Ce bine ar fi fost dacă, după teribila întâmplare, atunci când mi-a vorbit a doua oară de Irinel, aș fi avut răbdarea să-l ascult până la capăt, de fapt să-l determin să se destăinuie. Nu bănuiam dramatismul evenimentelor și groaza nopții de vineri spre sâmbătă. Multă vreme mi-am imaginat cât de greu a fost și a doua zi, câtă suferință era în sufletul acelor bărbați, prin ce încercări teribile au putut trece, toți deopotrivă, dar parcă, mai mult decât toți, tatăl meu.
Când a apărut, sâmbătă după amiază, era desfigurat. M-am speriat și l-am întrebat ce s-a întâmplat.
- A murit Irinel, mi-a răspuns sec, tăind din start orice continuare a conversației.
- Cum așa?
- A căzut într-o râpă.
- Dar cum s-a putut întâmpla?
- A alunecat de pe vârf și s-a zdrobit de stânci.
- Irinel e cel care avea probleme?
- Da, a răspuns cu fața inertă, inexpresivă.
- Fă o baie fierbinte și culcă-te. Mai vorbim mâine, că vin târziu. Îmi pare tare
rău, cred că i-am spus la plecare. Te pup.
Această a doua discuție despre prietenul lui a fost ca o știre care te impresionează
o clipă și apoi o uiți. Nu știu cât a dormit, probabil că a și băut, sau cine știe. Acum, gândindu-mă la suferința din inima lui împietrită, cred că era mult prea mult și faptul în sine, pierderea unui prieten în condițiile groaznice în care s-a petrecut, fără a mai socoti și modul nenorocit în care a fost implicat în toată povestea.
Zilele următoare nu am mai aflat mare lucru. Încerca să-și reia viața obișnuită, să treacă peste groaznica întâmplare. Niciodată nu am mai găsit momentul potrivit să reluăm discuția. Și toată vina, simt că o port eu. Stătea ore întregi în camera lui, fără a face, aparent, nimic, măcinat de gânduri. Cred, de asemenea, că ar fi trebuit să înțeleg câtă nevoie de ajutor avea. Să găsesc cuvintele potrivite să-l fac să vorbească mai mult despre tot ce s-a întâmplat. Am pierdut momentul și nu l-am mai găsit niciodată.


IV

Se înserase, și focul ardea ca-n povești în vatra de granit din Lala.
- Ascunde bricheta! a rostit Razvan, cu blândețe, când Irinel a vrut să-și aprindă
țigara. Ai uitat că pe munte doar focul se aprinde cu bricheta, iar țigările întotdeauna de la jar?
- Ai dreptate, tu ai stabilit regula asta acum treizeci de ani. Și întotdeauna ai
respectat-o cu sfințenie, atunci când te mai prosteai cu câte o țigară. Mai fumezi?
- Nu, dar acum voi aprinde una cu voi, de la jar.
- Te rog! și i-am întins pachetul.
- Vă amintiți când am dormit prima dată aici, în Lala, șase în două corturi de
două persoane?
- Și ne întorceam de pe o parte pe alta la comandă.
- Mâine după amiază mergem pe poteca ce duce în Rotunda. Mi se pare cea mai
spectaculoasă potecă din Munții Rodnei.
- Poate doar cea care coboară din Pietrosul, prin rezervație, să fie la fel de
frumoasă. Mergem, bineînțeles.
- Barbule, stând aici lângă foc, te invidiez pentru consecvența ta de a urca în
fiecare an pe munte. Parcă ai urcat o dată și iarna…
- Da, în trei decembrie, dar nu era zăpadă deloc. Totul era înghețat, și lacul, și
izvorul…A fost fantastic. Era un frig aici, la doua mii de metri, era plin de coloane de gheață.
- Ați dormit aici?
- Nu, am coborât în aceeași zi
- Ați urcat fără greutate…
- Bineînțeles, cu bagaj ușor, strictul necesar, pentru că ziua era foarte scurtă.
Atunci și-a luat fiul meu botezul muntelui. I-a fost greu, am urcat într-un ritm infernal, dar s-a comportat excelent, și a fost încântat. Știam ce poate.
- Răzvane, tu ai tot băiat. Ai urcat vreodată cu el?
- Nu, are alte preocupări. Și nici nu am insistat prea mult.
- Ba eu aș fi vrut să-mi câștig familia de partea mea, să urcăm împreună, dar
viața și ceva probleme de sănătate au făcut imposibil acest lucru. Ați urcat careva cu soțiile? Mă uitam la ei și tăcerea mi-a dat răspunsul. Eu am fost odată, imediat după căsătorie, până în Șaua cu Lac, pe creastă, cu nevastă-mea și cu niște prieteni, dar la întoarcere a fost foarte greu, și de atunci am renunțat. O problemă de ligamente a soției m-a făcut să o aduc în spate. Am renunțat pentru totdeauna. Nici măcar pe Ineul nu am ajuns. Atunci a fost ultima mea ascensiune. Acum douazeci și unu de ani…
- Amețitoare apă ce-ntunecat te clatini!... tu cum stai cu generația de schimb?
am întrebat uitându-mă la Irinel. De fapt ai tăi sunt mai mici, și dacă nu ai fost tu, cred că nici ei nu au urcat.
- Cu cine și cu ce să urce?...Nici nu le-am povestit prea multe, după ce au
crescut. Să nu prindă gustul.
- Acum îmi dau seama că toți aveți băieți și doar eu am fată. Se infirmă regula
superioritații natalitații feminine. Nici aici nu intrăm în regulile jocului. Vă amintiți capra aceea haituită de câini care parcă ne-a cerut ajutorul, apropiindu-se de lac? Aici eram, in Lala. Speriată trebuie să fi fost, să se apropie de oameni.
- De obicei aleg animalele, evitând omul. Știu ele ce fac, a spus Irinel cu voce
stinsă.
- Era vreo capră tânără, rătăcită, care nu a apucat să învețe teama de om. Un pui
nepriceput, care nu știa ce-i frica.
- Dacă nu a învățat repede cred că a sfârșit-o prost.
- Cum e vremea mâine? Irineule, am încercat să-l stârnesc pentru că-l simțeam
cum se îndepărtează.
- Fără probleme. Vom avea o noapte senină, din păcate fără lună.
- Știu, că toată ziua a fost pe cer, dar asta ne va face mai ușoară lecția de
astronomie a lui Răzvan. Mai studiezi cerul în nopțile senine?
- Da , mi-am cumpărat si o lunetă Newton.
- După nume trebuie să fie beton. Ai mai descoperit vreo stea?
- O mulțime, dar toate au căzut. În schimb cunosc toate constelațiile ce se văd
din emisfera boreală. La noapte vi le arăt. Sunt peste 80 și lumea cunoaște în general două: Ursa Mare și Ursa Mică. De fapt nici astea ca lumea, pentru că Ursa Mare nu este același lucru cu Carul Mare cum se crede. Ursa Mare are mult mai multe stele decât carul. E un animal cu trei picioare, care include și Carul Mare. De asemenea nu se știe că ceea ce vezi în iunie la miezul nopții, în iulie vezi la zece și în august s-ar vedea la opt seara. Cu ani în urmă am început, în primul rând, cu constelațiile zodiacale, pe care nimeni nu le caută pe cer. Nici măcar zodia în care s-a născut.
- Ai dreptate. Eu mai știu doar Cassiopeia, pe care mi-ai arătat-o tu pe vremuri.
La noapte vreau să-mi arăți Taurul.
- Vă arăt la fiecare semnul zodiacal. Doar să se întunece bine. Oricum va fi o
noapte lungă, așa că eu zic să mâncăm ceva și să ne îmbrăcăm mai gros.
- Bine zici. Haideți să pregătim masa, și între timp, Irinele, mai pune câte o
palincă. Răzvane ești teribil cu pasiunea asta a ta, și, după mâncare vă povestesc și eu ceva ce am învățat de vreo zece ani. Dă-mi mie sticla tălpașule, că-i păcat să îngrași locul.
Am turnat în căni și am început să scoatem proviziile. Dacă la amiază slănina
făcea parte din ritual, acum, la cina festivă am hotărât să facem ceva mai sofisticat. Aveam fleică, ceafă și niște pulpe de pui, gata condimentate, numai bune de făcut la jar, pe grătarul de campanie ce-l avea Barbu. Am curățat și patru cartofi mari pe care i-am aruncat într-un ceaunaș cu ulei încins, și apoi am pregătit salata. Pe vremuri nu căram atâtea cu noi, dar acum era altceva. Toți ne-am pregătit pentru o sărbătoare și am considerat că merităm să ne răsfățăm un pic.
- Noroc Irinele! Stai liniștit că le rezolvăm pe toate. Tu ai o singură problemă,
de sănătate, dar și aici se poate face ceva. Am câțiva prieteni medici foarte buni, care te vor pune pe picioare. Tu să vrei, că restul vine de la sine.
- De unde știi tu că nu am fost la medic? Poate că am fost și nu mai are nici un
rost.
- Vezi, aici am să te ajut eu. Dacă vrei, bineînțeles. Ai o aură bolnavă, ruptă și
plină de nori roșiatici. Te-am citit de când am rămas singuri pe potecile de coastă. De vreo zece ani am fost inițiat în terapia energetică. Mi s-au făcut niște acordaje, de către maeștri în domeniu, și, după mulți ani de exercițiu, pot să citesc aura și să văd unde este prezentă suferința. De câte ori ne opream, mă așezam în așa fel încât să-ți pot vedea lumina. În mișcare e mai greu. Pierzi energie prin zona abdominală ceva de speriat. Ești ca o găleată spartă în care torni mereu apă și nu se umple. Ai aproape toate chakrele complet închise. Ești ilustrarea perfectă a unei tipologii energetice. Un mare maestru spunea despre cei ca tine că sunt viori Stradivarius dezacordate. Dacă vei reuși să-ți acordezi vioara interioară, îți vei putea compune și cânta propria simfonie a vieții. Mai mult nici nu ți-ar trebui.
- Ce-s alea, chakre?
- Sunt niște vârtejuri pereche, față spate, prin care ne hrănim cu energie. Sunt
șapte, la fel ca și corpurile energetice. De fapt, marii maeștri lucrează cu nouă straturi ale aurei, dar numai cei superdotați pot face așa ceva. Straturile opt și mai ales al nouălea vizează deja lumea de dincolo de ceea ce percepem noi. E zona divinității, a creației.
- Dar ce sunt corpurile energetice?
- Sunt șapte straturi de energie, în șapte culori, care învelesc corpul uman, cam
așa ca matrioșele, păpușile acelea rusești. Doar că fiecare corp superior le include pe cele inferioare. Deci al șaptelea corp, cel al legăturii cu Creatorul, le include pe toate celelalte șase. Mâine am sa-ți arăt cum poți vedea și tu, și oricine, aura. De asemenea te voi învăța să vezi energia universală, sub forma unor luminițe care sunt prezente peste tot în jurul nostru și în noi. Trebuie doar să știi să le privești.
- De unde ai învățat tu toate astea?
- Acum zece ani, am avut șansa să cunosc pe cineva care m-a invitat la o
prezentare făcută de niște maeștri în terapie de acest fel. De aici a început totul. Am muncit foarte mult individual, am citit enorm, am o bibliotecă întreagă cu carți de acest fel, și încă sunt la început. Daca aș avea bani, m-aș duce la o școală a unuia din cei puternici, și aș progresa mult mai rapid. Este de fapt, dorința mea cea mai puternică. Oricum domeniul este fantastic, și, dacă vrei, te inițiez și pe tine. E nevoie de foarte multă muncă, progresele vin încet, dar crede-mă că merită.
O speranță s-a aprins în sufletul lui. Era ceea ce am vrut să se întâmple. Știam că
este interesat de aceste lucruri cu iz de vrăjitorie. Acum trebuia doar să-i mențin interesul pentru viitor. Dar, pentru asta, ar fi trebuit să nu mai bea. Și asta nu știam cum să fac. Să nu mai bea pe termen lung, să se lase complet de băutură. Oricum starea lui de sănătate, atât cât mă pricepeam eu, era înspăimântătoare. Mă miram chiar cum de a reușit să urce muntele. Speram sincer, îmi doream acest lucru, ca terapia câmpurilor energetice să dea rezultate, chiar împotriva diagnosticului cumplit ce-l bănuiam. Nu aveam voie să-l traumatizez în niciun fel. Trebuia să-i mențin trează dorința de a intra în joc, și nu știam cum să fac acest lucru, dar nu bănuiam că avea să iasă atât de repede, abandonânad totul.
- Hai să mănânci ceva cu noi, și pe urmă putem începe prima ședință
energetică. Ceva, cât de puțin, tot realizăm și în seara asta. Mâine facem două ședințe, una înainte de urcarea pe vârf și a doua la coborâre. Ai să vezi la urcare ce câștig vei avea. După ce coborâm de pe vârf vom lucra mai mult, și în zilele următoare voi veni la tine acasă, în fiecare zi, o perioadă, până te cârpesc și te sigilez.
- Dar ți-am spus că mâine vreau să văd răsăritul pe vârf.
- Atunci începem la amiază, când te întorci. Ia uite cum arată pulpele astea, și ai
văzut că le-am scăldat în vin, înainte de a le pune pe grătar. Ia și salată, și mai poți bea o dușcă înainte și un vin după aceea. Doamne ajută! am întins cana să ciocnesc, mulțumit că am reușit să-l fac să mănânce cu noi.
- Chears! a venit răspunsul lui, în engleză, așa cum spunea întotdeauna. Mai
vedem noi.
- În zece zile vei fi alt om și vei gândi altfel. De fapt ăsta-i efectul cel mai
important. Îți deschid chakrele, îți îndepărtez acumulările de energie bolnavă, și te cos să nu mai pierzi nimic.
- Dar cum faci asta, efectiv?
- Cu securea și apoi cu acul și ața, am spus zâmbind… Cu palmele și cu ochiul
minții. Și cu ajutorul lui Dumnezeu și sper și al îngerilor. Nu râde, că nu glumesc. Cu cât vor fi mai mulți în jurul nostru, cu atât va merge mai repede și mai bine. Te fac ca nou, amice, și vom găsi și ceva de lucru pentru tine, și totul va fi ok. Mai ia o pulpă sau ce vrei, dar puiul este mai ușor.
- Nu mai vreau, că abia pot să o mănânc și pe asta. Simt deja că mi-e greață.
- Și ce afecțiuni poți vindeca? a întrebat Răzvan.
- Nu toate, dar foarte multe. De fapt vindecarea este autovindecare. După ce
acționez la nivelul corpurilor energetice acestea își repară singure corpul fizic. Asta este puterea gândului, a spiritului.
- Pune-mi un vin! a întins Irinel cana.
- Pune-i, că se poate chiar dacă a băut ceva, i-am spus lui Răzvan, care s-a uitat
la mine ca la doctor. Mai degrabă eu nu trebuie să mai beau.
- Eu nu prea cred în astea, și-a împins în față neîncrederea, Barbu. De ce nu
practici metoda că sunt destui suferinzi, și fraieri și mai mulți.
- Tocmai asta-i, vreau să fiu foarte bun. Fac ședințe și în același timp îmi
evaluez progresele. N-o fac niciodată cu forța, dar de fiecare dată iau un leu ca răsplată, simbolic. Pentru mine nu e o profesie ci o credință. Dar tu, ca om dedicat științei, nu ai cum să înțelegi pe deplin. Totuși, mâine, am să-ți arăt propria aură și te voi ajuta și să îi simți puterea. Dacă vrei. Să nu dea Dumnezeu, niciodată, să mergi la un vrăjitor din ăsta, ca la ultima soluție. Sincer nu ți-o doresc. Hai Irinel să intrăm în cort că spectatorii nu
și-au plătit biletul.
- Dar nu te dai la mine, a schițat pentru prima dată o glumă, simțind tensiunea și
solidarizându-se cu mine.
- Stai liniștit că nici nu te dezbraci.
- Hai să mai fumăm o țigară.
- Cum vrei…am rostit șters, și nici nu am reacționat când și-a turnat și o palincă.
Replica lui Barbu, deși mă temeam de ea, m-a descumpănit, și, cu toate că nu vroiam să le spun, simțeam că nu pot face mare lucru în seara aceea. Ori de câte ori mă loveam de neîncredere renunțam, dar acum, încercam să mă concentrez deși îmi era foarte greu. A băut o țuică, a fumat trei țigări, și-a mai pus o țuică și eu nu mai puteam
să-mi revin, să simt puterea în palme, și mai ales, în minte. Mă simțeam singur și neputincios.
Deodată l-am văzut pe Irinel ridicându-se, nu atât de repede cât ar fi vrut, dar nu a apucat să facă un pas și a căzut pe o parte vomitând tot ce mâncase nu mult mai înainte.
Am sărit la el, l-am întors pe burtă susținându-i fruntea, în vreme ce Barbu și-a scos iar ghearele:
- Ajută-l acum! Să te văd cum o faci! Unde-ți sunt îngerii? Mai bine aruncă-l în
lac să se trezească!
- Ești nebun! Omul ăsta nu mai are ficat în el! Dar și tu ești un… nemernic. Nu
te-am știut chiar așa… Răzvane! Adu o cană de apă să-l spălăm!
Se simțea atât de umilit și îi ascundeam fața de ceilalți să nu-i vadă plânsul
disperat. Îmi era ciudă pe mine că m-am lăsat din nou învins. Dar nu m-am așteptat să iasă așa. L-am spălat cu grijă, și apa rece l-a înviorat, dar nu se putea ridica. Am curățat locul din dreptul capului și l-am răsucit pe-o parte, stând în continuare între el și ceilalți pentru a-i ascunde suferința. Știam că în seara aceea l-am pierdut, și așteptam
să-și revină un pic să-l ducem cu Răzvan în cort. I-am pus o haină sub cap și l-am simțit că se liniștește. Doamne cât aș fi vrut să-l pot ajuta dar nu știam cum.
Liniștea, o liniște grea, s-a așternut între noi, peste noi, tristețea cumplită fiind aproape un personaj real, ce se plimba de la unul la altul. Ne priveam tăcuți, ne căutam ceva de făcut, aranjam jarul și lemnele, ne-am umplut din nou paharele privindu-l pe omul bolnav și disperat care ne-a determinat să ieșim cu inimile încrezătoare într-o ascensiune fără egal.
Îmi revenisem puțin, știam că seara s-a dus pentru intențiile mele, dar făceam planuri să încep o serie de ședințe energetice intensive, de luni chiar, să-mi iau o săptămână liberă, să mă mut la părinți, urmând a lucra 10 - 12 ședințe pe zi, cu speranța obținerii unor rezultate, cât de cât semnificative. Mă gândeam chiar să cer ajutorul maeștrilor de grad superior pe care-i cunoșteam, să-i invit pentru a încerca împreună să facem ceva pentru prietenul nostru. Făceam deja programul zilelor săptămânii următoare, gândindu-mă dacă cei doi maeștri vor putea ajunge cel puțin marți dimineața, în cazul în care ar fi putut să mă ajute, ținând cont că solicitarea mea putea fi făcută, telefonic, cel mai devreme sâmbătă.
- Eu mă duc pe vârf!... a răsunat, rar, și foarte clar hotărârea lui.
Cred că stând acolo jos s-a trezit total.
- Ce să faci acum pe varf?
- Mă duc să aștept răsăritul. Și să mă gândesc. Hai cu mine! a zis privindu-mă
cu niște ochi de rugăciune, doar că nu și-a împreunat palmele.
- Stai să dormim câteva ore și mergem dimineață. Plecăm pe la patru și până la
răsărit suntem pe vârf. Doar așa ai zis că faci.
- Nu! Vreau să mă gândesc la foarte multe lucruri și răsăritul să mă găsească
curat și senin. Acum e momentul.
- Du-te măi și te culcă, că ești beat și pici dracului de pe creastă! i-a aruncat, cu
lehamite Barbu.
- Beat ești tu, și mai ești și prost! a răbufnit Irinel. Du-te dracului!
- Lasă-l în pace, ce-ți pui mintea cu el, acum? Ești tâmpit!
- Tâmpiți sunteți amândoi! Luați-vă de mână și căutați îngerii pe vârf! Eu mă
duc la culcare!
- Dar du-te odată! Ce mai stai?! am strigat cu ură. Cred că nu de multe ori, în
viață, am urât pe cineva ca atunci.
Eram blocat din nou în fața suferinței lui, și nu găseam argumente să-l opresc.
Ne uitam, împreună cu Răzvan, cum își aranjează hainele pe el, cum cotrobăie în rucsac, își scoate lanterna și apoi ne aruncă două sticle de palincă, oprindu-și una pentru el.
- Asta o iau cu mine. Să nu-mi fie frig.
- Stai că vin și eu! m-am hotărât deodată. Așteaptă să iau câteva lucruri. Tot
n-am fost niciodată noaptea pe un vârf de munte. O să ascultăm muzica sferelor. Așteptăm răsăritul și dormim la întoarcere. Hai să luăm și sacii de dormit că poate prindem un pic de somn, și cam suflă vântul pe acolo.
Am scos sacii de dormit din cort, mi-am mai luat o haină pe sub hanorac, am luat și ceva mâncare, și, cu lanternele în mâini, am pornit cu inima strânsă, ca pe drumul pierzaniei.
Primul popas l-am făcut deasupra lacului. S-a întors încercând să pătrundă întunericul la lumina lanternei. A urmărit conturul lacului, a zăbovit asupra corturilor, rostind cu voce ștearsă: Hei lume cum te treci…
Am mai făcut câteva opriri, să-și tragă sufletul, și nici nu am avut puterea să-i iau otrava de la gură când lua câte o înghițitură. Cred ca orice legătură între noi era ruptă, dar nu puteam renunța unul la celălalt. Eu cel puțin, căutam cu disperare argumente să-l întorc din drum, dar cu cât trecea timpul, și ne apropiam de vârf, o teamă nedefinită mă lua în stăpânire. A mai oprit o dată la izvorul din Șaua cu Lac, și-a udat palma și apoi buzele, și-a aprins o țigară, și atunci i-am luminat fața udă de lacrimi tăcute.
- Hai să ne întoarcem, omule!...
- Hai tălpașule…hai să mergem mai departe…
Apropierea de vârf, sau poate lacrimile ce-i udau țigara, mă făceau să-mi doresc un singur lucru, atâta doar, să ne întoarcem din drum. Nu reușeam să-mi controlez respirația, inima îmi bătea în gât, dar nu din cauza efortului ci a spaimei care mă lua în stăpânire, și a neputinței ce-mi paraliza orice gând salvator. Din Șaua cu Lac, în zece minute, mult peste ceea ce puteam noi, dar atunci nu eram capabil de altceva decât să tărăgănez deplasarea trăgând de timp și luminând ierburile, pietrele, stâncile uriașe, chiar și cerul, orice din drumul nostru fiind demn de toată atenția, chiar și pe întunericul acela hidos din miez de noapte, în zece minute am ajuns pe piciorul ce urca din Rodna, suindu-se până în Ineul.
- Uite luminile... orașului, cum zicea Chaplin în filmul lui, m-am agățat eu de acea palidă speranță ce se zărea departe, jos în vale.
Nu am primit niciun răspuns, chiar dacă se oprise privind și el Valea Someșului, un fel de a spune Valea Someșului, deoarece o ghiceam doar, și asta datorită luminilor puține care mai erau aprinse în Șant, Rodna și mai în jos cât puteam zări din satele înșirate de-a lungul văii. A zăbovit un pic asupra stâlpului cu tăblițe indicatoare, de parcă n-ar fi știut drumul, de fapt drumul ce-l făceam atunci, nu-l cunoștea, la fel cum nici eu nu-l știam pe al meu.
- Hai să coborâm în Valea Vinului! Până dimineață ajungem, chiar și pe întuneric, știm amândoi drumul cu ochii inchiși, am incercat eu să-l abat de la calea ce o alesese și urma să o împlinească, lasă-l încolo de vârf, până ajungem se deschid cârciumile, intrăm în prima și ne îmbătăm cu rom și bere, ca pe vremuri.
- Bea de aici, mi-a întins el sticla de litru, aproape plină, dovada faptului că de fapt nu bea foarte mult, dorind poate să-și păstreze luciditatea deciziei și a gestului ce-l pregătea.
Nu simteam nevoia să beau, dar am luat o dușcă, mi-am înmuiat buzele, mai precis, doar pentru ca el să nu simtă dezaprobarea și condamnarea mea, nefirescul trăirilor lui declanșând în mine doar o solidaritate puternică și o imensă dorință de a-l ajuta să depășească starea în care se adâncea.
Până aproape de vârf, unde balustradele de metal ce însoțeau poteca devenită deja îngustă și relativ periculoasă, pentru a-și îndeplini funcția, trebuiau a fi luminate, am urcat agale, cu lanternele stinse, asta la sugestia mea care aveam limpede în gând varianta întoarcerii de pe vârf în aceeași noapte, după o clarificare realizată la înălțimea vârfului, în tihna nopții și fumul țigărilor ce aveam să le fumăm, credeam eu. Eram convins că două ore de somn în aerul tare de pe vârf îi vor schimba complet decizia, reordonându-i prioritățile, și dimineața ne vom continua somnul în cort.
- Poteca asta, partea cu lespezi de piatră îmi aduce aminte de poteca ce coboară din Pietrosul Rodnei prin rezervație, atunci când,în prima noastră ieșire am rătăcit drumul.
A trecut primul zona mai îngustă ce precede vârful, l-am urmat cu pulsul accelerat, și când am ajuns sus, mă stăpânea aceeași senzație de neputință.
- Doamne ajută! am rostit cu voce tare, făcându-mi semnul crucii, în momentul în care am descoperit crucea mare, neagră, de metal, care nu era acolo pe vremuri, legată de borna de beton, aceeași ca în urmă cu treizeci de ani, erodată la bază, de ploi, ninsori și vânturi.
Îi supravegheam fiecare mișcare, dar tot nu credeam că o va face. S-a așezat, obosit și înfrigurat, cu spatele lipit de borna de beton, abandonându-și sfârșit rucsacul. I-am scos sacul de dormit și l-am învelit până la gât. A acceptat ca un copil, fără să zică nimic. M-am așezat în dreapta lui, spre apus, rezemându-mă și eu de bornă. Mi-am dat seama că nu-l văd, și m-am întors cu fața la el, sprijinindu-mă în cotul drept, poziție incomodă, dar care îmi permitea să-l supraveghez. M-am învelit și eu cu sacul de dormit încercând să-l țin pe pământ, lângă mine, la 2279 de metri deasupra mării. Eram aproape de cer dar el era mult mai sus.
Și-a aprins o țigară, a lăsat-o pe piatra de lângă el, s-a întins către rucsac scoțând palinca, din care a băut o înghițitură. Mi-am aprins și eu o țigară, savurând cu maximă plăcere fumul aromat, în noaptea luminată pe rând de jarul țigărilor noastre.
- Te-ai uitat vreodată la cer prin luneta lui Răzvan?
- Nu, niciodată. Nici nu știam că are așa ceva.
- Mi-ar fi plăcut să pot aduce, acum, cerul mai aproape de noi.
- Poate doar luna, care e banală și rece. Și în plus, acum, luminează nopțile
altora. Stelele sunt, oricum, mult prea îndepărtate. Și de fapt, acolo e tot secretul.
- Crezi în stele?
- Nu în ceea ce văd, doar în ceea ce spun ele.
- Citești horoscopul?
- La ora nouă, în fiecare zi, sunt la toneta din piață și răsfoiesc ziarele, dar nu
cumpăr niciodata nimic.
- Te-a ajutat vreodată premoniția zodiei tale?
- Întotdeauna mi s-a întâmplat ceea ce am citit.
- Și pentru zilele astea ce ți s-a prevestit?
- Clarificarea unor probleme vechi, amânate la nesfârșit.
- Irinele, astea toate sunt interpretări comerciale ale unor jurnaliști care vor să-și
vândă ziarul.
- Nu știu dacă e așa, dar cred ca îmi voi găsi liniștea, în sfârșit. Vineri dimineața
am citit ziarele apărute până ai venit tu, și mi-au spus că totul va fi bine.
- Dar binele poate fi de multe feluri. Poate binele ce-l vezi tu nu e cel mai bun.
Omule, ai soție, ai trei copii, ce fac ei dacă tu negi totul. Cine se va bucura de împlinirea lor, cine îți va ajuta soția să răzbească în viață? Nu crezi că e nedemnă soluția aleasă de tine? Pentru tine e simplu, mă rog, aparent simplu, dar ce fac ei? Cine le stinge lumina la culcare, cine le împodobește bradul de Crăciun, sau cine le mai pune palma pe frunte când au febră? Pentru ce renunți la toate astea? Pentru liniștea ta? Dacă familia ta, care, după mine, ar trebui să fie legătura de netăgăduit cu lumea, nu te reține, măcar prietenii mulți ce-i ai, nici ei nu mai contează?
- Ce să-ți spun?... Prietenii...
- Acceptă-ți prietenii din jurul tău, chiar dacă ți-au greșit, uneori!
- Tocmai, la fiecare aniversare eram singur, ani de zile, prietenii au viața lor, familiile lor, beau cu tine un coniac, apoi... pleacă. Cred că altfel nu se poate, nu există altă variantă a prieteniei, decat cea de sâmbătă seara în cârciumă, fără povești despre greutăți financiare, despre sărăcie și neajunsuri în familie, despre boală și suferință, despre demnitate și credință, despre încredere și înșelăciune, despre virtute și fățărnicie, despre pâine și... ciocolată, despre frate și soră, despre copii și mamă, despre adopție și renegare, despre viață și moarte, despre pasiune și goliciune, despre primitivism și evoluție, despre câștigători și învinși, despre șerpași și cuceritori, despre omenie și barbarism, înțelege-mă, te rog, nu mai suport să fiu singur în propria casă, în blocul meu, în orașul meu, în țara mea. De când lumea și pentru totdeauna bogații sunt prieteni cu bogații, săracii își împart sărăcia între ei, iar atunci când unul ditre cei bogați se uită către amărâți, este luat drept trădător, iar dacă un sărăntoc tinde către lumea celor avuți, se lovește atât de impotrivirea celor de o seamă cu el, cât și de a celor bogați.
- Mă uimești omule câtă acuratețe ai în gânduri, cred că dorința ta nebunească îți ordonează mintea în noaptea asta. Pe vremuri nu erai chiar atat de limpede în cugetări. Ești teribil de surprinzător, sincer ți-o spun, dar în cel mai plăcut mod cu putință.
- Anii din urmă, ani de singurătate absolută, mi-au limpezit gândurile, mi-au cernut simțămintele, viața mea din urmă m-a făcut să gândesc mult mai intens și mult mai atent la amănunte.
- Știu că de câțiva ani nu muncești, mă mir cum ai trăit cu trei copii.
- Mi-a fost teribil de greu, disperarea a devenit, la un moment dat, starea mea fundamentală. Zile intregi mâncam paine cu ceai, din ierburi culese de mine. Eva, soția mea, s-a îmbolnăvit și ea, o suferință cumplită, incurabilă, și ce mă doare mai tare este faptul că știe că va muri.
- Ai spus s-a imbolnăvit și ea...
- Da, așa am spus, și tu știi de ce, vrei doar o confirmare, nu înțeleg pentru ce-mi ceri acest lucru, un fel de orgoliu profesional, să spun așa, sau crezi că dacă ai ști mai multe m-ai putea ajuta mai mult. Îți spun eu, crede-mă, nimeni și nimic nu mă mai poate ajuta. Aseară, pentru scurt timp, chiar am crezut că mai am o șansă, că ai acele puteri ce mă vor salva, dar era efectul băuturii și pledoariei tale plină de convingere în simplitatea ei. Ai fost grozav aseară!
- Ei na! Parcă asta mi-am dorit...
- Da, asta ți-ai dorit, fără îndoială, să mă convingi pe mine în primul rând că mai am o șansă. Am ciroză bătrâne, așa-ți spuneam în liceu, bătrâne, îți amintești?... ficatul meu nu mai există practic, zilele, doar zilele îmi mai sunt numărate, nu știu dacă mai prind o lună de viață, asa că nu este greu de înțeles de ce fac ceea ce fac.
Luciditatea lui totală m-a făcut să înțeleg că minciuna nu-și mai are rostul, adevărul fiind singura cale de urmat. Asa că... am tăcut, am amuțit și tăcerea aceasta din urmă era mai adevarată decat toate tăcerile si cuvintele ce ne-au separat în timpul urcușului nocturn către vârf.
Mi-am aprins o țigară după ce i-am întins pachetul, gest neluat în seamă, timp în care și-a aprins și el o țigară dintr-ale lui.
- De când știi... acest lucru?
- De vreo doi ani, pe atunci beam foarte mult, mai aveam resurse, munceam cu ziua pe băutură, nu mâncam mai nimic, mi-a fost tare rău și am ajuns la doctor cu analizele infiorător de proaste. M-am speriat și am renunțat o vreme, beam ceaiuri și mâncam la regim, dar, încet, încet, am renunțat, pe nesimțite m-am apucat iarăși de băutură, găseam soluții din zi în zi, mă mustra constiința că nu duc copiilor banii și-i dau pe băutură, beam câteva pahare și nu-mi mai păsa, găseam justificări filozofico-medicale, cum că oricum aveam să mor și meritam să-mi traiesc ultimele luni din viață așa cum voiam eu.
- Și eu beau mult, Irinele, dar nu sunt dependent, sau cel puțin nu patologic, beau acasă, singur, și doar după amiaza. Vreau să spun că poți să bei mult și nu este musai să faci ciroză.
- Nu-i musai, dar unii fac, cei mai slabi, care se hrănesc mai prost, și au... copii mai mulți.
- Nu-i așa, nu cred, întotdeauna mai avem o șansă.
- Te corectez, bunul meu prieten, vechi de când știm muntele ăsta neasemuit de frumos, întotdeauna s-ar putea, dar nu este întotdeauna obligatoriu, să mai existe o șansă. De cele mai multe ori o căutăm după ce ea a dispărut, a murit, neluată în seamă.
- De ce ai plecat de la muncă, atunci cu ordonanța? Asta aș vrea să înțeleg, dacă vrei să-mi spui, oricum nu-ți reprosez nimic, nu te acuz pentru decizia luată atunci, pentru că nu pot și nici nu vreau să te judec.
- Hai să-ți spun adevărul, știu că se vorbeste că port vina dezastrului meu care a început atunci, cu acea ordonanță afurisită. Formal așa este, am luat ceva bani la plecare din firmă, bani care s-au dus repede și de atunci nu mi-am mai găsit niciodată, nimic de lucru, pe termen lung. Plecarea mea, de fapt, nu a fost o opțiune personală, asta nu se știe, eu nu am avut de ales, atunci, plecam oricum, eram dat afară, nu aveam calificarea necesară, eram printre ultimii intrați în firmă și urma sa fiu printre primii plecați la restructurare. Asta este adevărul, și nu port nicio vină a plecării din firmă, nu am făcut o greșeală capitală, cum v-am auzit și pe voi, ieri.
- Am înțeles, și-ți mulțumesc pentru această clarificare. Sunt peste zece ani de atunci, cum de nu ai reușit să te angajezi undeva?
- Tu mă știi, am absolvit liceul teoretic ca și tine, am încercat de câteva ori să intru la Geografie, nu știu să fac nimic, am avut câteva tentative, au apărut ceva posturi, în timp, dar mereu am fost refuzat. Mi-ar fi plăcut, de exemplu, cel de bibliotecar la biblioteca orășenească, post disponibil când s-a pensionat vechea bibliotecară, dar, desi am fost colegi cu primarul, știi doar, nu m-a ajutat, nu a vrut, sau nu a putut, oricum am fost refuzat. Am lucrat mulți ani suplinitor în învățământ, făceam naveta la țară, în te miri ce sate, era oricum o soluție, dar, în timp s-au completat și posturile disponibile, sau a scăzut foarte mult numărul acestora, mai ales pe felia pe care mergeam eu, geografia. Am avut cateva tentative în industria locală, dar aptitudinile mele sunt atât de slabe încât mi-a fost imposibil să mă adaptez la o meserie practică. S-a înființat o echipa salvamont în munții Rodnei, dar avea caracter de voluntariat, asa că nu mi-a folosit la nimic, iar voluntar nu am putut să fiu deoarece nu aveam echipamentul adecvat, deși tare mi-ar fi plăcut.
Povesteam liniștiți, aproape nefiresc de calmi, mă gândeam eu, și mă temeam de liniștea dinaintea furtunii. Sticla de țuică zăcea între noi neatinsă de ceva vreme, doar jarul țigărilor ne mai lumina tăcerile ce-și făceau loc tot mai mult pe vârf, luminându-ne, în același timp și chipurile. Nu mă privea aproape deloc, eu îi vedeam în permanență profilul, mai clar atunci când trăgea din țigară. Nici o lacrimă nu i-a scăpat pe obraji de când eram pe vârf, și simțeam că prelungirea discuției cât mai mult timp ar fi soluția pentru schimbarea gândurilor lui sinucigașe.
- Știi ce-mi amintesc cu multă plăcere în aceste momente? l-am intrebat retoric, el intorcându-și privirea întrebător. Eram în prima vacanță de student, se apropia toamna, tu munceai, erai necăsătorit și a trebuit să mergi singur la țară, să culegi prunele acelea timpurii, pentru țuică. Te-am însoțit cu drag și, într-o seară mi-ai povestit cum v-ați pierdut virginitatea în urmă cu câțiva ani, acolo în patul în care dormeam eu, tu și fata aceea din Galați, prietena surorii tale, pat în care, a doua seară, aveam să-mi pierd și eu virginitatea, cu verișoara ta, studentă la Cluj, filoloagă romantică și super plictisită, care umbla după niște fructe de pădure uscate, niște boabe maronii din care făcea coliere ecologice, în satul acela uitat de toți.
- De aceea mi-a spus vară-mea că ești cam nepriceput, dar ești băiat bun. Habar n-am avut de ceea ce-mi spui acum.
- Pe felia asta mi-ai luat-o înainte cu câțiva ani, așa că viața nu este, nu poate fi la fel de generoasă, dar nici la fel de dureroasă pentru toți, mereu vor exista unii ce se vor bucura mai devreme sau mai mult de ea, i-am subliniat instinctiv superioritatea. Simțeam că ar putea fi o cale, aducerile aminte ale momentelor de împlinire din viața noastră, a lui de fapt, crezând că-i vor face bine. Îmi mai vine în minte un episod haios, știi când am trecut munții cu bicicletele, le-am lăsat la o curte, apoi ne-am cazat la hotelul din Borsa, iar pe la doisprezece noaptea, din balconul blocului vecin ne-au chemat două fete să mergem la ele să ne distrăm. Bineînțeles că tu ai mers și eu nu, m-am temut de escrocherie, ți-am dat și banii ce-i aveam când te-ai întors grăbit și excitat și aflaseși tariful fetelor, la început m-ai chemat cu toată convingerea, dar când ne-am socotit banii, iar ai tăi doar, nu ți-ar fi ajuns, și nici împreună nu aveam destui pentru amândoi tu ți-ai făcut de cap și eu am mai ratat un moment unic in felul lui. Mă pricepeam să calc strâmb doar la propriu, aveam piciorul într-adevăr umflat, prins în atele și sufeream, dar nu asta a fost cauza temerii mele de atunci. Tu întotdeauna acționai repede oferindu-ți bucurii nenumarate, pe cand eu mă tooot gandeam, pană pierdeam ocazia. Tu știi să apuci din viață bucuriile cu ambele mâini, pe când eu le cam întorc spatele.
- Lasă că nu-i așa, bucuriile te-au găsit și pe tine, ești realizat, ai o meserie, ești plătit bine, ai casă, mașină, copil, ai plantat și o mulțime de pomi, vorba aceea, ce să zic eu?... nici curent electric nu mai am în casă.
- Da, ai dreptate într-un fel, dar o fericire permanentă nu există, există doar fericirea din bucăți, și cu cât sunt mai numeroase bucățile astea, cu atât fericirea este mai completă. Muntele este bucuria ta supremă și mulți, foarte mulți ani ieșeai des pe munte, erai tânăr și fericit. Din pacate știu că ai suferit în ultimii ani nemaiurcând pe vârfuri, dar ai și tu familie, copiii te-au făcut fericit, sunt convins, ești cu aceeași femeie de atâția ani, cred că a fost de cele mai multe ori bine intre voi.
- Cum știi tu să scoti mereu partea bună și frumoasă din orice, cât de bine mânuiești cuvintele și gândurile tale și chiar ale altora. Mereu ai știut să punctezi, repede și seducator, dar, din păcate pentru mine nu prea mai contează. Așa cum spuneam și aseară, evidențele mele sunt simple, adevarate și foarte clare. Timpul meu a trecut, știu sigur acest lucru, ieșirea asta cu voi este un cadou nesperat pentru mine, de acum chiar pot să mor liniștit, împăcat. Tot ce mi-am mai dorit de la viață, s-a intâmplat ieri și azi, povestea s-a povestit, nu mai este nimic de spus. Vreau măcar moartea să-mi fie demnă că viața mi-a a fost o cerșetorie, o umilință dezgustătoare.
- Nu-i adevărat! nu ai voie să vorbești așa, vorbești cu mare păcat, nu poți să vezi doar suferințele, credeam că ai ințeles ceva din ce am povestit până acum. Să-ți mai spun ceva, ești laș, o lașitate ce nu o aveai, curajul tău uimindu-mă mereu, ești laș spun pentru că știind că soția ta va muri, alegi să pleci în acest fel, înălțător pentru tine, devastator pentru ea. Cum poți să faci asta? Nu pricep și gata, dincolo de păcatul suprem de a-ți lua viața. Este peste puterile mele de înțelegere! am spus cu hotărare ridicându-mă din poziția laterală în care înțepenisem, moment în care, la lumina jarului țigării lui, i-am văzut ultimele lacrimi pe obraji.
A strivit țigara de stâncă și a întins mâna după sticla de țuică. M-am aplecat repede, am apucat-o înaintea lui cu intenția evidentă de a o arunca în prăpastie, dar m-au oprit vorbele lui, negarea supremă a prieteniei noastre, vorbe ce aveau să mă urmarească toată viața.
- Păcat..., nu vei înțelege niciodată cu adevărat, suntem întotdeauna singuri!
- Rahat, Irinele, rahat, ți-am mai spus, și cred că te leg de vârful ăsta și aștept vreo cincizeci de ani să descoperi care este calea de urmat. Nu mă convingi că e ultima soluție, orice mi-ai spune. Așteaptă, măcar, să mergem în Corungiș, acolo unde ți-ai ales locul de veci, printre flori de colț, și mai dă-mi un răgaz, să te pot ajuta. Nu te cred, omule, nu te cred!
- Ajută-mă să fac saltul! Nu va ști nimeni, doar întunericul, care uită
întotdeauna.
- Ești nebun! cum poți să-mi ceri asta? am urlat la el. Am fost un prost că am
venit cu tine! Trebuia să te arunc în Lala, cum a zis Barbu. Eu te leg de munte, să fiu al nopții dacă nu te leg! M-am întors către rucsac gândindu-mă să scot frânghia ce o aveam mereu la mine și să-l leg de bornă pană dimineață. În clipa următoare, când eram cu spatele către el, i-am auzit mișcarea grăbită, și, în momentul când m-am întors s-a prăbușit tot muntele cu noi. Pentru prima și ultima dată în viață am auzit muzica sferelor.