agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-09-25 | |
Așezământul
Ieri am vizitat un așezământ de bătrâni. O facilitate modernă, construită recent cu fonduri europene, un loc decent și civilizat, mi-a plăcut din prima clipă. O curte interioară mare, spațioasă și aranjată frumos, cu simț estetic, băncuțe vopsite, alei curate cu pietricele albe și iarba tunsa scurt, îngrijit. Un mic iaz cu o cascadă pe una din laturile triunghiulare ale curții. Mama mea îmbătrânise, e departe și singură. Am vizitat facilitatea la îndemnul unui bun prieten, urma sa am un contact vizual al așezământului, să observ condițiile de acolo, camerele și sala de mese, ma rog, condițiile de tratament, grija personalului si alte asemenea detalii. Aici era mai aproape de mine, aș fi putut să o văd mai des. Aveam însă mari rezerve, sufletul meu era schingiuit, în mari dubii. Am decis să merg să văd, era o duminică însorită de martie târziu. Un aer liniștit, nu grav, dar total relaxat plutea în dimineața în care au înflorit cireșii, pe mașina mea neagră de tip OPEL, erau petalele lor albe, autoturismul arăta ca un dalmațian pus pe negativ în parcarea dintre blocuri. Diana, partenera mea de viață, prietenul meu cel mai bun mă însoțea și ea, era veselă și dulce, așa cum e ea în fiecare dimineață, nu știu cum reușește, însă acest secret am de gând să-l descopăr odată și odată. Ciripea veselă și relaxată, e una din acele persoane, știi tu, alături de care te simți bine, relaxt, e aducătoare de liniște, încredere, curaj. Am condus mașina vreo 11 km până într-o localitate limitrofă orașului, am găsit drumul pietruit și am parcat lânga poarta vișinie metalică. Angajații au fost foarte amabili ni s-au arătat camerele moderne cu aer proaspăt, utilate modern, sala de mese cochet aranjată, piscina albastra de la subsol, jacuzzi, cabina de hidromasaj, sala de fitness și tratament, am urcat în holul spațios al clădirii principale unde am așteptat preț de câteva momente, unul din oaspeții facilității a suferit o creștere bruscă de tensiune sau așa ceva, am dedus asta din agitația asistentelor. Nu ne puteam da seama exact ce se întâmplă, dar vedeam forfota de pe coridoare, ușoara crispare îngrijorată de pe chipul asistentelor. Una din ele, Katy, o unguroaică cu ochii mari și strălucitori, după ce ne-a invitat să luăm loc cu un aer vesel, a atins ca din treacăt, cu un gest blând umărul Dianei. Era un gest simplu, natural și prietenesc, matern chiar. Nu am putut să nu-l observ. În cinci minute, la poartă a sosit ambulanța, un medic de urgență și doi asistenți se grăbeau înspre una din camere, unde bănuiam că unul sau una din persoanele din așezământ avea probleme. Pe veranda din fața dormitoarelor stăteau la soare câțiva bătrâni, un tânăr, probabil un angajat al locului, era fără tricou și făcea plajă, iar ceilalți 3-4 bătrânei sorbeau în liniște baia de soare în totală liniște și serenitate. În hol, un imens ecran de plasmă difuza un film artistic, o actiune romantică, o telenovelă cu lacrimi sau ceva asemănător, îmi dădeam seama dupa spaniola tânguită care se auzea dinspre ecranul uriaș. În miezul canapelelor de piele colorate cu culoarea vișinei putrede, două femei picoteau într-o somnolență demnă, stăteau cu ochii semideschiși, complet decuplate din peisaj, ca două păpuși stricate. Mirosea a bătrâni, aer stătut, oricât de modern era utilat holul, un ficus imens, o recepție în evantai uriașă, coloane albe grecești și trei ceasuri aproape unul lângă altul tronau complet anacronic deasupra recepției. Inițial am crezut că indică diferite ore, știi tu cam ca și în aeroporturi, ora Tokyoului, a Los Angelesului și a Bucureștiului, dar nu, nici vorbă, erau toate fixate pe 10.00, 10.01 si 10.11. Ce ironie ciudată! În această duminică de martie, tocmai trecusem la ora de vară!!! Aici însă, timpul părea să fi intrat în stop cardio-respirator fără aritmie. Viața, în acest loc avea pur și simplu un alt ritm, complet diferit decât îl știam eu din apartamentul meu de bloc, din parcurile orașului sau magazinele pline de forfotă ale urbei în care locuiesc și în care îmi duc traiul. NU, aici era un aer care nu mișcă, linișta și relaxarea celor câțiva bătrânei din curte se transmitea cumva, nu îmi dau seama cum, însă era cert că așa merg lucrurile aici, dupa alt ritm, după alte reguli pe care doar le intuiam. - Vine cineva la noi? Ne întrebă unguroaica cea simpatică, cu un zâmbet neforțat, natural. - Oh, încă nu răspund eu, dar e posibil pe viitor, am venit doar să ne asigurăm de condiții. Ne place ce vedem, vă felicit, e un loc demn pentru oameni. - Da, zise ea, oamenii se simt bine aici...ce să-i faci...măcar atât să putem face. Pe verandă însorită văd un bătrânel care îmi pare cunoscut, ma apropiu și realizez că e tatăl unui prieten, fost coleg de baschet, iar Dianei îi e chiar unchi. Ne apropiem și el se ridică cu mare greutate din scaun, face un efort să stea drept cât de cât și se sprijini de bara cromată a verandei puțin chiar mai înaltă decât mine. Și eu am doi metri! - Vai, ce mă bucur măi copii, doamne ce bucurie...zice omul uitându-se la noi cu tot chipul, radia de blândețe. - Domnu’ Aldea, mă recunoașteți? Sunt eu Diana, îi spuse ea cu o oarecare îndoială în voce, ca și cum că bătrânul ar fi putut să nu o cunoască. Diana lu’ Marița, ce a murit anul trecut... bunica mea. Fața întreagă i se lumină omului și cu drag întinse o mână peste veranda înaltă și mă mângâie pe creștet. - Ce bucurie măi copii, desigur că știu acum, o clipă am crezut că tânărul ăsta e Țucu, băiatul meu și arătă în direcția mea. Dar eu vă știu acum, cum să nu, daaaaa...Marița ce femeie, dom’le! NU exista un om mai bun ca ea, o lumină de om…ce faceți voi aici măi copii? Știți, eu iubesc tinerii, de fapt iubesc pe toată lumea. Iubesc OMUL, zse el și cu un gest larg al mâinii, a descris un cerc în aer cuprinzător al întregii planete. Eu și Țucu am jucat abschet împreună în aceiași echipă, era doar cu câțiva ani mai mare ca și mine, bun prieten al meu și un om deosebit, din toate punctele de vedere, era totodată și vărul Dianei. Știam despre relația lui corectă și plină de iubire ce o are cu tatăl lui și cât de mult suferise bătrânul la moartea mamei lui Țucu. O poveste de dragoste și de mare prețuire între soți. Doar la simpla ei amintire, bătrânelul izbucnește în lacrimi, ochii încep să curgă și o imensă tristețe i se poate citi pe chip. Dar se redresează iute și printre lacrimi ne zice: - Iubesc oamenii, după cum ziceam, doar această mare pierdere vai, nici măcar nu vă pot spune, tristețea mă cuprinde, dar eu, eu...nu mă arăt, nimeni nu trebuie să sufere dintre oamenii de aici, suntem ca într-o familie, pe toți îi iubesc și apreciez. Eu nu pot vedea că oamenii sunt triști, și desigur în consecință nu pot fi văzut nici eu trist, de aceea nu mă arăt niciodată. Eu îi iubesc pe toți și am relații de prietenie cu toți membrii acestei mari familii de aici. De fapt, mai mult, când văd pe cineva trist, o femeie sau pe careva, nu o las până nu-i smulg un zâmbet. Așa sunt eu. Nu pot sa las oamenii așa, triști. E responsabilitatea mea...înțelegi?! Iubesc OMUL! E responsabilitatea mea, ca OM. Își scoase o batistă din buzunarul pantalonului de stofă și își sterse ochii de lacrimi și-și sufla nasul. - în fiecare zi fac 90 pași până la poartă aia, toți de aici îmi sunt prieteni, portarul Grigore și femeile, eu pe toți îi respect, sunt foarte bine văzut aici. Pe mine nu mă interesează dacă unii simt altceva despre mine, eu pot doar să fiu atent la CE SIMT EU despre ei. Ce simt ei? Eh, e treaba lor...nu-i așa? Și cum vă ziceam, fac nouăzeci de pași până la poartă, nouăzeci înapoi...iar asta cam de două ori pe zi...deci treisuteșaizezi de pași în fiecare zi. E ceva!! Uite, ieri am fost la un priveghi în vecini aici, la cineva. Eu sunt bine văzut aici, oamenii mă respectă. Uneori merg până acasă, dr vă spun sincer, îmi place mai mult aici, femeile astea-s MAMEEEE, atâta grijă au de noi, nici la mama acasă nu am simțit atâta grija, răbdare și vai ce curățenie ne fac în fiecare zi. Mâncare? Ohh tu știi Diănuța că eu mănânc orice, doar varza nu, că deh, nu mi-a plăcut niciodată, însă femeile astea de la bucătărie știu, iar când avem varză ... dragele de ele...îmi fac altceva. E atât de simplu. - Nene Aldea, nu ți-am adus nimic, că nu am știut că te găsim aici, noi am venit pentru Mihai, mama lui știți, vrea să vină aici, am sosit să vedem cum e aici, ca să o aducem, zise Diana. - Da, e foarte bine aici, nu trebuie să-mi aduceți nimic, am TOT ce îmi pot dori, are grijă Țucu, nu vă faceți griji, OMULUI îi trebuie atât de puțin. Numai lumea asta vrea multe lucruri, nu e nevoie, vă spun eu... Bătrânul veni încet, pas cu pas și ne conduse preț de nouăzeci ăia de pași până la poarta lui Grigore, respirația i se auzea sacadat din cauza efortului, fiecare pas cântărea greu, era făcut cu „cheltuiala”, omul acesta minunat ne-a dat o lecție de cumpătare și noblețe. Simțeam cuvintele lui care reverberau în mine ca niște clopote de duminică, mi-au pătrus realmente până în adâncul inimii. Era atâta demnitate, atâta cumsecădenie și bun simț în atitudinea lui, în gândirea limpede și concisă a acestui om, însă ce m-a impresionat cel mai mult a fost măreția nobilă din acel corp cocârjat și vlăguit, spiritul lui viu, lipsa atașamentelor materiale, seninătatea lui, respectul pentru semeni. Iubirea. În holul azilului atârnau cele trei ceasuri complet inutile, acele lor nebune arătau ora 11.00, 11.01 și 11.11 minute. Coachzen 31 martie 2014 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate