agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1052 .



Echipa
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [samsungul ]

2014-10-22  |     | 





Adunareaaaaaa! Fiuuuuuuuuuuuuuu!
Fluierul antrenorului răsună zgomotos și strident în sala în care copiii se pregătesc să joace baschet. Antrenamentul începe. Ca la un semn magic, copiii se adună în cercul din mijlocul terenului, micii sportivi pe care-i denumesc grupa “Tom & Jerry” din cadrul clubului Basket Club Together, Târgu Mureș, sunt cei mai micuți copiii ca și vârstă pe care îi am la club, dragii de ei au între patru și nouă ani, cei mai năzdrăvani și mai inventivi copii pe care i-am avut vreodată. Ne adunăm întotdeauna în acel cerc ce delimitează terenul de baschet în două părți egale, le spuneam copiilor că acolo, în cercul verde e o zonă magică, un teritoriu unde orice vrajă piere, zona magică unde toată echipa e protejată, acolo e locul unde ne întâlnim să comunicăm între noi marile secrete ale echipei, cercul imaginar unde suntem TOGETHER, adică uniți într-o echipă, un grup compact de oameni care au același scop. Îi fac pe copii să înțeleagă prin aceasta, puterea fantastică a grupului unit, eu personal cred cu tărie în team, în forța fenomenală pe care o echipă unită și comunicativă o poate exercita pe terenul de baschet, în meciuri, dar nu numai acolo. Cei care lucrează în sport și cu metode de psihologie sportivă știu ce vreau să zic, ei cunosc foarte bine ideile ce le las aici să transpară.
Copiii sunt foarte receptivi la nou, la ideile mele de unitate, în fapt ei au această calitate în mod natural, nu de puține ori la orele mele de baschet, sunt fascinat de răspunsurile deosebit de inteligente ale copiilor, la întrebările ce le ridic uneori în atenția generală. Uimitor, este epitetul ce-mi vine în minte atunci când primesc câte o directă în moacă atunci când adevărul spus prin gura copiilor, gândurile lor rostite printr-o minte a lor necontaminată și deschisă, mă fascinează prin claritatea și înălțimea de la care este rostit, tocmai fiindcă ideile copiilor nu trec printr-un intelect îmbâcsit, plin de prejudecăți și dogme, ca al majorității adulților, e aerat și spontan, proaspăt, curat și sincer. Eu unul iau cu seriozitate aminte de el, iar în ultima vreme, aștern toate întâmplările semnificative din viața mea alături de marii micuți, cu care interacționez la antrenamentele mele de baschet, pe hârtie. Îmi place să le povestesc și altora. În timp mi-au câștigat respectul și stima nețărmurită, sunt fanul numărul unu al copiilor, asta fără discuții sau rezerve. Cum ziceam, fluierul de început al antrenamentului ne adună întotdeauna în cercul magic, acolo unde, înainte de a începe antrenamentul, există întotdeauna un moment real de comunicare, poate un minut sau câteva secunde, nu mult, ce-i drept, dar absolut permanent bogat, dacă bineînțeles știi să asculți și dacă pui întrebările corecte.
Remus e un băiețel în vârstă de opt ani, destul de cuminte, dar aparent complet neinteresat de baschet, de rutina exercițiilor sau de jocul plin de ardoare ce se dispută între cele două coșuri. A venit de curând la ora de baschet abia din septembrie, iată au trecut aproape două luni de când a sosit la noi în echipă, copiii l-au primit bine, fără prea mult tam tam, copiii au în ei în mod natural o acceptanță fenomenală, mult superioară adulților, așadar l-au primit cu deschidere și sinceritate, fără fasoane. Blond și cu ochi deschiși, săgeată cu privirea lui întrebătoare, însă dă tot timpul impresia că parcă ar fi preocupat de oareșce, degajă o aparentă nerăbdare, e veșnic parcă într-o mișcare browniană, țopăie și e permanent atent la mingea lui galben-portocalie de tip “Molten” pe care e scris cu litere de-o șchioapă „REMUS”, o bate și o mângâie nonstop, de parcă ar fi vie în ochii lui. Copilul acesta este cum ar zice antrenorii americanii – uncoachable - adică nu poate fi încă antrenat, nu ascultă nimic din ce i se cere și nu dă importanță activităților de încălzire sau exercițiilor pregătitoare ale jocului în sine, pe care ceilalți le savurează efectiv. Mi-am dat seama de asta după primele antrenamente, am văzut efortul lui de concentrare, am văzut și când momentele de ieșire a lui efective din antrenament. Spre exemplu, în plin exercițiu de încălzire fără minge, în ciuda instrucțiunilor mele de a lăsa mingile jos, într-un loc dinainte stabilit pentru depozitarea temporară a lor, Remus ignoră indicațiile mele complet, își ia mingea și bate, bate la ea în neștire, ignoră semnalele mele de a face liniște date echipei, în fine, nu reușește să acorde atenție activităților echipei, autorității antrenorului, e un “coșmar” al oricărui antrenor de baschet juvenil. Ce mai, deranjează pe ceilalți și ar fi trebuit să spun după primele două antrenamente mamei lui ceva de genul:
- Doamnă, îmi pare rău, copilul dumneavoastră nu poate fi încadrat într-un regim disciplinat, nu execută mișcările de baschet, nu pare a acorda importanță instrucțiunilor antrenorului, pare a nu fi pregătit să abordeze cerințele minimale ale baschetului ca și sport. Desigur, el e un copil inteligent, se simte asta în puținele momente în care e el dispus să comunice, în atitudinea lui se simte însă, lipsa de interes.
Totuși un mic detaliu m-a făcut să nu îi spun mamei lui asta de la început. Faptul că acest copil se simte bine în acest grup, faptul că ceva sau cineva l-a făcut să vină antrenament de antrenament la fiecare din ele, nu a lipsit Doamne ferește, chiar dacă doar parțial face antrenamentul, acele câteva minute ale atenției lui date echipei și antrenorului m-au făcut să nu-l exclud din prima din lot, să nu-i refuz aportul, atât cât este el. I-am dat o șansă. Nu am refuzat pe nimeni niciodată la antrenamentele mele, am dat oricui o șansă să joace baschet, acest limbaj internațional, indiferent dacă e micuț sau înalt, slab sau mai plinuț, român sau maghiar, filipinez sau catolic, gândirea mea e peste aceste mizerii de dezbinări, deasupra barierelor ideologice imaginare, mă consider un om cu vederi largi, cu o acceptanță amplă, nu fac separări inutile, pur și simplu sunt credincios zeului baschet, care credeți-mă, nu are de-a face cu prostiile de tipul celor menționate anterior. Practic ORICINE poate juca baschet, efectiv oricine se poate JUCA, jocul e o cale a spiritului uman de a jubila efectiv, așadar e o poartă deschisă oricui cu un minimum de inteligență și entuziasm pentru mișcare și sport. Numai proștii nu se joacă, iar de-ăștia sunt destui, nu-i așa, sau jocul lor e unul murdar și tâmpit, aici mă refer la politică, religii, războaie, ură fratricidă, conflicte de tot felul și altele. Dar să rămânem la povestea noastră.
Copiii s-au adunat la centru, stăteau oarecum cuminți culcați în șezut cu ochii pironiți la mine și Tekla, colega mea mai tânără, antrenorul secund, ucenica mea.
- Dragi copii, am început eu, vreau să vă comunic ceva important. Azi vreau să vă vorbesc despre echipă, despre importanța acesteia, în fapt, ECHIPA este cel mai important lucru din lume!
În timp ce spuneam asta, Remus, care mai până am terminat ce aveam de zis, m-a întrerupt brusc, surpriza mea a fost una de proporții când copilul, mai întotdeauna tăcut și preocupat de lumea lui proprie, rareori dând impresia că ar fi efectiv aici, în realitatea pe care noi ceilalți am convenit ca fiind „reală”, palpabilă și demnă de a fi luată în seamă, zise:
- Chiar mai importantă decât viața, Mihai?
Am tras aer adânc în piept, nu doar faptul că Remus a vorbit în plen, în fața celorlalți, dar și calitatea e-x-t-r-a-o-r-d-i-n-a-r-ă a răspunsului lui întrebător, mi-a arătat încă odată, dacă mai era nevoie, că adevărul găsește singur gura prin care se exprimă, nu îl poți îngrădi în vreun fel sau împărții pe bucățele. Când vine, el vine ca un tren accelerat de mare viteză, te izbește cu forța comunicării și integrității lui totale, vine de la o înălțime frecvențială greu de anticipat. M-a plesnit efectiv în moalele capului. Tot ce am putut bâigui către copil a fost:
- Nu…nu poate fi mai important decât viața desigur, echipa e importantă în jocul de baschet… dar nu, nu e mai importantă decât viața.

Coachzen
21.10.2014

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!