agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-09-26 | |
Poveste infecțioasă
În această vară am fost internat în spital. Septicemie. S-a întâmplat atât de iute încât nu am avut vreme să mă adun suficient de rapid și nici în timp util. Am căzut ca o legumă deshidratată, amorțită la pat. O piatră la rinichi a pornit într-o excursie solitară prin uretră și a cauzat leziuni fine care în scurt timp s-au puroiat și infectat rapid, frisoanele și stările cumplite ce au urmat m-au clătinat serios. În general sunt un tip robust, voinic și în general sănătos, nu prea am luat și nici acum nu iau medicamente, sunt adeptul ideii cum că acest minunat corp dirijat de o minte stăpână și liniștită, se poate autovindeca exact așa precum, când este sub imperiul tulburărilor emoționale, se poate și îmbolnăvi în aceiași măsură. Consider că starea de sănătate este acea stare de bine, de normalitate energetică și emoțională, o stare stabilă mentală bântuită de gânduri armonice, sincere și radiante. Ei bine, nu întotdeauna ești în această stare de echilibru, o stare visată de foarte mulți oameni, ipotetică pentru foarte mulți, bănuită de cei care încă cred în pastile și miracole farmaceutice. În fine, atunci în spital, am avut de-a face cu tot felul de persoane care numai în echilibru asemănător cu cel despre care îți vorbesc, nu erau. Oamenii suferă. Acest mare adevăr am putut să-l constat cu amărăciune, aceste facilități numite spitale sunt pline ochi cu bolnavi, oameni aflați poate în stare temporară de dezechilibru, oameni poate aflați în diferite „lecții” proprii, cine poate știi acest lucru, este ceva ce nu poți știi în timpul vieții și cu viziunea asta limitată asupra armoniei lucrurilor din univers. Am așa un feeling cum că universul e mult mai mare și mai complex decât ne putem noi imagina, o viziune superioară a avut Iisus, Buddha, J.Krishnamurti, Osho…și alți mari iluminați ai planetei, care modești și cuminți au călcat pe acest pământ iar în istoria pe care noi, oamenii am tot confecționat-o , ei bine, aceste minți deosebite au oferit umanității sclipiri de divinitate, viziuni superioare din planuri adesea inaccesibile omului simplu, profan, lipsit de intuiție și gândire armonică superioară. Aceste gânduri mă încercau, dar și altele mai puțin elevate mă traversau pe când stăteam în fața ei. Era o tipă înaltă, brunetă, frumoasă încă, păstra trăsături fine deși era deja peste paș’cinci de ani, după aprecierea mea ochiometrică. Am observat cum că, în ciuda vârstei, o femeie își poate radia frumusețea din interior, așa precum un soare radiază putere calorică nouă, celorlalți, indiferent de vârsta biologică. Femeia era o femei frumoasă, avea un aer nobil, sau poate așa o vedeam eu. Medicul din fața mea era o femeie hotărâtă, decisă și fermă, aceste trei sinonime îmi vina cum în minte, îmi cer scuze pentru repetiția voită, din subțirimea buzelor sale îmi puteam da seama că e un om obișnuit să comande, nu era de tipul acelor oameni ezitanți, nehotărâți, docili, nici vorbă. Ea era la vremea când îți povestesc, șefa clinicii de infecțioase, Târgu Mureș, poate e și acum, cine naiba poate înțelege funcțiile sau joaca asta a oamenilor de-a funcțiile sau pozițiile sociale din societatea asta tâmpită? Personalul umbla în mare viteză la orice ordin al ei, mi-am dat seama că e un fel de lider autoritar în segmentul ei de activitate. Pe patul meu de spital, jumătate ascunsă sub pernă, era cartea ce o citeam în acea perioadă și pe care o prețuiesc la mare rang, “Jurnal”, Jiddu Krishnamurti, o carte seducătoare. În camera înaltă a clădirii spitalului, aerul avea un damf de mucegai, pete maronii ale lumii mucegăiești desenau pereții de pergament, cu o lume ciudată, precum o harta a lui Piri Reis, regele mucegaiurilor. Doamna doctor mă analiza din cap până în picioare, se uita și dincolo de mine, vrând parcă să mă descoase de fiecare ață-gând al gândirii mele. - Ce citești? Întrebarea mă luă oarecum pe nepregătite, mă gândeam că mă va întreba despre simptome, despre stare sau orice altceva. - Jiddu Krishnamurti, jurnalul pe care l-a ținut la un moment dat, dar doar timp de șapte luni într-o anumită perioadă a vieții lui. E o carte importantă pentru mine, căci pot să urmăresc gândurile intime ale marelui gânditor, zic eu. - La ce-ți folosește? Spuse ea tăios, cu un ton destul de ascuțit. - Doamna doctor, nu m-am gândit la acest aspect pragmatic, imediat al acestei problematici. Pur și simplu urmăresc gândurile și sentimentele marelui om. Îl admir și-i admir felul gândirii sale. La fel fac și cu alții. - Lasă, că vă știu eu pe toți ăștia, am citit și eu, Osho, Krishnamurti acesta și cam pe toți de-ăștia. Lasă baltă toate astea, nu te ajută! Înțelegi? - Da, doamnă. Ca să pot urmări cât de cât firul raționamentului ei, renunțasem la răspunsurile elaborate, sau prea savante, simțeam cumva că femeia asta nu are nevoie de răspunsurile mele, era altceva aici, părea că ea își vorbește sieși, că vroia să se audă singură, să își răspundă propriilor întrebări care și le punea probabil în solitudine. Nu știu exact, doar bănuiam asta, era un sentiment ciudat ce mă încerca când o ascultam pe această femeie vorbind cu sine însuși. Femeia continuă netulburată: - Voi ăștia tot citiți, credeți că adevărurile mari ale vieți vă vin așa tam-nesam din cărți. Știi cumva ce-i adevărul? De ce ești bolnav aici? Cum ai ajuns în starea asta? Crezi că citind te vei face bine? Ce e adevărul, măi? Simțeam că pierd firul discuției, observam tirul încrucișat al întrebărilor, dar nu știam ce urmărește cu ele. Răspunsesem cu mare sinceritate, complet deschis, indiferent de consecințe, era o hotărâre luată ad-hoc, într-o secundă, pur și simplu vorbeam cu un om inteligent care punea întrebări serioase. Răspunsurile mele trebuiau să fie sincere, în fond, nu aveam ocazia unor astfel de întrebări prea des, a unui astfel de dialog neconvențional cu cineva. - Adevărul, hmmm, cred că nimeni nu-l poate defini, toate răspunsurile ce pot fi date vor fi minciuni, adevăruri parțiale, așadar false. Orice adevăr incomplet nu e adevăr, iar adevărul rostit e de asemenea un neadevăr. Citisem asta în lecturile mele din Osho, pilda cu Lao Tze care la nouăzeci de ani s-a retras în Himalaia să moară, pe drum a fost oprit de soldații care executau un ordin al împăratului Chinei de atunci, și-l obligaseră să scrie o carte sub amenințarea armelor. Lao Tze, marele taoist, de fapt întemeietorul curentului de gândire, nu a scris nicio carte niciodată, se dorea ca imensa realizare a acestuia să fie scrisă, împăratul ordonase ca să fie oprit și obligat să scrie. În închisoarea lui, Lao Tze a scris Tao Te Ching, singura scriere a iluminatului ce ne-a rămas din acea vreme. Înainte să scrie el a zis: “Orice voi scrie în această carte e un neadevăr, cuvântul scris sau vorbit nu exprimă niciodată adevărul, e doar umbra lui, complet făr’ de valoare sau importanță” . Îmi însușisem și prin experiență proprie această verificare a autenticității acestei afirmații a lui Lao, în propria mea experiență a vieții. Afirmația era corectă. Cuvintele sunt simple vehicule ce transportă tensiunea unei comunicări estetice, zicea Nichita Stănescu, avea perfectă dreptate, nu adevărul transportă ele. Aceste două gânduri îmi brăzdau atunci cerul minții. Așadar îi spusesem aceasta femeii din fața mea ce mă interoga cu oareșce interes propriu, putusem să observ asta. În ciuda durității întrebărilor ei, nu puteam să nu observ un oarecare interes al ei de a sta de vorbă cu mine. Cine știe ce ascundea această femeie, ce secrete avea și ea, oare ce găsea la mine, ce-i oglindeam eu, oare? Eu în orice caz, eram decis să-i spun sincer tot ce simțeam și gândeam, în fond era un moment foarte bun să pun cărțile pe față. Cu oricine. Cu orice preț. - Cine ești tu? - Dumnezeu, răspund eu. Dumnezeu în plină manifestare, sunt conștiință pură, formă a gândului meu. Pe când mă autoobservam în timp util, observasem grimasa de pe chipul ei, mă gândeam că poate tipa asta mă trimite la psihiatrie, așadar am adăugat: - Dumnezeu am zis, nu Napoleon. Sper că ați înțeles aspectul. - Tu nu ești Dumnezeu, zise ea, ești doar om după chipul și asemănarea Lui. Iar dacă susți că ești Dumnezeu, de ce nu te faci acum bine? Ce să-i răspund la această imensă aroganță? Cum să îi spun că aceasta e insolența supremă? Îmi pot imagina cum era batjocorit Iisus suit în piroane pe cruce de către soldățoii ăia, care îl bombardau cu o asemănătoare sugestie: “eliberează-te singur dacă ești fiul lui Dumnezeu” . Omul Iisus probabil se simțea cam cum m-am simt eu când am fost interpelat cu asemenea întrebare. Am tăcut, căci la așa ceva nu se poate răspunde. Ce să răspund? Cum să-i comunic că omul este liber când e liber în interiorul lui, iar uneori nu are de ales decât trăirea efectivă a “lecției” sale în situația respectivă. Câtă smerenie îți e necesară ca să poți să te eliberezi din această iluzie a lanțului alegerilor, câtă demnitate și înțelegere trebuie să ai să renunți la cunoscut ca să poți intra în tărâmul miraculosului, a noului. Iar gândindu-mă la aceste lucruri, mă uitam în ochii acestei femei, care mă chestiona deja înafara sferei medicale, poate dintr-o curiozitate, poate era în căutarea unor răspunsuri la care nu avea încă acces, cine știe. - Dacă ești conștiință pură cum spui, de ce ai ajuns în situația asta? - Realmente nu știu doamnă. Dar voi afla la momentul când o să am acces la asta. - Am mai văzut oameni ca tine, aroganți, depărtați de singurul Dumnezeu posibil, cei care și-au luat fața de la El. S-au crezut EL, dar au greșit amarnic. Toți ăștia ca tine citiți tot felul de aberații de prin India sau Tibet, v-ați îndepărtat de la Cale. Iar acum suferiți, firește. - Eu nu sunt depărtat de dumnezeu, între mine și dumnezeul meu NU este nicio distanță. Nu poate fi. El este, eu nu. Prin mine se întâmplă Dumnezeu. Ultimele cuvinte le-am strigat efectiv, din adâncul sufletului, eram nebun de zicere. Simțeam că leșin de dragoste. Tot corpul, toată fibra mea era plină de dumnezeire, adică cum naiba să-i comunic aceasta femeii din fața mea. Cum să cuprinzi necuprinsul? Cum să rostești adevărul ce nu poate fi zis, alcătuit din litere sau cifre, sau cuvinte? E imposibil. Mi-am adus aminte de Mansour sufitul, el era cel ce striga pe străzile Bagdadului acum câteva secole în mijlocul oceanului de fanatici musulmani: “An al Haq”, eu sunt Dumnezeu! Cum dracu’ să fie înțeles? Din contră, a fost tăiat bucată cu bucată de către musulmanii, omorât cu sălbăticie de către dogmatici și fanatici religioși ai vremii sale. An al Haq… An al Haq… An al Haq…ecoul îmi stăruia în minte ca o săgeată. Ea a urmat imediat: - Nu mai citi prostii, auzi? Citește biblia! Ai citit-o vreodată? - Nu doamnă, nu am citit-o. - Vezi? Nu înțelegi că asta e calea? Apucă-te și citește, lasă toate prostiile gen Krishnamurti sau Osho, sau mai știu eu ce. Ei bine, dacă până atunci mai aveam speranțe cât de cât în ce privește șansele mele de vindecare cu ajutorul ei, aici m-a pierdut complet. Discuția care promitea, intrase pe teritoriul mișcător și ambiguu al interpretărilor religioase, al dogmei creștine, care e una obscură și copilărească din punctul meu de vedere. Pur și simplu am fost dezamăgit. Zicând acest lucru, mi-am lăsat capul jos și am făcut așa un gest a lehamite cu mâna. - Să citești biblia, auzi? Zise ea ieșind val vârtej din salonul lugubru de la secția „infecțioase”, îndreptându-se spre următorul enoriaș care nu punea poate, asemenea probleme complexe. Am adormit târziu după ce o soră medicală mi-a pus perfuziile cu antibiotic și mi-a dat tratamentul standard pentru boala mea. Dimineața, la ora vizitei doamnei doctor, tocmai când ea dădea să iasă din salon, îi zic așa, într-o doară: - Stimată doamnă doctor, am citit azi noapte biblia, iar în visul ce l-am avut în somnul adânc am avut o străfulgerare pe care țin să v-o împărtășesc. Abraham și profetul Isaia vă transmit salutări, au zis că o să mă fac bine. Nu îți pot spune cu ce viteză s-a trântit ușa salonului nr.6, dar pot să spun că tot m-am făcut bine cu sau fără tonele de medicamente ce mi s-au prescris, unele le-am luat, altele nu, majoritatea dintre ele le-am aruncat la gunoi, pe când nu eram observat, pur și simplu nu cred în ele. Și nici în biblie sau alte ierarhii asemănătoare. Așa sunt eu, nu am ce face. Coachzen 25.09.2014 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate