De data asta ea plânse. După o mie de încercări de-a o emoționa, după ce mi-am abandonat pentru ea familia și profesia, în sfârșit a venit ziua în care versurile mele pasionale au reușit să-i dea peste cap firea imperturbabilă. Sau cel puțin asta mi s-a părut văzându-i lacrimile cât pumnul șiroind pe obrazul de porțelan în timp ce eu tremuram de satisfacție (și nicidecum de frig printre cartoanele mele) la picioarele sale, cu un zâmbet tembel pe fața aproape congelată, simțindu-mă cel mai tare om de pe pământ chiar dacă eram cel mai jalnic, bolnav, înfometat și urât om al străzii întins în fața ei. Fiindcă iubita mea de marmură plângea pentru dragostea noastră imposibilă și nu cum zic gurile rele când bârfesc că ea doar stătea pradă ploii, ca orice statuie, așa cum face de secole, de pe piedestalul ei de ditamai Afrodita care e.