agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-08-10 | |
Se spune tot mai des că nimic nu este întâmplător. Ei bine, împărtășesc această idee și am folosit adeseori expresia în diverse dialoguri, mai mult ori mai puțin oficiale. Nu am fost niciodată contrazis și, presupun, nici cititorul acestor rânduri nu o va face.
În cazul de față, întâmplarea a făcut să cunosc un nume ori, mai bine zis, acest nume m-a descoperit pe mine și printr-un anume semn, pe care l-am apreciat foarte mult și pe care îl păstrez pentru totdeauna într-un loc discret din sufletul meu, s-a arătat mie și îi mulțumesc sincer pentru aceasta. Nu cunosc persoana, nu ne-am văzut vreodată, dar comunicăm din când în când, literatura fiind liantul prieteniei noastre virtuale. Am aflat, întâmplător, că această persoană, printre multe alte preocupări, care îi fac cinste, se ocupă și de scris. Nu doresc să dezvălui puținul aflat de mine în acest sens. Numai domnia sa se va descoperi, atunci când va crede de cuviință și abia atunci vom afla ce motive au determinat-o să intre în Universul Cuvântului, să descopere că se poate regăsi în acesta, că poate trăi în el și se poate manifesta socializând cu oamenii, chiar dacă aceștia sunt cunoscuți sau nu, dar au mereu ceva de spus… A scrie nu înseamnă a așterne pe hârtie ceea ce mintea, imaginația, conștiința îți dictează într-un anume moment și apoi să publici spre lectură semenilor. Este, mai întâi de toate, un act de curaj! Este un act de curaj și, în aceeași măsură, un act de mare responsabilitate. De ce este un act de curaj? Pentru că, prin scris, un om se dezvăluie, până la urmă, publicului cititor, iar această dezvăluire nu face altceva decât radiografia sinelui în raport cu ceilalți, aducând în fața cititorului o viziune personală asupra vieții, viziune cu care cititorul poate fi sau nu de acord. Un act de responsabilitate, pentru că, prin ceea ce afirmă, poate aduce atingere adevărului istoric, adevărului general-valabil, moralei etc. Și mai este un act de persuasiune, pentru că, prin conținutul celor scrise, autorul poate îndemna, instiga, răzvrăti etc. Dar rolul preponderent al literaturii este acela de a înnobila sufletul oferind clipe de frumos... Nu am intenționat o teorie a literaturii, ci am vrut să ajung până acolo încât să afirm că doamna despre a cărei scriere mi-am propus să vorbesc și-a asumat și curajul și responsabilitatea, dar, mai ales, a știut cum să-l atragă pe cititor în cetatea frumosului exprimat prin cuvânt. Afirm că a știut, prin scrierile sale, să acapareze cititorulprin acel meșteșug al lucrului bine făcut, în cazul nostru, al scrierii cu talent, cu pricepere și farmec, pentru că, situându-mă pe poziția lectorului, uite-așa, mai greu de ademenit, n-am rezistat tentației și asta deoarece am remarcat îndemânare în a crea personaje și situații, pricepere în a jongla cu metafora, așa încât am ajuns la concluzia că mijloacele stilistice îi sunt la îndemână, cu rezerva că întotdeauna este loc de mai bine, de perfecționare. De asemenea, conținutul de idei este de substanță, autoarea reliefând cu lejeritate acțiuni, atitudini și mentalități, precum și acuratețe în descrierea unor locuri, împrejurări, fapte, sentimente și așa mai departe... Așadar, să nu vă mai țin în suspans, vă ofer un indiciu concret, arătând că al său volum de proză este intitulat JURNALUL ȘEFEI MELE. Cei care cunosc acest titlu de roman au descoperit că mă refer la doamna Helene PFLITSCH, româncă de origine, născută în comuna Mihai Viteazu, județul Cluj, în ziua de 8 decembrie 1958, stabilită de cinci ani în Germania, undeva, într-un „cochet orășel dinspre granița cu Olanda și Belgia, numit Wielhi” (Dan Șalapa). Cu dor de limba maternă, supusă darului pe care Creatorul divin i l-a oferit la naștere, autoarea acestui volum a răsărit și a crescut pe ogorul bogat al cuvântului scris, nu de mult, acolo, în Germania, cu proză scurtă apreciată de critici literari, edituri și juriile unor concursuri literare de gen, astfel că publicul, cel puțin cel de origine română, a cunoscut-o și a recunoscut-o ca fiind un foarte bun povestaș, un bun port-drapel al literaturii române pe acele meleaguri îndepărtate de țara de origine. Încurajată de aprecierea unanimă a acestui public și nu numai, doamna Helene Pflitsch a scris primul său roman și l-a publicat în anul 2012 prin Editura „Sympoesium, Iași. Este vorba de un reușit debut de autor, sub un titlu destul de sugestiv: DEZRÃDÃCINARE SAU UN NOU ÎNCEPUT. Nu am avut ocazia să citesc cartea, dar am cunoscut opinia altor persoane, în special a domnului Dan ȘALAPA, care, într-o singură frază, reușește să aducă în atenția celor interesați tabloul general al romanului: „Dezrădăcinarea:.. este romanul unei experiențe amare a personajului central, o femeie, o româncă, aflată în plin proces de adaptare la condiția de emigrant, într-o țară și o lume nu atât ostilă la modul fizic ori juridic cât emoțional, adaptabilitatea fiind condiția numărul unu pentru a te integra într-un univers nou, pe care ți l-ai dorit, la care ai visat, și totuși…”. Am readus în atenția cititorului această frază, nu pentru a adăuga tristețe în sufletul așa numiților „dezrădăcinați” de locurile natale, ci pentru a face legătura cu tema principală din JURNALUL ȘEFEI MELE, atât de bine subliniată de aceeași autoare. Dezrădăcinarea, ca noțiune și ca stare de fapt, cel puțin parțială, pare să aibă continuitate în acest nou volum (Editura SINGUR, Târgoviște, 2013), deși nu este vorba de o dezrădăcinare totală. Poate este o formă, dar numai fizică, îmi permit să subliniez, pentru că aceea sufletească nu se produce aproape niciodată, iar în acest sens îmi permit să vă amintesc de publicistul și scriitorul George Roca, poate cel mai reprezentativ român al diasporei, neobosit mânuitor al limbii române în nenumărate publicații și la fel de neobosit promotor al literaturii române. Acest nou volum de proză al doamnei Helene Pflitsch poate fi înscris, la prima vedere, în lista romanelor de dragoste, dar poate fi inclus și în familia reportajului, deși este doar un simplu „jurnal” de călătorie, pe care l-a ținut, cândva, o femeie. Desigur, titlul încearcă să inducă ideea că acea femeie ar fi șefa scriitoarei, dar cititorul are libertatea să afirme că este vorba de orice altă călătoare pe meleaguri necunoscute, până la un moment dat, ori chiar de autoare, care, la rândul său, putea să fie o șefă a altor oameni. Nu aceasta este însă problema. Nu al cui este jurnalul ne interesează, ci faptul că prin el pătrundem pe alte meridiane, în alte locuri, pătrundem în sufletul și gândirea unor oameni diferiți sub toate aspectele, deslușind mentalități, caractere și temperamente, atitudini, toate acestea fiind puse în lumină de întâmplări și împrejurări comune personajelor în cauză. Interesant de reținut este și faptul că aceste personaje sunt de naționalități și vârste diferite, de etnii diferite, de culturi și religii diferite, iar acest aspect pune în evidență nu numai capacitatea creatoare a doamnei Helene, dar și aptitudinea sa în ceea ce privește cunoașterea oamenilor. Acest aspect presupune, obligatoriu, o anumită experiență de viață, o mare forță de adaptabilitate la noi condiții de muncă și de viață, la noi sisteme sociale și culturale, ceea ce nu este la îndemâna oricui. Pe de altă parte, parcurgând atent paginile scrise în ritm alert, constat că acest volum poate fi integrat chiar și în categoria romanului social. Afirmația are ca fundament perioada descrisă de doamna Pflitsch, o perioadă istorică dintre cele mai controversate în literatura social-politică și nu numai. Domnia sa își „obligă” personajele să se manifeste plenar în perioada imediat următoare așa ziselor revoluții ale anilor 80’, petrecute în România și alte țări din estul și centrul Europei. Prin aceste personaje, autoarea reușește să ne dezvăluie, în același ritm alert descoperit încă din prima pagină, lumea învârtejită de noile idei politice, sociale și culturale, născute în acele țări „revoluționare” aflate în mare degringoladă, ori implementate din țările vestice ale Europei și de peste ocean. Mulți români au trecut granița pentru a căuta locuri de muncă, din dorința justificată de a trăi și a munci în libertate reală, de a-și ridica nivelul de trai și a-și ajuta familia rămasă în țară să depășească sărăcia indusă prin furtul masiv, la scară națională, operat de liderii partidelor ajunse la guvernare și de grupările mafiote ale acestora, susținute printr-un haos legislativ bine pus la punct. Personajele creionate prin însuși comportamentul lor în diverse situații, prin dialoguri veridice, pe care le putem recunoaște ca atare prin propria noastră experiență de viață, sunt vii, sunt reale, sunt rodul talentului narativ și imaginativ al doamnei Helene Pflitsch. Domnia sa are o mare capacitate de analiză a comportamentului uman și, de aici pornind, ne înfățișează momente multiple de istorie și filozofie individuală, de grup și socială. Pentru a reuși, nu a avut nevoie de un bagaj uriaș de mijloace stilistice. S-a exprimat simplu, doar prin introducerea personajelor sale în situații reale, în situații marcate de criza economică, morală sau culturală. Nu a alergat după metafore și nici nu a încercat să îndulcească așa numita condiție umană prin descrieri înfrumusețate de jocuri și gesturi plăcute tuturor sau prin aducerea în vocabularul tovarășilor de călătorie a unor cuvinte ori expresii academice. A fost fidelă observației și, grație capacității sale uriașe de memorare, a așternut pe suportul electronic memorabile pagini care atrag cititorul, pagini în care descrie lumea așa cum este cu adevărat. Firesc, a intervenit cu proprii observații și analize, cu propriile sale sentimente, ca orice autor, dar atât de subtil, încât nici nu putem puncta toate intervențiile sale, acestea fiind exprimate de personajele sale. Este, poate, tehnica prin care ne surprinde doamna Helene, este talentul nativ al domniei sale, este deschiderea către o lume nouă și, mai mult decât atât, ceea ce precumpănește cel mai mult este altruismul unui autor care se respectă și nu dorește a strica armonia înfățișând realitatea vieții decât așa cum este ea, de fapt. Autoarea a știut să treacă peste o parte de manifestări supărătoare, sub aspect material ori moral, fără să idealizeze viața, fără să rănească ori să răscolească trecutul „vinovat” de educația ștearsă a unor oameni, de pornirea nativă a unora înspre înavuțire prin mijloace ilicite, murdare. Nu condamnă omul descriindu-i mentalitatea, dar condamnă regimurile politice și sociale, vinovate de inocularea unor idei retrograde, care au făcut mult rău unor populații sau etnii în decursul timpului istoric. În acest sens, este demn de remarcat un anume moment consumat la Tel Aviv și trecut în „jurnalul șefei” ca fiind întâmplător, moment în care recunosc atitudinea unei românce născută, crescută și educată pe pământ românesc, de bunicii și părinții ei, români. Pentru a nu-l deforma, vi-l prezint așa cum apare în romanul aflat în discuție: „Aflu mirată că are aproape șaptezeci de ani (îi dădeam undeva acolo, vreo cinzeci și cinci, hai, șaizeci, că doar nu e bunicul meu, muncit la coarnele plugului!), că este medic și este venit din Ungaria, prin anii ’50. - Și cum de vorbiți românește? întrebă cineva. - Păi, vorbeam doar în casă ungurește, vecinii ne erau români, școala am făcut-o ba în românește, ba în ungurește, ne explică el. - Cum adică, întreb eu. - Păi, așa era pe-atunci! Locuiam la Cluj. - Ați spus că veniți din Ungaria, zic eu. - Păi, da, din Cluj, din Ungaria. - Clujul e în România, așa era și în ’50, îi împrospătez eu memoria, vizibil nemulțumită de afirmația lui. Dar evreul meu ungur venit de la Cluj nu este de acord cu mine și ține să mă corecteze: - Poate așa scrie pe harta ta. Eu m-am născut și am trăit la Cluj, în Ungaria. Se declanșează furtuna. El, cu argumentele lui, eu, cu ale mele; îmi sar în ajutor colegii, deși nu prea aveam nevoie, stau bine la capitolul istorie. Într-un final, decidem să facem pace și el se declară evreu-ungur din România; în fond, vorbește mai bine românește decât ungurește.” Personal, am savurat acest fragment și am aplaudat-o pe autoare, adică pe … șefa domniei sale, pentru că aceasta a vorbit cu evreul-ungur de la Cluj, așa că, dacă sunt cititori deranjați de înscrierea acestor rânduri aici, mergeți la șefa Helenei și cereți-i explicații! Sunt mai multe scene de acest fel și nu întâmplător au fost create. Tocmai prin acestea aduce autoarea personaje diverse, pentru a vorbi cititorului despre obârșii și tradiții, mentalități și atitudini, educație și cultură, politică și moravuri. Drumul este lung până la Tel Aviv, unde cunoaștem populația și trăsăturile ei particulare, mâncarea și nivelul general de trai ori conduita față de vizitatori – fie ei evrei ori de altă nație, apoi deplasarea continuă până în Ierusalim și toate personajele sunt mereu prezente în „Jurnalul șefei”, fie ca subiecți direcți, fie ca „purtători de cuvânt” ai altor subiecți, care reprezintă aproape toate sferele social-politice din România și nu numai. Nici sindicatele nu sunt neglijate. Prin funcțiile de conducere pe care le-a avut ori încă le mai are, „Șefa” autoarei aduce în prim plan inclusiv „campania electorală” a acestor organizații ale oamenilor muncii (!). Este, dacă vreți, un alt aspect al actului de curaj manifestat de autorul care-și publică rodul muncii sale creatoare, despre care aminteam în prima parte a acestui material. Fiecare cititor înțelege atât cât dorește și, firesc, doar ce dorește. Poate că abia acum descoperă cărările întortocheate pe care au pătruns în politica de vârf, printr-un partid de anumită culoare, câte un fost lider sindical, de genul Miron Mitrea ori Victor Ciorbea. Sunt cărări bătătorite la nivel central, dar și foarte multe cărărui la nivel local, unde bătăliile sindicale au fost nenumărate și aprige, unde s-au născut vise mari, grandioase, până la acela de a ocupa fotoliul de la Cotroceni, precum ne-a dezvăluit prin mai multe „mineriade”, „luceafărul huilei”, Miron Cozma. Oare, la centru ori în teritoriile subordonate, cunoaște populația câți bani se cheltuiesc cu ocazia organizării și desfășurării conferințelor ori ședințelor lunare de dări de seamă și instruiri pe domenii de muncă? Este vorba de transport, cazare, masă și, uneori…, cadouri! Cunoaște populația câți bani se cheltuiesc pentru trimiterea și susținerea unor lideri sindicali, de la anumite niveluri, la cursuri și întâlniri internaționale, peste hotare? Cunoaște populația cu ce sume de bani a fost furată tocmai de aceia care „luptau” pentru apărarea drepturilor salariale și îmbunătățirea condițiilor de muncă? Nu! Categoric, răspunsul este negativ. În caz contrar, aproape niciun lider sindicalist nu ar mai avea susținători. Poate nici autoarea „Jurnalului” nu cunoaște răspunsul la aceste întrebări, dar reușește să determine cititorul, așa cum a reușit cu mine, să-și pună asemenea întrebări… În altă ordine de idei, deloc întâmplător, autoarea romanului surprinde prin înfățișarea subtilă a unei povești de dragoste, aș spune eu, neîmplinită. Este o dragoste aproape imposibilă, atâta timp cât unul din protagoniști are obligații familiale prin statutul său de căsătorit. Este exact ce doare cel mai mult. Pentru a fi deplin împărtășită, ar trebui să asistăm la un divorț, ceea ce nu se pare a fi la îndemâna celui în cauză, dar nici nu se recomandă, omenește vorbind. Poate fi iubirea împlinită dacă este obținută prin destrămarea unei familii? Sentimentele se nasc de la sine, trăirile sunt adânci, dureroase uneori, iar răsplata vine cu întârziere, greoi… „Închide fereastra. Netezește perna. Despătură pătura gri, de lână aspră. Mă trec fiori. Îmi va fi frig. Îmi așază helanca pe marginea scaunului. Nasturii cămășii albastre se desfac rând pe rând, încet, parcă trec secole până vine rândul altuia, ochii mă ustură, buzele îmi ard, trupul îmi tremură. Mă așază pe patul rece, atât de rece… - Ești atât de frumoasă… pielea ta… o prințesă din poveste. Mă cuprinde în brațele lui. Pleoapele grele cad peste ochii care mă ustură. Buzele fierbinți sunt răscroite de buze moi, trupul se încălzește, zâmbesc și mă topesc torcând sub mângâieri suave.” Ce poate fi mai frumos, fie descris, fie trăit? E dragoste, este viață, este tot ceea ce își doresc un bărbat și o femeie. Dar, dacă peste scurt timp, se vorbește doar la telefon, ce se mai înțelege din acel ceva frumos? ”Ștefan sună la sfârșitul săptămânii. E într-o cabină telefonică. Mă iubește. Vally a rămas pe plajă cu ceilalți. Se grăbește. Nu poate crea suspiciuni. E fragilă. Să stau liniștită. Mă iubește… Da, a înghițit tablete. Nu poate accepta divorțul… Da, l-a sunat după ce le-a înghițit. I-au făcut spălături… Nu, nu a rămas în spital. Nu a fost necesar. E foarte sensibilă psihic. Nu poate să o lase singură… Să înțeleg. Mă iubește. Să treacă un timp… ne vom vedea, din nou… vrea băiatul, sau fata. În fond, este semnul că ne iubim dumnezeiește… Cum, adică, mă minte?... Da, știa de existența mea…. într-o noapte, pe când făceau dragoste, a rostit numele meu, ea s-a enervat, a făcut o scenă… Da, i-a spus că voi face copilul, că-l voi da… avea nevoie de timp… Cum adică, să meargă la dracu? Mă iubește… de ce nu înțeleg… de ce nu mă pun în locul ei… el nu mă înțelege, doar știam că e însurat…”. Urmează un epilog. Din el veți înțelege, sper, ce va urma. Veți înțelege cum se va finaliza „Jurnalul șefei mele”. Eu nu merg mai departe, dar vă recomand să citiți această carte! Este reconfortantă. Ritmul ei alert, cu scenele și dialogurile înfățișate, nu vă vor permite să adormiți în fotoliul în care ați ales să începeți lectura. Tot acolo o veți sfârși… Iar eu…, eu doresc doar să vă ofer câteva informații despre autoarea acestui plăcut roman, doamna Helene PFLITSCH: În afara celor două cărți de autor semnalate mai sus, numele său apare în două cărți : - SCRIPTA MANENT - Antologie proză - Editura „ANAMAROL”, București, 2013; - AUTOGRAF PENTRU M(Â)INE – Antologie lirică, proză și arte plastice – Însemne culturale, 2014, proză scurtă. De asemenea, publică, frecvent, în reviste pe suport electronic: Confluențe Literare, Semănătorul, Negru pe alb, Itaca, Caiete Silvane, Radio Metafora etc. și în rețele literare, pe internet: Cititor de proză, Însemne Culturale, Rețeaua literară, etc. În același timp, Helene PFLITSCH execută videoclipuri pentru You Tube pentru promovarea compozitorilor, artiștilor plastici și a scriitorilor români. Vă mulțumesc pentru lectură! Marian MALCIU |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate