În perioada rămasă până la examen, au repetat și au pus într-adevăr la punct morfologia și sintaxa frazei, au repetat operele prozatorilor și poeților prevăzute în broșură. Profesorul, care era atât de pretențios la clasă și, din această cauză, foarte nervos, acum era de nerecunoscut. Atunci se enerva des, aproape la fiecare oră, iar din cauza nervilor striga. Începea încet-încetișor cu o voce destul de blândă nu așa puișorilor, sau puișor, după caz, ca apoi pe un ton ceva mai ridicat nu v-am spus eu de atâtea ori: caietul este oglinda elevului, caiet murdar, pătat ori cu urechi de măgar, cunoștințe deplorabile ori deloc. Apoi, mai tare și tot mai tare, ajungându-se până la țipete ce făceau geamurile aproape să zbârnâie Corigenți, repetenți vă las, așa să știți. Era o ușurare pentru toți atunci când vocea i se mai înmuia și încet-încet revenea la normal. După câte-o astfel de ieșire toți erau mai atenți să nu-i mai dea ocazia pentru o nouă dezlănțuire. O singură dată cuvintele sale în crescendo, spre marele urlet de la sfârșit, s-au oprit înainte de vreme. Răspundea Relu. După ce a dat bine definiția complementului circumstanțial de loc, i-a cerut să dea un exemplu. Broboane de transpirație i s-au ivit pe frunte. Cu ochii spre tavan, ceea ce trăda o gândire profundă, începu rar sub... sub... vârfurile degetelor mele... se află...se află... apoi de încă două, ori dar fără nicio convingere Sub vârfurile degetelor mele se află,... se află...Profesorul și întreaga clasă erau foarte atenți, curiozitatea era mare, ce s-o fi aflând sub vârfurile degetelor lui Relu? Apoi dintr-o dată domnul Gălăteanu izbucni:
- Pe dracu! Ce să se afle acolo? nu te mai gândi atât, îți spun eu, murdărie, ce poate fi altceva acolo decât mur...dă...ri...e.
Apoi crisparea feței a lăsat loc unui zâmbet ce părea șăgalnic ori poate duios, zâmbet ce nu i l-a mai văzut nimeni din clasă până atunci.
Acest zâmbet l-a încurajat pe Relu să întrebe:
- Ce notă am primit astăzi, tovarășe profesor?
- Dacă tot îmi zici tovarășe, trebuie să-ți spun. Ai un satisfăcător care parcă se pierde printre atâți nesatisfăcători. Dar nu trebuie să te bucuri prea tare că oricum, știm cu toții, urma scapă turma.
Asta însemna, după regulament, că oricâte note de nesatisfăcător ai avea, media care se dă este ultima notă primită. Dacă aveai mai multe de foarte bine, bine sau satisfăcător media era nota majoritară. Așa că profesorii îi puteau ține în șah pe cei ce așteptau să scape de corigență cu un singur satisfăcător la urmă. Oricând puteau primi nota fatală de nesatisfăcător.
Nu, domnul profesor nu s-a enervat niciodată pe el de când făceau împreună pregătirea, dimpotrivă zâmbetul acela șăgalnic-duios îl avea aproape tot timpul. Îi părea rău lui Nuțu că domnul Gălăteanu niciodată n-a stat la ei mai mult de o jumătate de oră
Spre sfârșitul lui august, după ce au terminat toate subiectele din broșură, profesorul i-a zis:
- De acum totul depinde de tine, de cât de atent vei fi pe acolo. Nimic să nu-ți atragă atenția decât numai și numai subiectele, fie de la oral, fie de la scris. Dar cu istoria cum stai? Doamne, dar groasă îi și cartea asta a lui Roller. Și o lua de pe masă cântărind-o din priviri.
-Toată-i aici. Și-i arătă un caiet maculator destul de subțire.
-Cum așa?
- Aici o am pe secole. Mi-am notat pe scurt economia, situația socială, situația politică cu domnitorii și războaiele, cronicarii și alții care au scris despre anumite lucruri, arhitectura, și altele de felul acesta. Cuprinde totul. Amănuntele le mai țin minte astfel că n-a trebuit să le scriu. Într-o oră pot repeta tot ce-i în acest caiet, și am repetat de câteva ori, o s-o mai fac.
Între timp, a intrat și mama în cameră. L-a întrebat pe profesor cu ce-i este datoare. I-a făcut și semn lui Nuțu să părăsească încăperea. L-a auzit totuși prin ușa ce e o lăsase semi deschisă;
- Vai de mine, se poate? Nu de asta am venit eu. Mi-a făcut plăcere să lucrez cu băiatul. Este atât de receptiv. Îmi pare rău că nu l-am urmărit mai îndeaproape atât timp cât l-am avut la clasă.
A auzit-o și pe mama pomenind despre cei patru stupi pe care îi are și de care îngrijește un sas. La fel și despre cana de zece litri, cu lapte gras, ce-i vine săptămânal de la părinții ei, precum și despre instrumentul acela de făcut unt, de-i zice hurdoi, pe care i l-a dat unul dintre frați. E drept că-i mai micuț, dar funcționează bine.
- În cazul acesta nu vă pot refuza. Cel mai mult o să se bucure nu soția, ci fiica noastră Corinuța.
Și-a dat seama că domnul profesor a primit până la urmă, pentru osteneala sa, unul din borcanele de trei litri cu miere care se aflau pe o etajeră din cămară și, poate, un castronel cu unt, de care ei nu duceau aproape niciodată lipsă .
Au durat un timp pregătirile pentru plecarea la București. În toată casa n-aveau un geamantan și nici de la cine să împrumute. E drept putea să-și pună lucrurile într-o plasă, căreia îi spuneau și neț. De astea aveau câteva. Dar cum să împachetezi acolo, fără a se șifona, cele două cămăși și perechea de pantaloni de schimb? Într-o plasă, făcută din sfoară subțire împletită cu ochiuri, care se ducea de două inele de lemn ,pe care o purta orice gospodină sau bărbat ce mergea la cumpărături, se putea duce de-ale gurii, borcanul cu miere, puiul fript în cuptor primit de la tușa Mia și o pâine neagră cumpărată pe bonurile de pe două zile rupte cu grijă din cartelă. Nu știau dacă bonurile cartelei din Sibiu vor fi primite la brutăriile din capitală, așa că este mai sigur să plece cu pâinea de acasă.
A găsit până la urmă mama și un geamantan ușor, făcut din placaj de lemn vopsit cu lac în negru. I-l dăduse doamna Dumitrana. Aceasta a insistat ca Nuțu să meargă la copiii ei ce stăteau acolo în București. Nelu era profesor, Daniel, inginer, iar fata cea mică, Adriana, terminase și ea, nu demult, facultatea de Științe naturale, dându-și examenele în particular. Daniel și Adriana locuiau într-o cameră mare, la mansarda unei case de pe strada Frații Buzești. S-a dus mama și doamna Dumitrana la Telefoane, au așteptat la rând și au reușit să vorbească cu Adriana pe telefonul unei vecine amabile. S-a bucurat când a auzit că Nuțu merge la București. Să meargă la ei că au unde sta cu toții. Ea îl va aștepta la gară și, dacă chiar nu va putea, fiind angajată de curând la un institut de cercetări, să ia tramvaiul 112 și să coboare la a șaptea stație. Va găsi ușor numărul 13 B, apoi va suna la apartamentul 4, iar doamna Cristescu, care are cheia, îl va duce în camera de la mansardă. Spre seară, va sosi și ea, poate, mai curând, Daniel.
Era deja obișnuit să meargă singur cu trenul și prin orașe mai puțin cunoscute. Fusese doar la Râmnicul Vâlcea și apoi la Craiova. Credea că se va descurca ușor și prin București. S-a descurcat până la urmă, dar nu chiar atât de ușor. A așteptat douăzeci de minute pe peronul 16, la care a ajuns trenul, așa cum a convenit cu Adriana. Zicea că s-ar putea să întârzie din motive independente de voința sa. Probabil acele motive s-au ivit. Parcă-i părea chiar bine că va putea să vadă Bucureștiul singur. Se va putea opri unde vrea, cât vrea și se va putea mira, în voie, de cele văzute. S-a mirat și chiar s-a oprit lăsând geamantanul jos, admirând cupolele de sticlă ce acopereau peronul. În acel moment, simți pe cineva care a trecut rapid pe lângă el și, la nicio fracțiune de secundă, își văzu geamantanul negru purtat în pas vioi de un om îmbrăcat destul de elegant. Se repezi după el și-i puse, instantaneu, o piedică pe la spate. Omul, așa cum era și de așteptat, căzu și scăpă geamantanul, Se ridică însă destul de repede și zise printre dinți: „Scuzați, vă rog, n-am fost atent“, și dispăru repede amestecându-se printre oamenii ce priveau atenți la un mers al trenurilor afișat pe un perete.