Nu poți să nu te gândești la moarte. Adică e imposibil să nu ți se întâmple acest gând, fiecare o face la un moment dat măcar o dată în viață, iar când o faci, te poți gândi la ea suav, blând și firesc. Uite, eu spre exemplu mă gândesc la tatăl meu mort. Mă gândesc cu drag, îi văd corpul putrezit mineral, în sarea ce o ling căprioarele iarna, atunci când zăpada anulează stupide diferențe arhitectonice dintre morminte. Îi intuiesc înflorirea în firele de iarbă și-n păpădiile de pe marginea mormântului, în liliacul ce înflorește lângă mormântul de din susul rândului unde e îngropat în pământ mănos, negru, pe dealului unde a fost îngropat acum optșpe ani. Îl văd pe tata în toate lucrurile vii, chiar și-n tufele cu Eschscholtzia ce înfloresc din mai până-n septembrie târziu, iar parfumul corpului lui putrezit și-a preschimbat fragranța în parfumul florilor mari, asemănătoare clopoțeilor ce se deschid doar în zilele însorite precum un salut colorat solar.
Corpul tatălui meu e floare acum. E sare, e cerb. Încet,încet corpul lui se lățește tot mai tare și mai tare în toate, cuprinde tot mai multe alte flori, alte minerale, animale, oameni. În curând corpul tatălui meu e din nou om, dar nu doar într-unul, e în mulți. E în așa zișii “ceilalți”. Cumva, printr-o matematică absolut uimitoare el a trecut în ceilalți. Efectiv fizic. Metamorfoza aceasta e observabilă pentru cineva care iubește oamenii, așa precum îi iubesc eu. Doar el m-a învățat asta. Iubea și iubește oamenii, pur și simplu, iată cum el e în toate acum, s-a lățit și a cuprins tot pământul, întreaga flora, fauna, umanitate. Tatăl meu a devenit tot. E din nou întreg în formă. Acum forma lui e imensă, cuprinde întregul univers. Tatăl meu floare s-a lățit atât de mult încât îl pot vedea acum în tot și toate, nu mai are granițe. Tata e creație, iar eu prin ochii mei sunt creatorul acestei realități. Se poate verifica ușor. Tatăl meu s-a transformat în visul meu aievea, în oasele mele și în sângele meu a intrat ca o săgeată biologică măiastră. În interiorul cromozomial al ființei mele lăuntrice, tata și-a întâlnit imaginea imprimată-n inteligența celulelor mele, lanțuri și catene ADN îi reamintesc de sine în acizi și săruri. În această “privire” cu totul și cu totul ieșită din comun, tata se vede prin ochii mei. În curând îmi cuprinde brațele, degetele delicate, gambele sportive, plămânii, inima și respirația. Tata a devenit complet eu. Și în non-timpul ACUM, pricep și eu miraculoasa întâlnire a materiei.
Tatăl meu nu a murit niciodată, tata a devenit floare.

coachzen
30.09.2014