VI

Un câine rătăcit se ușura la umbra unui arbore bătrân. Un arbore bătrân strecură o rădăcină subtilă prin cimentul crăpat al trotuarului, punându-i piedică animalului care-i desacralizase liniștea seculară. O pisică neliniștită, cocoțată destul de sus în copacul amintit, privea îndepărtarea șchiopătată a câinelui, calculându-și siguranța din viitorul apropiat. O frunză ruginie părăsi definitiv legătura clandestină cu părintele ei, plutind departe, într-un spațiu feeric doar de ea știut. O briză tomnatică mângâia mediul înconjurător, strecurându-se printre ființe, neființe, clădiri părăsite și vise uitate...
Briza se opri, stupefiată, în fața unui tânăr cu privirea încrâncenată, cu ochii terifiați și terifianți. Băiatul era în genunchi, bolborosind o rugăciune nevăzută, neverosimilă. Băiatul zgâria asfaltul, sângerând, devorând durerea cu fiecare fibră a ființei. Natura își opri cursul firesc pentru o clipă mult prea îndelungată, apoi își reluă activitățile normale, însă cu un fior puțin credibil...

Rafael, tânărul apatic al unor vremuri apatice, se plimba alene pe ulița maturizării forțate. Memoria unor vremuri furibunde, când rugăciunea către un zeu neștiut era rece și sângeroasă, îl forța să scrâșnească din dinți și să-și pocnească toate degetele. Rafael, tânărul apatic al propriei lumi diferențiate, pășea spre un punct al autodeterminării. Rafael, tânărul care devenea bărbat la fiecare pas, la fiecare bătaie a inimii, alesese să intre în cercul unei lumi pe care o respinsese cu ceva timp în urmă...
– Bună. Mă poți ajuta, te rog?
Un chip obișnuit. Forme obișnuite. Vestimentația unei femei abia îmbobocite. Mișcările unei persoane nesigure, dar care învăța pe parcurs. Însă era ceva, un impuls, un farmec instabil, nenatural, obsesiv prin parfum și culoare. Rafael se opri, iar timpul își pierdu noțiunea primară, cutremurându-se în liniaritatea ireversibilă. Rafael recunoscu momentul, dar îl rătăci imediat în memorie. Rafael se fâstâci. Rafael își încordă mușchii minții. Rafael era pierdut.
– Da, cu ce vă pot ajuta?
Un surâs viu. Un șirag de perle strălucitoare, zâmbetul sincer al eternității. Un fir rebel acoperindu-i albastrul mirific al ochiului drept. Rafael era pierdut a doua oară.
– Măi, măi, dar politicos mai suntem! Parcă nu am fi de aceeași vârstă. Vezi pisica aceea? Mi-e milă de ea, s-a urcat din disperare ca să scape de câinele de acolo. Mă poți ajuta să o dau jos?...

Aria, melodioasa ființă a unei lumi acoperită de sunete risipite, dar armonioase, se plimba pe aleea adolescenței regăsite. Printre buzele pline ale Ariei, puțin întredeschise, susura miezul subtil al unei piese demult pierdute. Printre buzele roșii, de zmeură coaptă, se formă zâmbetul sincer al inocenței. Pașii ei erau un dans, un vals simbolic al existenței. Pașii ei formau ritmul unei vieți, candoarea unei clipe senine, libertatea unui vis cu ochii deschiși... Apoi simți suferință, durere, încrâncenarea ființei care nu mai are nimic de oferit, nimic de pierdut. Îl zări la colțul străzii, îndreptându-se iremediabil spre ea. Îl urmări la mijlocul aleii, un nor cu tunete de indiferență și fulgere de mânie pură. Îl analiză la câțiva pași de ea: un chip neobișnuit; forme neobișnuite, stranii; vestimentația unui tânăr nepăsător; mișcările unei persoane sigure, intransigente. Însă un ceva bizar, o atracție mai presus de bezna ființei, îi atinse nucleul luminos.
Dar empatia ei se-ndreptă spre săraca pisică, tremurând în vârful unui copac bătrân, muribund. Folosi acest mijloc pentru a se apropia de el și, inevitabil, pentru a-i respinge aura întunecată.
– Bună. Mă poți ajuta, te rog?

Pisica fugi spre tufișuri, apoi spre căminul știut. Aria zâmbi, iar ființa ei strălucea mai presus decât soarele tomnatic. Rafael surâse strâmb, în colțul gurii, o mască greacă a nefericirii. Însă ambii se acceptară în ciudățenia singulară a momentului firesc.
– Eu sunt Aria.
– Rafael.
– Uau, super nume. Cine a fost cu ideea?
– Tata. S-a uitat la toate sezoanele din Supernatural. Mama a urât acest nume toată viața. Dar nici Aria nu e mai puțin neobișnuit.
Realiză, incredibil, că putea să se-ncreadă în fata de lângă el. Realiză că vorbele zburau, inconștiente, din gândurile sale, de pe buzele sale. Realiză, pentru prima dată, că dragostea era posibilă.
– Da, mama e de vină. Se uita prea mult la Pretty Little Liars. În plus, tata era un fan înfocat al muzicii clasice. Deci...
Încerca să străpungă zidul de oțel al încrâncenării. Reușea. Realiză că misterul pe nume Rafael nu era mister, însă îi plăcea. Îl plăcea.
– Da. Avem părinți năstrușnici.
Năstrușnici? Ce moment nepotrivit mi-am ales pentru acest cuvânt.
Aria zâmbi și replică:
– Foarte năstrușnici. Dar asta-i face neobișnuiți și umani... Dar de ce stăm în mijlocul drumului, să încurcăm oamenii? Hai la o cafea, continuăm acolo epopeea numelor.
– Sigur, de ce nu.
Era confuz, speriat, iar inima îi bătea frenetic, dorind evadarea sau calmul absolut. Dar urmă invitația, acceptă ideea, îmbrățișă prezența unei dualități... Astfel, două linii paralele se-ntâlniră la infinitul improbabil. Două linii paralele formară un punct în bold, pornind spre cafeneaua destinului...