agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1704 .



Laura
proză [ ]
fragment din romanul ”Pasul roșu al zilei”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2014-08-31  |     | 



Laura se așeză pe steiul de lângă mormânt, își acoperi genunchii cu poalele rochiei, căutând, cu o mină speriată, împrejur. Nu era însă nimeni care să îi tulbure liniștea. O pace adâncă, largă, mângâia lumânările care vegheau cuminte lângă crucile de marmură. Abia atunci, în singurătatea aceea deplină, femeia putu să își fixeze, în sfârșit, privirea dedesubt, pe placa de marmură cenușie, pe care era încrustat numele lui Lulu. Citi din nou. Lucian Andreescu. Data nașterii – 12.03.1963. Se opri acolo, fără a cuteza să își așeze privirea pe ultimele însemnări, fără să mai aibă curajul să o facă. Zăbovi apoi îndelung pe ultimele cifre încrustate de o șchioapă, fără să priceapă care fusese ziua când se despărțise pentru totdeauna de Lulu, când a trebuit să îl lase să se ducă în pământ. Nu reuși să observe că, în acest răstimp, umbrele înserării își făcuseră loc printre crengile salcâmilor de la marginea țintirimului, căzând bolnave pe ultimele morminte, unde se afla și cel al lui Lucian Andreescu. Fostul ei soț. Fostul soț. Cu greu se obișnuise cu ideea că rămăsese oarecum singură, cu toate că de la moartea lui Lucian trecuseră mai bine de trei ani de zile, și-apoi, nu a putut să așeze nimic în locul dragostei lor. Între drumurile la cimitir, de două ori pe săptămână, Laura își umplea viața ei singuratică cu te miri ce. Și chiar devenise liniștită astfel, singură fiind, în majoritatea timpului. În rest era cu Lucian. Când Lucian nu rămânea singur printre crini. Se obișnuise cu timpul să fie considerată o femeie singură. De fapt și de drept, avea impresia că existența ei liniară era tulburată uneori de aceia care nu înțeleseseră pe deplin afecțiunea pe care i-o purtase lui Lucian, care o copleșea chiar și acum, deși trecuse atât de mult timp de când nu mai știa ce mai însemna să fii fericit îmbrățișându-ți dragostea, ei da, și chiar așa era cu sărmana Laura.

De-abia se mai puteau întrezări cei câțiva muguri albicioși ai zilei, dar Laura nu se putea hotărî încă să se îndepărteze de mormânt. Ierburile tinere, de un verde crud, începuseră, sub oblăduirea nopții, să se înnegrească. Printre degetele Laurei, cădeau primele umbre înecăcioase, apoi atingeau pământul, ușor, ca într-un dans noptatic. Păreau niște păpuși negre, îmbrățișând firele de iarbă, mângâindu-le pe fiecare în parte. Și cum mai tremurau ele, alintate în boarea salcâmilor, îi păreau atât de tinere, atât de lăptoase! Își aducea bine aminte. Într-una din dimineți, i-au părut chiar demirugice, de parcă prospețimea lor ar fi putut da cumva viață lumânărilor, acum stinse, de la baza plăcii de marmură. „Ce ciudat pare totul!”, își spunea, privind mormântul lui Lulu, năpădit în înserare de o lumină bizară, care se unduia până spre căpătâiul mormântului. Ca și cum în locul lui Lucian s-ar fi odihnit acum un înger de zăpadă, în marele somn, și ea l-ar fi putut simți astfel, dormitând încă, visând printre crini, până când cineva, cu siguranță o femeie, ar fi aprins, în noapte, prima lumânare. Cucerită cu totul de acest gând bizar, ca și când inima i-ar fi fost pătrunsă dintr-o dată de aureola unui mare adevăr, Laura deschise la repezeală cutia cu chibrituri. Luă unul, îl aprinse cu o mină ceremonioasă, în apropierea crucii. Alese cea mai mică lumânare, și în curând crinii de la căpătâiul mormântului, care erau acum înfloriți, străluminară în noapte.

Laura zăbovi cu privirea pe siluetele care pâlpâiau între crinii proaspeți, de culoare portocalie, fără să se gândească vreun moment că poate venise timpul să plece. Întrebările acelea o frământau de atât de mult timp, încât nu ar fi putut spune cum când și cum neliniștea, strânsă în ani, se întipărise pe chipul ei, aproape ofilit. De fapt nici acum nu îi dădeau pace, deși știa foarte bine că era inutil să și le mai pună. „De ce să se fi înstrăinat atât de mult în ultimele lui săptămâni de viață? Oare îmi ascundea, atunci, ceva?”, se întreba din nou Laura. Nu foarte departe, salcâmul își cernea din podoaba de culoarea untului, risipind-o ca într-un dans al libelulelor, împrejur. Nimeni să admire plutirea aceea sclipitor de frumoasă, pierdută însă în adâncimile nopții. „Este atât de târziu, e prea târziu pentru tot.”, suspină tânăra femeie, urmărind ultimul licăr al lumânării, acum gata să se stingă. Numai un strop de ceară și gata. S-ar fi pierdut și siluetele crinilor în noapte, așa cum se stinsese odată, demult, și lumina iubirii dintre ea și Lulu. „Și cât de frumos a fost totul, odată, Doamne, și cât de plin!” Nu ar fi putut spune cum trecuseră ultimele sferturi de oră. Dacă Laura ar fi ținut seama de întunericul care o împresura din aproape toate părțile, și-ar fi dat seama că ar fi trebuit, probabil, să plece. Ultimul licăr al lumânării, ultimul strop de lumină, și gata. S-ar fi așezat deodată o noapte adâncă și rece, care ar fi înghițit totul, florile de salcâm pălite, paloarea lor untoasă, înghițită de întuneric, siluetele încă proaspete ale crinilor și cele câteva fire de iarbă care scăpaseră până atunci, ocrotite de luminița de la căpătâiul mormântului.

- Laura?

Laura tresări. De fapt și de drept, se sperie teribil. Se întoarse, dar nu zări pe nimeni. Nici nu ar fi putut să o facă, cum totul era acum cufundat în cea mai adâncă beznă. Mica lumânare se stinsese demult, ceara era săvârșită, siluetele crinilor pierdute în întuneric. Cu un efort peste puterile sale, Laura se ridică de la căpătâiul crucii lui Lulu și se iți printre mormintele tăcute, pe alee, înspre ieșire. I se părea că traversa un labirint bizar, din care nu ar fi avut cum să evadeze la timp, în noaptea grea, să o tai cu cuțitul. În urechi îi țiuia glasul subțire, care o chemase pe nume. Reuși să străbată mai bine de jumătate din alee, cu vocea aceea încă în minte, „Trec acum printre zeci de suflete care dorm”, își spunea ea, „Dar nu e pricină să îmi fie frică”, și din nou vocea din cimitir, „Laura? Tu ești Laura…”, și iarăși liniștea dansa printre morminte. „Imaginația mea bogată e de vină. Cred că mi s-a năzărit.”, își spuse Laura, domolind pasul, „Nu e pricină să mă tem. În apropiere sunt cupolele bisericii, aici nu se întâmplă niciodată nimic rău. Sunt doar suflete care dorm.", își spunse acum Laura, aproape liniștită. Și totuși, vocea aceea, în noapte, ce să fi fost?” Grăbi din nou pasul, ieșind pe poarta grea de metal a țintirimului. În urmă – biserica arămie, miriade de crini pe morminte. Și, în noaptea adâncă, șiruri de furnici cu spinările năclăite de polenul amețitor, galben-ruginiu, al florilor.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!