Fac un pas în față, mama mă trage înapoi. Se oprește din plâns cât să mă urecheze. M-a urecheat. Nu mă doare, sunt prea atent la mort. Chipul tatii s-a lățit, bărbia e înfiptă în piept. Tata nu mai are gât.
Cu câteva ore în urmă, am răms singur în capelă. I-am deschis un ochi, dar ochiul nu era, era doar un cerc rece și alb. Pe lângă tata, mai erau trei morți – două babe și un moșneag. Nu știu ce căuta între ei, el era tânăr și avea pielea întinsă, nu creață. Plus de asta, nasul babei din stânga scârțâia și pocnea când îl învârteam. Al lui tata, nu. Îi împingeam bărbia, mai aveam puțin și izbuteam să-i văd gâtul, dar m-a prins doamna învățătoare. Mi-a spus că nu-i frumos să chinui oamenii care s-au dus la Doamne-Doamne. Nu știam că acolo s-a dus, știam numai că e mort și nu mai vine înapoi, ca pisica aia din cartier pe care nu am mai vazut-o niciodată după ce au adunat-o de pe drum cu lopata. I-a pus cinci sute de lei pe piept, mi-a spus că sunt de la toți colegii de clasă. N-am crezut-o. Ochelaristul ăla de Mirel, ăla care-mi fură gustarea și îmi trage castane, nu mi-a dat niciodată nimic. Învățătoarea m-a pupat și a plecat. Am ascuns banii în buzunar, așa a făcut și mama cu suta de la mătușa. Nu l-am mai chinuit, doar m-am uitat la el.
Unchiul m-a dus pe umeri până la groapă. Unchiul e cel mai înalt om din lume. Așa de sus eram, că atingeam cu mâna toate crengile și frunzele galbene, și portocalii, și maro. Soarele roșu mă chiora, dat strângeam ochii ca atunci când scot limba. Acum, ne-am oprit, dar unchiul nu m-a dat jos din cârcă. Mă ține strâns de picioare și mă întreabă dacă vreau colivă dulce. Sub mine, oamenii plâng, dar nu toți. Ãia care au cărat sicriul nu plâng. Fața lui tata e aia serioasă, aia pe care o face numai când mă ceartă și când o bate pe mama. Când face fața asta, știu că trebuie să tac și să-mi țin suflarea. Dar acum nu mi-o țin. A venit unul îmbrăcat în rochie neagră, cred că e important, pentru că toată lumea se dă la o parte din calea lui. Spune o poezie, ia o damigeană, stropește cu vin și pleacă. Ia și damigeana cu el. Unchiul mă dă jos, mă duc lângă mama. Niște băieți murdari de pământ dau sicriul în groapă. L-au dat. Fac un pas în față, mama mă trage înapoi și începe să plângă tare. Niciodată n-am văzut-o să plângă așa de tare. Soră-mea se uită la ea, mama se încruntă. Soră-mea începe să plângă și ea. Eu, nu. Abia aștept să plecăm singuri acasă. Mama se trage spre groapă, cineva o ține de burtă, ea vrea să scape, se uită după sicriu și tot strigă unde te duci, unde te duci, unde te duci, de parcă nu vede că se duce în pământ.