Făcându-mi-se onoarea de a primi, în dar, romanul „Ispita”, al domnului Marian MALCIU, trebuie să recunosc, un roman cu un titlu deosebit de incitant, mi-am dorit să scriu câteva impresii întru mulțumire autorului, pentru încrederea de a mi-l oferi, spre citire și înțelegere.
Am avut surpriza, încă din primele pagini, să întâlnesc un personaj dintr-o lume deloc străină mie. Acest aspect, pe lângă talentul deosebit al naratorului de a da cursivitate evenimentelor și personajelor, m-a determinat să intru în subiectul romanului, să trăiesc alături de personaje, empatizând cu acestea, cu stările, acțiunile, situațiile pe care, cu dibăcie, autorul le creează.
Astfel, apare personajul principal masculin, Fănel Nicolae, ofițer la brigada de furturi auto, în jurul căruia autorul țese o plasă literară bine gândită, bine urzită, care are toate cerințele de a-și prinde personajul, dar și cititorii, fără scăpare, într-o multitudine complexă de stări: iubire, ură, suferință, dezamăgiri, adulter, frustrări, delațiune, lăcomie, activități ilegale, înscenări, dar și căința, dorința acestuia de îndreptare, de o viață trăită decent, cumpătat, în liniștea unui cămin.
Încă din Capitolul I, întâlnim un Fănel care este omul clipei, omul neinteresat de ziua de mâine, de părerea celor din jur, declarându-se, nonșalant, „un om fără scrupule, căruia-i displăceau sentimentalismele”, dar care ”în apropierea oricărei femei se transforma subit într-un mic Don Juan hotărât să îmbrace haina seducătorului modern”, pentru care contează palmaresul și nu calitatea victimelor, feminine, a se înțelege .
Autorul se îngrijește a ne face portretul lui Fănel încă din adolescență, când, deși provine dintr-o familie de intelectuali, dovedindu-se că a avut o copilărie fericită, fără lipsuri, fiind singur la părinți, în momentul în care părinții, cinstiți, nu au mai făcut față „progresului”, iar „competența profesională se situa pe primul loc numai în plan teoretic”, în familia lui Fănel și-au făcut loc problemele. Nu întârzie nici ieșirile necontrolate ale acestuia împotriva familiei și, în special, a mamei, pe fondul nemulțumirii față de starea materială din familie comparativ cu a familiilor altor colegi. Dorința lui de a-și depăși condiția este foarte bine gândită de autor, conturată pe anumite frustrări din adolescență și, deși regretă, pe undeva, reacția față de mama sa, o consideră normală și necesară, o decizie corectă: „Dacă nu-mi urmam calea, ce dracului eram eu acum? Un terchea-berchea de profesoraș ori vreun funcționar...., limitat și legat de mâini și de picioare cu un salariu minim pe economie.”
Interesant este modul în care autorul alege și creionează personajele feminine ale acestui roman: Anca (soția lui Fănel), Gabi (prietena Ancăi și o tentație destul de mare pentru Fănel), Olga ( viitoare soție a lui Valentin, prietenul lui Fănel, o altă tentație puternică pentru acesta) și Mariana, o dorință pentru Fănel, rămasă și aceasta în stadiul de prietenă, de confidentă... Patru femei frumoase, vertebrale, cu caractere și principii puternice, foarte bine puse în valoare de către autor, deși bărbat, care reușesc să-i demonstreze „ Don Juanului” nostru faptul că femeia nu este un obiect erotic. Mai există și femeia-Om, femeia care are creier, simte, discerne, are principii, are moralitate.
Anca, soția lui Fănel, frumoasă și îndrăgostită de acesta – o foarte bună asistentă medicală, fiica apreciatului chirurg colonel doctor Cornel Dumitrescu, om cu renume și putere în societate - este o bună oportunitate pentru Fănel de a-și atinge scopurile în privința carierei.
Da, a fost un mariaj născut din interes, apoi traiul în comun le-a oferit doi-trei ani de dragoste. Ajutorul susținut al părinților Ancăi, atât material, dar mai ales intervențiile pentru a-l scoate pe Fănel din fel de fel de încurcături și a-i asigura ascensiunea rapidă, în loc să-i rezerve Ancăi acea viață fericită, fără griji, cum își doriseră părinții, l-au transformat pe Fănel într-un soț frustrat, care se simțea umilit, devenise rece, preocupat, absent, ascuns, lipsea din ce în ce mai mult de acasă, implicându-se în relații pasagere, dar și în afaceri necurate.
Autorul pare să-i pregătească Ancăi destinul, dovedind a-i înțelege suferința ca femeie, nedreptatea ce-i fusese făcută prin acest mariaj, faptul că se afla în mijlocul unui ghem de minciuni, fiind mințită până și de părinți „spre fericirea ei” și o aduce din ce în ce mai mult în preajma doctorului Viorel Dobrescu, un medic foarte bun, un bărbat chipeș și care, pe lângă faptul că o dorește pe Anca, o respectă foarte mult și, cel mai important, o iubește. Autorul le pregătește treptat și bine regizat o atracție ce-și găsește finalitatea exact în momentul în care Anca avea cea mai mare nevoie de suport. Salutară decizia autorului pentru Anca. Ce ar fi trebuit să facă aceasta? Să se agațe, acum când a aflat adevărul, de ceva ce niciodată nu a avut? Să-și lege viața de baierele minciunii? Nu! Bine gândit... fiecare om are dreptul la fericire.
Gabi, prietena și confidenta Ancăi, este o femeie frumoasă, plină de viață, care avea talentul de a o energiza pe Anca și de a o scoate din stările de supărare și îngrijorare, dar care nu a scăpat nici ea de ochiul cuceritor și de avansurile și propunerile directe ale lui Fănel.
Autorul ne evidențiază o tipologie feminină care este capabilă să lupte cu dorința, pentru că lui Gabi, Fănel nu-i era tocmai indiferent, deci cu atât mai mult de apreciat modul în care s-a gândit autorul când a construit personajul. Aceasta luptă cu ea însăși în numele unei prietenii, dovedind lucruri rar întâlnite în zilele noastre și anume: moralitate, loialitate, tărie de caracter, demnitate. „Să-mi trădez cea mai bună prietenă pentru o partidă de sex? Nu cred că se merită și nu voi ceda.”
Olga este femeia care i-a lăsat cuceritorului Fănel un gust amar. Femeia care a îndrăznit să îl refuze. Viitoarea soție a „celui mai bun prieten” de mai bine de șase ani. Autorul ne aduce în atenție și reversul prieteniei demonstrate de Gabi. Se poate și astfel. Olga, însă, își demonstrează caracterul, condusă merituos de mintea și mâna autorului, primind cele mai frumoase calități, mărturisește cele petrecute lui Valentin, înainte de căsătorie, cu grijă însă ca mărturisirea ei să nu constituie un impediment în calea fericirii lor, dar nici să nu se transforme într-o dramă.
Mariana este o tânără frumoasă, grațioasă, inteligentă (conform aprecierilor lui Fănel) și autorul nu se dezminte nici de această dată, construind un personaj puternic, o femeie care știe clar ce dorește, care pune mai presus de orice familia, principiile moralei. Deși deschide o portiță prieteniei cu Fănel, dându-și seama că acesta are nevoie de cineva care să-l asculte, să-l înțeleagă, Mariana păstrează, sau, mai bine zis, impune prin felul ei natural de a fi, o barieră de respect peste care nici măcar Fănel nu va îndrăzni să treacă. Autorul ne evidențiază de această dată acel model feminin care luptă pentru a-și depăși condiția. Deși avea terminată o facultate de drept, aceasta lucra ca ospătar. Asta nu a împiedicat-o să spere în continuare, să se pregătească și, când i s-a ivit ocazia, să-și susțină examenul pentru intrare în Barou și să meargă să lucreze pentru o importantă casă de avocatură. De remarcat momentul în care patronul restaurantului în care lucra ca ospătar i-a cerut să spioneze anumite persoane, cu un anumit statut și, în special, pe polițist, adică pe Fănel. Mariana își păstrează verticalitatea, demnitatea, asumându-și chiar riscul de a fi concediată și refuză fără nicio ezitare.
Autorul ne sugerează un destin frumos pentru Mariana, în finalul romanului, cu un om interesant, probabil cu un alt Fănel, nou, care să o merite și care să o facă fericită, provocându-ne și stimulându-ne imaginația.
Experiența profesională a autorului îl ajută și acesta nu se ferește a expune anumite situații, jocuri de culise, ce par a avea protagoniști mici, neînsemnați și care, de fapt, nu fac decât să confirme sintagma: „Peștele de la cap se-mpute!”.
Surprinzătoare, dar binevenită și pilduitoare, decizia autorului de a-l îndrepta pe Fănel către și prin credință. Trebuie să mărturisesc, nu am reușit să intuiesc acest final.
Așadar, fără a-l cunoaște personal pe autor, ci doar din scrierile sale, e-mail-uri, citirea anumitor recenzii, pasaje din materialele publicate, nu este foarte greu să mă pronunț:
În calitate de cititor, am simțit autenticitatea. O trăire autentică ce nu poate fi măsluită, căci, ori este autentică, ori nu este. Personajele domnului Marian MALCIU te transbordează într-o lume mai mult decât reală, dându-ți seama că ai parcurs paginile unui roman doar în momentul în care ajungi la ultima pagină și închizi cu părere de rău cartea, însă și atunci... autorul ne oferă posibilitatea să continuăm a ne imagina...
Printre toate ispitele acestui roman..., romanul, în sine, constituie cea mai mare ISPITÃ!

Mulțumesc, domnule Marian MALCIU! Cu respect și considerație, Olguța TRIFAN!
Mult succes în continuare!