăiat la inimă; îngăduiți-mi să vă spun cîte lacrimi mi-au brăzdat obrajii!

III

- Ei, aș, chiar nu crezi în nimica?
- Nu.
- Nici în glorie?
- Nu uita de invidie!
- Nici în generozitate?
- Dar cu zgîrcenia cum rămîne?
- Nici în libertate?
-N-o să-mi spui că n-ai văzut încă tirania care înconvoaie spinarea norodului?
- Nici în dragoste?
- Da’ prostituția ce-ți zice?
- Nici măcar în nemurire?
- Niciun an nu le trebuie viermilor ca să roadă un cadavru, pe urmă e țărîna și mai apoi nimicul. Iară după nimic... nu mai e decît nimic.

IV


Deunăzi, dezgropau un mort, mutau resturile unui bărbat ilustru într-un alt cotlon de pămînt. Era o ceremonie ca toate ceremoniile, la fel de frumoasă, la fel de pretențioasă și de falsă ca o înmormîntare, cu singura excepția că la prima îngropăciune carnea e proaspătă, în timp ce la a doua e putredă. Lumea îl aștepta pe gropar. La capătul a zece minute apăru în fine un om de ispravă care nu se lăsa mișcat de prezent ori muncit de viitor; avea o pălărie din piele cerată, și în gură o pipă.
Se puse pe treabă. După cîteva lopeți de pămînt, zărirăm sicriul; lemnul fiind de stejar și pe jumătate stricat se frînse de la prima lovitură. Și-l văzurăm pe om, pe om în grozăvia sa cumplită. Însă boarea densă ce se ridicase numaidecît ne împiedică un răstimp să-l vedem prea bine. Pîntecul îi era mîncat, iar pieptul și coapsele erau de o albiciune ștearsă. Venind mai aproape, îți dădeai cu ușurință seama că albiciunea aceea era o multitudine nesfîrșită de viermi care se hrăneau cu lăcomie.
Din pricina spectacolului ni s-a făcut rău, un tînăr leșină. Groparul nu șovăi, luă în brațe acea carne infectă și-o duse pînă la carul aflat la cîțiva pași distanță. Cum se zorea, coapsa stîngă căzu la pămînt. O ridică cu voinicie și o puse pe spate, apoi făcu cale întoarsă să astupe groapa. Pe urmă, își dădu seama că uitase ceva; era vorba de cap; îl trase de păr. Ce priveliște hidoasă mai erau și acei ochi stinși, închiși doar pe jumătate, acel chip slinos, rece, cu pomeții descoperiți și cu muștele care se înfruptau din ochi.
Unde mai e omul ilustru? Unde îi sunt acuma gloria? virtuțile? numele? Omul ilustru s-a preschimbat în ceva infect, imprecis, hidos, ceva care răspîndește un miros oribil, ceva care ajunge să-l privești ca să ți se facă rău.
Gloria dumnealui? Ați văzut-o doar, l-au tratat ca pe-o jigodie; căci toți oamenii aceia au venit într-acolo mînați de curiozitate – da, din curiozitate – împinși de acel sentiment care-l face pe om să rîdă cînd vede patimile omului, împinși de acel sentiment care le stîrnește pe femei să-și arate la fereștri capetele blonde și frumoase cînd e o zi de execuții. E același instinct care-l îndeamnă pe om să se pasioneze de tot ceea ce este îngrozitor și amar de grotesc.
De virtuțile lui nu-și mai amintește nimeni. Căci a lăsat datorii și după moarte, iar moștenitorii lui fost nevoiți să le plătească.
Numele său? – S-a stins pentru că nu a avut copii. Doar mulți nepoți care oftau deja de multă vreme după moartea sa.
- Cînd te gîndești că acum un an bărbatul acela era bogat, fericit, puternic, că i se spunea Monsignor, că locuia într-un palat, și că acuma nu mai e nimic, că i se spune cadavru, și că putrezește într-un sicriu! Ah! Ce idee oribilă! Și cînd te gîndești că și noi o să fim la fel, noi care acuma suntem vii, noi care inspirăm briza de seară, noi care mirosim parfumul florilor! Ah! Mai că-ți vine să înnebunești!
Șă-ți spui că după asta nu mai e nimic – nimic și de a pururi neantul, de a pururi, iată ce nu-i cu putință omului să priceapă. Ei, să fie chiar adevărat că după moarte s-a sfârșit cu toate și că s-a sfîrșit pentru totdeauna? Oare chiar nu supraviețuiește nimic?..............
Imbecilule, ia și te holbează la un cap de mort!

V

Dar sufletul?
- A, da! Sufletul! Dacă l-ai fi văzut zilele trecute pe gropar cu pălăria din piele cerată lăsată pe-o ureche, cu luleau înnegrită bine; dacă ai fi văzut cum culegea coapsa aceea putredă și asta fără să-l împiedice să cînte: fetișcanelor, dansați? ai fi rîs de milă și ai fi spus: „pesemne că sufletul e suflarea asta puturoasă ce iese dintr-un cadavru.”
Nu-i nevoie să fii filosof ca s-o pricepi.

VI

Însă e atît de trist să te gîndești că după moarte nu mai rămîne nimic! O! Nu, nu! Repede, aduceți-l pe preot! Un popă care să-mi spună, care să-mi dovedească și care să mă convingă că sufletul există în trupul omului.
Un popă! Dar care? Ãla cinează la arhiepiscop, ăstalalt se ocupă cu catehismul; cel de-al treilea n-are răgazul.
Și atunci? Iacă-tă că mă lasă să mor! Eu care-mi frîng brațele de disperare, cin’ să invoce asupra mea o binecuvîntare ori un blestem, cin’ să cheme mînia sau mîngîierea, pe Dumnezeu ori pe Satan? (Ah, simt că Diavolul va să vină.)
Ajutor! Vai! Nu-mi răspunde nimeni.
Să mai căutăm.
Am căutat și n-am găsit nimic. Am bătut la ușă și nu mi-a deschis nimeni, m-au lăsat să mă prăpădesc de frig și mizerie și e cît pe ce să mor.
Trecînd pe o stradă întunecoasă, sinuoasă și îngustă, mi-a fost dat să aud vorbe mieroase și lascive, am auzit gemete întrerupte de săruturi, am auzit cuvinte de desfătare trupească și am văzut un preot și o tîrfă care-l huleau pe Dumnezeu și care dansau dansuri nerușinate. Mi-am întors privirea și am plîns. - Piciorul meu a dat peste ceva, era un Hristos din bronz, un Hristos în noroi -

VII

Probabil că aparținea preotului care înainte să intre l-a aruncat așa cum arunci o mască de teatru ori vreun costum de arlechin.
Să-mi mai spuneți acuma că viața nu e o farsă josnică fiindcă preotul se leapădă de Dumnezeul său pentru a merge la prostituate! Bravo! Dracul se amuză! Vedeți bine: bravo! Își sărbătorește triumful. Haide, am dreptate: virtutea e masca, viciul e adevărul. Iată de ce așa de puțini oameni o spun, fiindcă e prea îngrozitor s-o zici. Bravo! Casa omului cinstit e masca, iar lupanarul adevărul; patul nupțial e masca, iar adulterul care se consumă într-însul adevărul; viața e masca, moartea adevărul; călugărița masca, prostituata adevărul; binele e falsul, iar răul, adevărul.

VIII

Ah, cît de tare mai strigați, voi, fudulii simandicoși ai moralei, strigați cît vă țin puterile voi cei care vorbiți de morală și întrețineți dansatoare, strigați, voi care faceți mai mult pentru un cîine decît pentru valetul vostru, strigați, voi care condamnați la moarte omul care ucide din necesitate, voi care ucideți din dispreț, strigați voi judecătorii cu robele mînjite de sînge, strigați tare voi cei care zilnic în drumul spre tribunal călcați pe capetele pe care le-ați făcut să cadă. Strigați cît puteți voi ministrii care căutați să puneți mîna pe tot, - voi care vă împăunați cu pozițiile date soțului și care-s achitate de nevastă – biata lui femeie care vă cere să-i acordați iertare, protecție, milă și îndurare. – care se ploconește în fața dumneavoastră, care se agăță de postavul albastru al biroului dumneavoastră cu picioare de aur, care-și ascund ochii în perdelele roșii ale ferestrelor dumneavoastră și dumneata care i-ai frînt onoarea, voi care cu gura dumneavoastră neagră ați spus: „omul ăsta va fi director de poștă.” și în același timp ați scuipat chipul nevestei sale.

IX

Am fost îndrumat în cele din urmă către un preot –
M-am dus la el. L-am așteptat cîteva clipe și m-am așezat în bucătărie dinaintea unui foc mare. Deasupra focului într-o tigaie enormă fierbea ditamai cantitatea de cartofi. –
Omul meu sosi curînd. Era un bătrîn cu părul alb cu o alură plină de blîndețe și bunătate.
- Părinte, m-am adresat eu lui, mi-aș dori să schimbăm vreo două vorbe.
M-a condus într-o odaie de alături. Dar nici nu începusem bine că a auzit un zgomot din bucătărie – Rose, a strigat el, ai grijă de cartofi! și răsucindu-mă [văzui] grație luminii răspîndite de lumînare că iubitorul de cartofi avea nasul strîmb și buburos.
- Am plecat hohotind de rîs – și ușa s-a închis în pripă după mine.
Ia spuneți-mi acum care-i vinovatul? M-am dus acolo să-mi risipesc îndoielile. Și omul care trebuia să mă lumineze mi-a părut caraghios. Sunt eu vinovat că omul ăsta are nasul coroiat și plin de coșuri, sunt eu de vină că vocea lui hapsînă m-a zguduit prin lăcomia și ferocitatea sa? Bineînțeles că nu. Eu am intrat acolo cu sentimente pioase.
În schimb, nu-i nici vina bietului om că nasul său e urît și că-i place să mănînce cartofi. Pînă la urmă, e vina Aceluia care face cartofii și nasurile coroiate.

X

De la nord la sud, de la est la vest, oriunde v-ați duce, nu puteți face un pas fără ca tirania, nedreptatea, avariția, cupiditatea să nu vă forțeze cu egoism să dați înapoi. Oriunde, asta s-o știți de la mine, o să dați de oameni care vă vor zice: dă-te din soarele meu, dă-te la o parte, calci pe nisipul pe care eu l-am întins pe pămînt, dă-te la o parte, calci pe ce-i al meu, dă-te la o parte, că inspiri aerul care-mi aparține.
O, într-adevăr, omul e un drumeț căruia îi e sete și care cere apă să bea. Nu vor să i-o dea. Și moare.

XI

O, într-adevăr, tirania apasă peste popoare și simt ce frumos ar fi să le eliberezi. Simt ce lesne îmi tresaltă inima auzind cuvîntul „libertate” precum un copil căruia pieptul îi bate cu putere auzind cuvîntul „fantomă”. Și nici una și nici alta nu sunt adevărate. – Încă o iluzie distrusă, încă o floare ce s-a ofilit.
XII

Mulți oameni, neîndoios, se vor strădui să cucerească această grozavă libertate, fiica propriilor visuri, idolul națiunilor. Mulți vor încerca și mulți vor pieri sub greutatea poverii lor.

XIII

A fost odată un drumeț care străbătea întinsele deșerturi ale Africii. S-a încumetat să pășească pe o cale care-i scurta drumul cu cinsprezece mile, dar care era primejdioasă, colcăia de șerpi, de jivine feroce și de stînci greu de trecut.
Și se făcea tîrziu, îi era foame, era obosit, bolnav și își grăbea pașii pentru a ajunge mai devreme.
Dar la fiecare pas întîlnea un obstacol. Cu toate acestea nu-i lipsea curajul și mergea cu capul sus.
Și iată că pe la jumătatea drumului i se înfățișă brusc dinainte o piatră enormă. Și era pe un drumeag rîpos, acoperit de mărăcini ghimpoși.
Astfel că n-avea încotro decît să împingă piatra pînă în vîrful muntelui ori să se sforțeze să escaladeze roca. Sau să aștepte pînă dimineața cînd poate vor mai veni alți călători dispuși să-l ajute.
Dar îi era atît de foame, setea îl chinuia atît de cumplit că se hotărî să nu precupețească niciun efort pentru a ajunge la coliba cea mai apropiată care se afla totuși la o depărtare de patru poște. Așa că folosindu-se de mîini și picioare porni să se cațere pînă-n vîrful bolovanului.
Sudoarea îi curgea șiroaie, brațele i se încordaseră strașnic, iar mîinile lui apucau convulsiv fiece firicel de iarbă care i se oferea, - dar iarba lipsea, iară el cădea descurajat. Își reînnoi de cîteva ori truda. Fu în zadar.
Cădea înapoi și mai slab și mai obosit și mai deznădăjduit blestemînd pe Dumnezeu și hulind. Mai făcu în cele din urmă o încercare. De data asta își adună toate forțele de care era în stare. După o rugăciune, începu să se suie.
Oh, cît de smerită, cît de sublimă și de gingașă fusese acea scurtă rugăciune! Să nu vă vină gîndul să credeți că recitase ceva învățat de la doică pe cînd era copil. Vorbele sale erau lacrimi, iar închinăciunile, gemete. Urcă, așadar, hotărît să moară de foame de n-are să reușească.
Iată-l cum se trudește – urcă – avansează – îi pare că o mînă protectoare îl trage către vîrf, îi pare că vede chipul surîzător al unui înger care-l cheamă la el. Apoi, deodată, totul se schimbă.
Simțurile sale par ca posedate de o viziune înfricoșătoare, aude sîsîitul unui șarpe care se tîrăște pe piatră și care-l pîndește. Genunchii i se moaie sub el, unghiile pe care le înfipse în interstițiile rocii se desprind... și cade pe spate.
Acum ce să facă?
Îi e foame, îi e frig, îi e sete, vîntul suflă în imensul deșert roșu, iar luna dispare printre nori.
Începe să plîngă și să-i fie frică ca unui copilaș. Îi plînge pe părinții săi care se vor prăpădi de durere și îi e frică de jivine.
Își spune:
- Se face noapte, sunt bolnav, or să vină tigrii să mă sfîșie.
Așteptă îndelung să vină careva să-l salveze. Dar cei care au venit au fost tigrii, l-au sfîșiat și i-au băut sîngele.
Na, uite că v-o spun, asta vă așteaptă și pe voi cei care v-ați pus în gînd să cuceriți libertatea.
Sleiți de eforturile făcute o să așteptați pe careva să vă ajute.
Dar acel careva n-o să vină... O, nu...
Și vor apărea tigri și vă vor sfîșia și vă vor bea sîngele așa cum s-a întîmplat și cu sărmanul drumeț.

XIV

O, da, mizeria și nefericirea domnesc peste om.
O, sărăcie, sărăcie, poate că niciodată voi, voi cei care vorbiți de viciile săracilor nu ați simțit-o pe propria piele. E ceva care înșfacă omul, îl slăbește, îl gîtuiește, îl sugrumă, îl disecă, iar pe urmă îi aruncă oasele la groapa de gunoi. E ceva hidos, gălbejit, puturos ce se ascunde într-o magherniță, într-o cocioabă, sub veșmîntul unui poet, sub zdrențele unui cerșetor. Mizeria este omul cu dinții lungi și albi care vine iarna, într-o seară, să vă spună cu glas cavernos la un colț de stradă: „Domnule, pîine!” și care vă arată un pistol, mizeria este iscoada care se furișează după paravanul dumitale, vă ascultă ce spuneți și se duce la ministru să-i spună: „Aicea pun la cale un complot. Acolo fac o bombă.” Mizeria este femeia care de după arbori fluieră pe bulevard. Vă apropiați de ea, iar femeia poartă un mantou uzat, și-l dezbracă, are o rochie albă, dar rochia albă e găurită în mai multe locuri, se despoaie și îi vedeți pieptul, dar pieptul îi e scofîlcit. Și pieptul acesta cunoaște foamea. Ah, foamea, foamea! Da, pretutindeni foamea, pînă și în mantoul ei a căror agrafe de argint le-a vîndut, pînă și pe rochia sa a cărei garnitură de dantelă și-a vîndut-o, pînă și în cuvintele ei spuse cu suferință („vino, vino!”). Da, foamea e pînă și pe sînii săi unde a vîndut săruturi.
Ah, foamea, foamea, acel cuvînt sau mai degrabă acel lucru care a stîrnit și care va mai stîrni revoluții.

XV

Nenorocirea, ea, cu chipu-i și ochii-i înfipți în orbite se împlîntă oriunde, își înfinge gheara de fier pînă și-n capul regal și pentru a-i străpunge craniul îi crapă coroana. Nenorocirea trîntește ministrii, adastă la căpătîiul celor mari, dă tîrcoale copiilor, îi arde, îi sfîșie, le albește părul, le sapă obrajii și îi asasinează. Se zvîrcolește, se tîrăște ca un șarpe și îi zvîrcolește și pe ceilalți și îi face să se tîrască. O, într-adevăr, nenorocirea e neîndurătoare, nesățioasă, foamea ei nu pregetă, e precum butoiul Danaidelor, acel butoi fără fund, nesațul său e fără de sfîrșit. Nu există om să se laude că s-a ferit de loviturile sale. Se lipește de tineri, îi sărută, îi mîngîie; dar mîngîielile ei sunt ale unui leu, deschid răni însîngerate. Pică deodată în mijlocul serbărilor, rîsetelor, bucuriilor și vinului.
Îi place cu predilecție să lovească în capetele încoronate. Se afla odinioară într-o odaie joasă de la Luvru un om, ba mă înșel, un smintit. Și acest smintit își scotea fața la vedere prin grilajul ferestrelor sale a căror geamuri erau sparte și prin care intrau păsările nopții. Era acoperit de zdrențe aurite: aur peste zdrențe! De vă închipuiți astă scena o să vă apuce rîsul! Își frîngea mîinile exasperat, gura îi spumega, picioarele lui goale loveau dalele umide. Ah, și știți de ce, pentru că el, el, bărbatul în zdrențele aurite, auzea deasupra capului său agitația balului, reverberațiile paharelor, freamătul orgiei. Și muri după aceea, sărmanul nebun! Îl îngropară fără onoruri, fără predici, fără lacrimi, fără pompă și fără fanfară. N-avu parte de nimic. Și era totuși Carol al VI- lea.
Mai tîrziu, un alt rege cunoscu o soartă și mai cumplită și mai haină. Cine ar fi zis, în zilele tinereții sale luminoase, cine ar fi bănuit că acest cap frumos și tînăr de bărbat are să cadă înainte de vreme de mîna unui călău? Într-o zi, în sala unui templu, se adună membrii unei familia care deznădăjduiau și plîngeau cu lacrimi aprinse faptul că unul din vlăstarii săi era sortit pieririi.
Era un tată de familie care-și săruta copiii și femeia. Și, după ce au plîns zdravăn, după ce pivnița le astupă țipetele disperării, se deschise ușa, intră un om: era temnicerul. Iară după temnicer, călăul fu acela care printr-o tăietură de ghilotină decapită toată vechea monarhie. Iar poporul mugea de bucurie în jurul estradei însîngerate, și-și răscumpăra printr-un cap toate supliciile trecutului. Acest bărbat era Ludovic al XVI- lea.
Nu departe de acel loc se mai prăbuși un rege. Dar asemeni unui colos, căderea sa făcu pămîntul să se cutremure.
Sărmanul om mare, ucis cu acul asemeni unui leu răpus de muște! Ah, ce măreață era această figură în frumusețea sa, cu toate că îngenunchiată! Ah, grandios mai fusese acest uriaș pe patul său de moarte! Grandios mai este în mormîntul său! Grandios a mai fost pe tronul său! Grandios mai este în inima poporului!
Și ce importanță are un pat de moarte, un mormînt, un tron, un popor? Pe Satan, toate astea îl fac să se strice de rîs. Niciuna! Niciuna! Totu-i nimic! Și totuși era Napoleon, omul măreț și cel mai nefericit dintre regi.
Da, întocmai! Pe măsura fiecăruia: mizeria norodului, nenorocirea regilor.

XVI

Ah! Nenorocirea, nenorocirea! Iată un cuvînt care domnește peste om, precum fatalitatea peste secole și revoluția peste civilizații.

XVII

Și ce-i aia o revoluție? Un suflu de aer care încrețește oceanul, care pleacă din loc și lasă marea pradă tulburării.

XVIII

Și ce-i aia un veac? Un minut în beznă.

XIX

Și care-i nenorocirea? Viața.
XX
Și ce-i un cuvînt? Nimic, asemeni realității! O durată.

XXI

Ah, da’ ce-i omul? Ce-i omul? Dară eu de unde să știu? Întrebați vreun spectru; vă va răspunde dacă vrea să vă răspundă: sunt umbra lui cutare. Ei bine, omul e imaginea lui Dumnezeu! A cărui Dumnezeu? Aceluia care domnește. Este fiul binelui, răului sau al nimicului? Alegeți unul din trei, e o trinitate. -

XXII

Și cînd eram tînăr și inocent, și credeam în Dumnezeu, în dragoste, în fericire, în viitor, în patrie; cînd inima îmi tresărea la auzul cuvîntului „libertate”! – în vremea aceea, - of! Blestemat fie Domnul de creaturile sale! - în vremea aceea îmi apăru Satana și îmi spuse: vino, vino la mine, ai ambiție în inimă și poezie în suflet, vino, îți voi arăta lumea, regatul care-mi aparține!
Și mă luă cu el și planam în aer aidoma vulturului care se leagănă pe nori.
Și iată că sosirăm în Europa.
Și acolo îmi arătă savanți, literați, femei, îngîmfați, călăi, regi, popi, popoare și înțelepți; iar aceia erau cei mai smintiți.
Și-am văzut un frate care-și ucidea fratele, o mamă care era codoașa fiicei sale, scriitori care-și înșelau națiunea, preoți care-și trădau enoriașii, ciuma care se hrănea cu popoare, și războiul care secera oameni. Într-un loc un intrigant care se tîra în noroi ajungea pînă la picioarele potentaților, le mușca călcîiul; aceștia se prăbușeau, iar el se sălta de bucuria pe care o resimțise la căderea capetelor acelea în noroi.
În alt loc, un rege se delecta cu dezmățuri respingătoare printre cearșafurile infamiei unde din tată în fiu primeau lecția adulterului.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!