agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-10-20 | |
Trăia odată, printre norișorii pufoși, un îngeraș năzdrăvan. Cum făcea, cum nu, el era mereu ultimul la toate îndatoririle îngerești. Ba, de unele mai și uita, așa încât, într-o zi, Dumnezeu l-a chemat la el și i-a atras atenția că un îngeraș nu se poate purta fără să respecte nici o regulă și fără să își ducă la îndeplinire așa cum trebuie toate sarcinile.
- Trebuie să faci cinste aripilor pe care le porți, altfel, riști să le pierzi! Îngerașul nostru ascultă ce ascultă, se purtă frumos o zi sau două, după care, uită că a promis să respecte Codul de reguli al îngerașilor și făcu o boacănă mare. Își întinse aripile larg și zbură toată ziua după fluturi, uitând să-l învețe pe copilașul pe care îl avea în grijă să-și spună rugăciunile, să fie ascultător și să îl păzească de rele. Așa cum orice faptă este răsplătită după merit, îngerașul se trezi deodată pe pământ, fără aripi, într-un loc necunoscut. Începu să-l strige pe Dumnezeu, apoi pe alți îngerași, dar nimeni nu răspunse, taman așa cum nu răspundea nici el când nu-i convenea să fie deranjat din joacă. Obosind de atâta strigat, porni pe drumul mare, într-o direcție oarecare, la nimereală. Undeva tot trebuia să ajungă! Ar fi sperat să găsească o biserică, să se poată ruga Tatălui ceresc de iertare așa cum se cuvenea, dar în fața lui erau doar câmpuri înghețate, un drum alunecos și chiar, la un moment dat, începu să ningă des, ascunzând privirilor orice urmă de drum. Cât să fi mers așa, nu mai știa. Când se lăsă înserarea și i se făcu frig și foame, se așeză pe zăpada proaspăt așternută și începu să plângă după viața lui din norișori, după ceilalți îngerași, după Dumnezeu și după copilașul care îi recita frumos, seară de seară „Înger, îngerașul meu”, chemându-l să îl păzească de rele. - Cine plânge acolo? Se auzi deodată un glas gros, înfricoșător. - Eu sunt, un îngeraș! Pe drum apăru, ca din senin, un om înalt, îmbrăcat în negru și foarte slab. - Păi, de ce plângi? - Mi-am pierdut aripile! - Și ce mare scofală? Și eu am fost odată înger și mi-am pierdut aripile! Dar nu am plâns pentru asta! În locul în care am plecat eu, e tot timpul cald, nu port grija nimănui, fac ce vreau, când vreau și mă distrez mai mult decât în cer. Dacă vrei, poți veni și tu cu mine. Vei vedea ce bine ai să te distrezi! Îngerașul stătea în cumpănă, pentru că nu știa prea bine ce ar trebui să facă. Auzise de la îngerii mai mari că odată, un înger fusese alungat pentru că se purtase foarte urât și cel mai probabil că, auzind plânsul, acel înger venise să-l ia cu el. Dar mai știa și că Dumnezeu îi spusese că rolul unui îngeraș este acela de a ajuta copiii, de a-i proteja și mai ales de a fi un exemplu de bunătate și credință. Omul acela negru nu prea arăta a exemplu de bunătate și credință. - Haide, hotărăște-te odată! Vii cu mine sau nu? - Nu, eu îmi vreau aripioarele înapoi! Așa cum apăruse, omul negru dispăru, ca și când nici n-ar fi fost. Vântul începu să bată mai tare, răscolind zăpada și făcându-l pe bietul îngeraș să simtă că îi îngheață suflețelul în el. Burtica îl durea de foame și picioarele înghețate abia i se mai mișcau. Începuse să spună în gând toate rugăciunile pe care le știa, rugându-l pe Dumnezeu să-i ierte greșelile, când în fața lui, apăru o femeie în vârstă, cu haine roșii, sprijinindu-se într-un toiag. - Ce cauți pe vremea asta afară, copile? - Sunt un îngeraș care și-a pierdut aripile. Mi-e foame, mi-e frig și vreau să găsesc o biserică unde să mă pot ruga în liniște pentru iertarea greșelilor mele. - Nu de biserică ai tu nevoie! Dacă vei veni cu mine, promit să îți dau haine groase și mâncare multă, ca să te simți mai bine. Nu trebuie decât să mă slujești pe mine și nu își va lipsi nimic! Tremurând, îngerașul o privi pe bătrână, aducându-și aminte de una dintre lecțiile învățate de la ceilalți îngeri, care spunea că răul poate îmbrăca multe forme și te ademenește să renunți la lucrurile bune cu tot felul de promisiuni. Ba chiar i se păru că femeia aducea la chip cu omul negru. Dădu din cap, pe jumătate înghețat, refuzând oferta bătrânei. - Nu fi prost! Ai să îngheți aici și ai să mori de foame! Nimănui nu-i mai pasă de tine! Nimeni nu se mai gândește la tine înafară de mine! Lacrimile îngerașului începură să înghețe dureros pe obrăjorii bucălați. Nu putea să creadă ce-i spunea femeia! Știa sigur că Dumnezeu era mereu alături de cei buni și curați la suflet. Poate că greșise. Adică, da, greșise, dar îi părea rău și era sigur că dacă îl ruga pe Tatăl ceresc din suflet, avea să fie iertat. - Îmi vreau aripile înapoi, suspină stins, refuzând să plece cu bătrâna. Așa cum dispăruse omul negru, dispăru și femeia, înghițită parcă de pământ, iar îngerașul continuă să se miște pe drum, din ce în ce mai încet, prin furtuna ce îl arunca sălbatică dintr-o parte în alta, lovindu-l de copacii de pe marginea drumului. În mintea lui începu să se formeze o îndoială. Dacă nu îl vedea nimeni cum suferea? Dacă nu primea nici un ajutor, de nicăieri? Ce se întâmpla cu el? La cine să se mai gândească dacă nu la Dumnezeu? Cine ar fi putut să îl ajute, pentru că nu cunoștea pe altcineva decât pe Tatăl ceresc și pe ceilalți îngeri? Pe pământ nu-l cunoștea decât pe copilașul care îi fusese dat în grijă și pe care, în năzdrăvănia lui, îl uitase de cele mai multe ori. Se împiedică și căzu pe burtică în zăpada înghețată. Deasupra lui, fulgii cădeau, acoperindu-l cu o pătură pufoasă. Parcă nu îi mai era foame și parcă nu îi mai era frig. Auzi ca prin vis un glas cristalin de copil: -Mama, uite ce am găsit! Un îngeraș! Pot să-l iau cu mine? Îngerașul simți că plutește, că începe să-i fie cald și bine și că respira lângă o inimioară mică care bătea repede-repede, ca un ceas. Zgomotele pluteau în jurul lui, liniștitoare, dar parcă îndepărtate. Lumini colorate îl învăluiră într-o mare scânteietoare și o muzică divină coborâtă parcă din cer, îi bucură toate simțurile, făcându-l să deschidă ochișorii negrii de îngeraș năzdrăvan. Era cocoțat într-un brad, lângă o stea mare roșie și copilașul lui, cel pe care trebuia să îl îndrume în viață, îl privea într-un zâmbet știrb, întins până la urechi. Se mișcă ușor, stânga-dreapta, și îi veni să chiuie de fericire, găsindu-și pe umeri două aripioare albe, pufoase și strălucitoare. Dumnezeu îl iertase și îl lăsase alături de copilașul lui, pentru totdeauna. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate