agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-10-09 | |
Adevărul este că erau tare frumoși amândoi, doi oameni frumoși care s-au adunat laolaltă pornind cu încredere împreună, fără nevoi materiale deoarece salariul unui activist de partid, pe atunci, era de 2400 lei, față de 600 - 700 de lei cât erau salariile celorlalți. Partidul își răsplătea oamenii de încredere, asigurându-le condiții să muncească pentru popor, fără a-și face griji pentru traiul zilnic. El muncea conștiincios, avea rezultate foarte bune, se arunca în cele mai grele bătălii purtate în cele mai dificile zone, cu oameni încăpățânați care cedau greu, și cu atât mai mult rezultatele erau apreciate. S-a mutat cu munca în Sighet, unde femeia lui cea tânără a născut un băiat, primul dintre cei trei ce aveau să le umple casa.
Secretar raional de partid, unul dintre cei doi la nivel de raion, conduși de primul secretar, muncea într-o tensiune incredibilă, până la sacrificiu, nivelul lui de instruire era atât cât era, ca reprezentant al noii puteri politice participa mereu la întruniri cu alte instituții ale statului, poliție, justiție, cultură, mai ales în perioadele în care lipsea primul secretar. Tânăr, cu șapte clase plus școlile de partid, avea de înfruntat echipe de profesioniști cu studii superioare, oameni înalt calificați în profesiunile lor, înfruntare poate este prea mult spus, dar trebuia să le țină piept prin discurs, un discurs politic ce se voia la înălțimea vremurilor și a celor de față. Încropea un discurs speculativ, relua cuvinte, afirmații, aducea argumente de bun simț, câștiga experiență de la o întâlnire la alta, devenind tot mai bun, chiar împrietenindu-se, într-un fel, cu unii dintre partenerii de dialog. Cele mai grele erau întâlnirile cu rușii, ukrainienii de dincolo de podul peste Tisa, întrunirile aveau loc întotdeauna la solicitarea rușilor, era de fapt o transmitere de sarcini făcută în zona neutră, la mijlocul podului, în aer liber, în care ei vorbeau și el asculta, eventual răspundea, oricum nu era suficient ceea ce a făcut. În orice caz vremurile erau periculoase, zona era super securizată ca orice zonă de frontieră, avea permis special de trecere, o lua de-a lungul Tisei străbătând satele Câmpulung, Remeți, Săpânța, Teceu, Piatra. Solicitările psihice intense îl făceau să se descarce plin de mânie acasă, unde femeia cea tânără îngrijea cu devotament pruncul și casa lor. Casa lor e un fel de a spune, locuiau cu chirie la un inginer ce-și îngrijea soția bolnavă în ultimele stadii de evoluție a bolii incurabile de care suferea, domnul Suciu fiind atât de discret încât femeia cea tânără nici nu a știut că este o cameră în casă în care zace cineva, ea îl credea singur pe bărbat. Știind-o fricoasă, activistul a trimis-o acasă la părinții ei, născocind un motiv, aducând-o înapoi după moartea doamnei Suciu. Se vorbea că familia Suciu a avut un copil ce le-a murit, și din cauza intervenției asupra trompelor femeii, ea nu mai putea să aibă copii. Reproșurile lui pentru intervenția ce-i anula fertilitatea nu s-au potolit decât atunci când, aparent întâmplător, fără legătură cu suferințele ei după pierderea copilului, s-a îmbolnăvit de cancer. Reproșurile au fost înlocuite cu plânsul. Izbucnea în plâns la fiecare întâlnire cu tânăra mamă ce-și plimba copilașul în cărucior, un plâns stăpânit cu greu, pe care femeia cea tânără, necunoscându-i suferința, nu-l înțelegea, îl interpreta ca o boală psihică, o nebunie a unui om singur. Avea să-l înțeleagă după întoarcerea în orașelul de graniță, la prima întâlnire cu domnul Suciu. Se plimba aproape de casă, domnul Suciu nu se mai oprea din plâns, și, printre lacrimi i-a dezlegat misterul: - Acum s-a dus și soția mea, și voia să mai continue, dar spaima evidentă a femeii l-a oprit. - Cum s-a dus, cine s-a dus? - Nevastă-mea... - Hiiii! a inspirat cu nesaț femeia, începând să tremure, toată. - Cum? Nu ați știut nimic? Nu v-a spus nimeni? Supărarea de a nu fi fost informată i-a trecut repede, înțelegând că doar pentru protecția ei, care se temea de morți cu toată ființa, i s-a ascuns adevărul. Din nefericire, spaimele ei nu se terminau acolo. În perioada următoare, în fiecare noapte, doamna Suciu se plimba prin casă, prin camera în care a murit și prin bucătărie. Auzea clar pașii, apăsatul clanțelor, închiderea ușilor, sunetele vaselor... adio somn, adio odihnă. Plimbarea fantomei i-a fost confirmată de cealaltă chiriașă din casă, o fată tânără ce învăța la liceu, și care, într-o noapte a venit la ea, știind-o singură, să-i ceară permisiunea să doarmă cu ea, pe jos, că iar a venit doamna Suciu în bucătărie. Nu a scăpat de spaimele nopților decât atunci când s-au mutat din casa domnului Suciu. În acea perioadă aveau să-și facă loc în viața lor de familie tânără unele întâmplări generate, cred, deopotrivă, de orgolii masculine și suspiciuni feminine, unele evenimente "murdare", după spusele femeii ajunsă acum la senectute. M-am înfiorat când le-am auzit povestite după șaizeci de ani, cu o dorință parcă de a scăpa de ele, de a mi le transmite mie pentru păstrare, ca nu cumva să piară odată cu dispariția fizică a celor doi bătrâni. Am avut simțământul eliberării femeii de o povară grea, povară ce am preluat-o cu discreție și înțelegere totală. Rezultatele deosebite în munca de partid i-au fost răsplătite cu o nouă instruire la Cluj, în urma căreia a preluat conducerea unei întreprinderi de stat, un GOSTAT cum i se spunea pe atunci, într-un sat din zonă, în care se adunaseră toate terenurile rezervei de stat din raionele învecinate, creându-se o unitate agricolă a statului, care avea să funcționeze până după 1989. A fost o perioadă bună a vieții lor, s-a născut al treilea copil, el câștiga bine și astfel doar timpul nou ce aducea schimbări uluitor de repede, a oprit viața lor înfloritoare din sat. La conducerea GOSTAT-ului a fost numit un inginer agronom cu studii complete, absolvent de facultate care îi fusese subordonat câțiva ani. Necesitatea cunoștintelor specialiștilor adevărați, devenea criteriu de promovare odata cu consolidarea puterii politice a proletariatului. Proletariatul trebuia să conducă țara, originea țărănească a tânărului activist, chiar dacă el, între timp a devenit muncitor minier, plus chiaburimea din care provenea soția lui, făcându-i mult mai grea ascensiunea în funcții politice. Muncea enorm, dormea foarte puține ore pe noapte, ajungând în pragul epuizării fizice și mai ales psihice, doar avertismentul unui prieten, medic psihiatru, care l-a dus în secția de bolnavi psihic, tocmai pentru a-i arăta cum ar putea deveni, dacă nu se odihnește o vreme, făcându-l să aibă mai multă grijă pentru sănătatea lui. "- Unul era urcat pe masă, altul zbura dând din brațe, altul cânta, toți se simțeau liberi, probabil, și când doctorul a strigat, a urlat de fapt, au înțepenit fiecare cum era, o liniște totală așternându-se în salonul de bărbați, povestea bătrânul cu înfiorare slabă datorată vârstei. - Vrei sa ajungi aici? l-a întrebat medicul." A mers la mare pentru recuperare, singur, fără familie, a făcut o criză de apendicită și a fost operat la Constanța. S-a întors mai odihnit și a primit o funcție de activist de partid cu probleme agricole, muncă ce însemna deplasări în raion, de cele mai multe ori pe jos, peste dealuri, activiștii având o singură mașină la dispoziție, mașină la care, îmi amintesc aievea, acum după aproape 50 de ani, am avut acces cu toată familia în 1965 când ne-am deplasat într-un sat vecin să urmărim funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu Dej, la televizorul din sediul consiliului local. Vremea trecea, cei trei băieți creșteau, nevoile familiei creșteau odată cu ei, dar veniturile familiei scădeau pe măsură ce ambițiosul activist de partid a fost dat la o parte, oferindu-i-se o muncă mai puțin solicitantă și la fel plătită, adică mai puțin. Mai puțin tânara femeie a fost nevoită să-și caute de lucru, vremurile bune au trecut, a muncit ca îngrijitoare la un spital, apoi într-o creșă, și, în cele din urmă a lucrat ca vânzătoare într-un magazin. Amândoi soții prețuiau școala, învățătura fiind singura șansă pentru băieții lor. Doi dintre ei au făcut o facultate, al treilea fiind meseriaș într-o fabrică din oraș. Tatăl băieților s-a pensionat la 62 de ani, vârstă la care a început o activitate susținută într-un domeniu favorizat de terenurile ce le dețineau în satele lor natale, necooperativizate. S-a apucat de agricultură și zootehnie. Muncea cu îndârjire pentru a-i ajuta pe cei apropiați lor, copii și nepoți, care erau în nevoie. Trecea dealurile din satul lui în satul soției, tocmea oameni pentru arat, semănat, prășea împreună cu soția, la cules era ajutat de copii, se simțea un rezultat al strădaniei lor, dar nu în măsura în care se așteptau. Înainte de '89, muncea mai mult singur, soția nefiind încă pensionată, dar din 1991 mergeau împreună ori de câte ori aveau de lucru, asta până când și-au încropit o mică turmă de capre, turmă ce trebuia păstorită în permanență de unul dintre ei. Munca lor nu era prețuită la adevărata valoare din cauza faptului că banii, în acele vremuri, se făceau mai ușor , cel mic și-a făcut o firmă cu două magazine, ceilalți doi fiind angajați în firme private de succes, cel puțin pe atunci. Părinții lor perseverau, erau încă în putere, munceau mult, cu ajutor sau fără, potrivit calendarului agricol, adunau bani pe care-i dădeau copiilor care nu mai erau, uneori, atât de prosperi, sau nu-și mai puteau acoperi toate nevoile. În anul 2000 baiatul cel mare, căsătorit de mulți ani, având copii și o nepoțică, a trebuit să plătească tribut Cernobâlului, s-a îmbolnăvit grav, boala incurabilă făcându-l să-și încheie socotelile cu viața nouă luni mai târziu, în 2001, la nici patruzeci și șapte de ani. Bătrânul tată a fost cel care i-a stat alături, lângă patul spitalului, până în ultima clipă. Încercare cumplită, devastatoare, mult mai grea decât o alta anterioară, când un urolog slab pregătit, ciudat ca om, care mergea pe stradă, își sufla nasul pe trotuar, ștergându-și mâna de turul pantalonilor, l-a diagnosticat pe el însuși cu cancer la prostată indicând fără ezitare începerea procedurilor specifice, asta după ce îl operase de două ori, fără să-i rezolve suferința. Oameni de bine din lumea medicală, care-i știau performanțele urologului, au sugerat un consult suplimentar ce s-a făcut chiar în clinica de oncologie unde ar fi trebuit să înceapă cobalto-terapia. Un banal tușeu rectal avea să infirme complet și fără nicio îndoială vechiul diagnostic. Suspectând o atitudine nesinceră, o înțelegere între cei din jur, s-a mai dus în aceeași zi la un alt urolog în Cluj, care la fel de simplu și precis i-a spus bătrânului clar că va muri de orice altceva, dar nu de cancer de prostată. L-a programat pentru o a treia intervenție chirurgicală necesară doar pentru a igieniza zona în care cel de dinainte nu-și făcuse curațenie, fapt ce producea perpetuarea suferinței datorate infectării în spital cu bacteriile anaerobe Proteus și Piocianic. Printr-o minune, bătrânul a scăpat peste noapte de orice suferință urologică, efectiv peste noapte, asta după ce s-a prezentat la operație, dar a fost externat fără să fi fost operat, din cauză că nu a putut fi anesteziat prin nicio tehnică din practica clinicii clujene. Am ajuns devreme la clinică voind să fiu lângă el la ieșirea din sala de operație, și când am intrat în salon, stătea pe marginea patului, îngrijorat. - Nu m-au operat, n-au putut să mă adoarmă nicicum. - Cum așa? - Au încercat și cu injecție în spinare și cu mască pe nas, dar nu a prins nimic. - Ce chestie! am comentat neînțelegând nimic din tot ce s-a întâmplat. Când am sunat acasă, replica mamei avea să mă surprindă la fel de tare: - Știu băiete, știam că nu va fi operat, ne-am rugat aseară pentru el să scape de cuțit, și mi s-a arătat că așa se va întâmpla. - Ei știai, lasă-mă cu astea, i-am răspuns neascunzându-mi neîncrederea și totodată necredința ce mă definea pe vremea aceea mai mult decât acum, când sunt altfel, cu mult mai multe îndoieli, și mai puține certitudini. Această întâmplare fără răspuns pentru mine, care n-am avut inspirația să cer părerea medicului referitor la ce s-a întâmplat, a deschis, de fapt doar a descuiat o ușă care avea să fie dată la perete, pentru mult timp, nu mult după externare, în urma unei întâmplări cu o singură explicație: credința în Dumnezeu, credința în vindecare prin niște puteri iscate din interiorul propriului corp aflat în suferință. La o săptămână după externare am fost chemați să-i ajutăm pe bătrâni la culesul cartofilor, la țară. Surpriza a fost totală când am ajuns, și tatăl meu, cel care cu o săptămână înainte trebuia să fie operat, după doi ani de chinuri și umilințe prin spitale, nu muncea în forță cum ar fi putut s-o facă, doar din teama că i s-ar putea întoarce suferința, plecată peste noapte, la câteva zile după ratarea intervenției chirurgicale și ieșirea din spital. - Săru'mâna! Ce faci, de ce muncești? Du-te și stai liniștit! i-am spus revoltat când m-am apropiat de el care trăgea un sac de cartofi. - Măi băiete, nu mai am nimic, mi-e și frică să-ți spun ce mi s-a întâmplat. Nu mai am nimic. Am fost la biserică și am făcut cum a spus mamă-ta, și dimineața nu mai aveam nimic. Nu sunt vrednic de așa ceva, mă și tem... Și nu mai are nicio problemă cu prostata de peste douăzeci și cinci de ani. Viața lui s-a schimbat esențial de atunci. Biserica, rugăciunea, fac parte din viața lui în permanență. Acum, când scriu, are 90 de ani, suferă când, din cauza slăbiciunii picioarelor nu poate, nu are curajul să meargă la biserică. În lumina noii lui vieți, credinței lui autentice, nu a fost niciodată agresiv cu mine, în încercarea de convertire pe calea credinței. Timidelor lui încercări, mai mult argumentații logice decât prelegeri dogmatice, le răspundeam cu o amânare blândă și înțelegătoare, dătătoare de speranță. Dumnezeul meu exista, există și acum, m-a ajutat și mă ajută, dar nu puteam să mă pierd cu totul în credință. Mult mai târziu aveam să descopăr, felul discret în care Dumnezeu își face simțită prezența în viața noastră, ca răspuns la rugăciune, sau la disperare. Câtă disperare! Cât non sens! Masa este între noi, masa din lemn masiv veche de cincizeci de ani, privirea lui pierdută, absentă, știu, cred că știu ce gândește acest bătrân de nouăzeci de ani... în stânga mea, în dreapta lui, pe canapeaua veche, dar trainică, este ea, fata cea tânără din povestea mea, mamă a trei baieți, doi în viață, unul fiind eu, cu o demnitate incredibilă a suferinței fizice, cardiace mai ales, după peregrinări la cei mai tari cardiologi clujeni, înțelegând semnificația ascunsă a multiplelor rețete și scrisori medicale, trăiește de parcă ar avea tot timpul din lume. Avea de înghițit, după periplul clujean, douăsprezece pastile în fiecare dimineață. Analizându-și cu precizie aproape ipohondrică, reacțiile, le-a redus la opt, eliminându-le pe cele care îi provocau suferințe suplimentare, acute. De fapt eu nu știu ce gândește, cum așteaptă viitorul, dar, știindu-i viața, trăind 55 de ani în preajma ei, îi descopăr o seninătate pe care nu i-am știut-o, deși vorbește mult de suferințele ei, nu se teme de nimic, povestește orice, povestește de bolile ei, apoi iarăși povestește orice, citește demonstrativ din biblie, cere ascultare când simte că se pierde interesul, el, tatăl meu, căci de ei este vorba în această poveste a două vieți, nu spune nimic, așteaptă cu privirea pierdută să termine de citit din Cartea Sfântă, apoi îi mai spun de Ponta, de Iohannis, de Predoiu, de toți zâmbitorii de campanie afișați pe corturile ce promit bunăstare, asta pentru că, după ce am cules două kg de ciuperci de pe fânațul de langă mălăiștea lor, am trecut în revistă, la întoarcere, toți sfătoșii înscrisi în campania electorală din 2014. Doar pașii și gândurile le sunt mai încete, inimile sunt la fel de vii, ochii mor primii, își pierd strălucirea, se încețoșează, devin imobili, nici tristețea din inimă nu mai răzbate din ei, inexpresivi și suferinzi, trădează doar teamă, teama de marea trecere, dorința nu trece de iris, rămâne în inimă, îmbătrânită și ea, dar nu la fel ca ochii. Eu, mai mult decât altcineva, le văd tristețea de dincolo de iris. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate