XII

Pic, pic, pic... O conductă fisurată deveni, peste noapte, ceasul deșteptător pentru Rafael. Începea o nouă zi, o nouă tortură medievală pentru trup, o nouă emoție rătăcită pentru minte. Însă Rafael nu voia decât o stacană zdravănă de cafea, amalgamul de senzații putea fi analizat după acest mic interludiu.
Trosc, pleosc... Bucătăria era un dezastru atomic, la numai câteva minute după explozia finală: vase nespălate de câteva zile, pline de grăsime și bântuite de roiuri de musculițe; aragaz stropit cu ulei și sânge (De unde era sângele?); gunoiul putrezea la baza dulapului de mai bine de o săptămână; firimituri, coji de banane și portocale peste tot; scaunele prăbușite în knock-out și o masă acoperită cu felii de pizza de cel puțin 2-3 zile. Rafael ridică din umeri. Nu era vina lui, era vina societății care nu-l învățase să fie ordonat, ci îl învățase doar să fie.
După ce-mi beau cafeaua, rezolv toată nebunia asta. Astăzi vine Aria pe aici, nu vreau să vomite micul-dejun și, ca urmare, să amplifice mizeria din bucătărie.
Însă misterul se strecură în apartamentul lui Rafael, subtil, ca un fir de păr în supă: unde era ibricul? Rafael oftă și înghiți o înjurătură. Nu voia să profaneze suplimentar altarul cafelei. Astfel, porni în expediție. Încercă printre vasele murdare din chiuvetă. Ghinion. Încercă printre puținele vase curate din dulap. Ghinion. Încercă în dormitor, sufragerie, balcon. Ghinion. Apoi auzi ceasul deșteptător: pic, pic, pic. În baie, ibricul umplut pe jumătate cu zaț, pe jumătate cu apă de o culoare noroioasă, suplinea un instalator care, zilnic, întârzia între etaje.
– Te-am văzut! Voiai să scapi de destin, dar destinul te găsește în cel mai incomod loc cu putință...
Ibricul cu lichid magic clocotea printre vase jegoase, alimente și gânduri. Rafael alungă două muște insistente, privind pe fereastră nespălată de... de multă vreme. Astăzi părea relaxat, cumva mai împăcat cu propria-i mortalitate. Incidentul cu ibricul îl destinse, îi oferise un răgaz benefic pentru creierul devastat de prea multe întrebări, prea multe ocurențe inexplicabile.
Firul decenței trece prin mine. Firul replicii trece prin noi. Însă ce reprezintă Aria în complexul acestui fir, între aceste alegeri pe care sunt nevoit să le adopt?... În fine, bem cafeaua, facem curat și apoi vedem ce și cum...

Tiptil, tiptil... Printre umbre, gesturi și impresii, se strecoară Aria. Acum este în dormitor, apoi se insinuează în baie, se teleportează în bucătărie, revine în dormitor. Aria este o albinuță senină, o anomalie într-un complex straniu de haos și sinucideri. Aria urmează atitudini cutumiare, însă privirea ei este departe de spațiul actual. Aria se îmbracă rapid, ca în orice altă zi, însă ochii ei sunt reci, ca ghețarii care străbat oceanele eternității. Bucătăria este emblema curățeniei, culorile deschise dominând anturajul, de la fața de masă, dulap, până la automatul de cafea. Însă Aria, cuprinzând împrejurimile, surprinde o altă atmosferă dintr-o altă dimensiune a cunoașterii.
– Drăguța mea, te văd! Drăguța mea, urmează firul antologiei. Urmează noaptea care ucide ziua, ziua care strivește noaptea, firul unei pânze țesute de opțiunile noastre...
Aria zâmbește, în ciuda fiorului de groază care-i înțepenește coloana și voința. Totuși, destinsă instantaneu, Aria ridică din umeri și speră că vocea, foarte asemănătoare cu a ei, venea dintr-un apartament vecin.
– Firul argintiu, Aria, firul zilelor...
Aria schiță un gest de lehamite și începu să-și bea, liniștită, licoarea magică numită cafea... Însă firul urmă vorbelor. Vorbele urmară viselor. Visele urmară gândurilor. Subit, Aria urmă firul abia vizibil spre hol. Aria urmă firul spre sufragerie. Aria urmă firul spre dormitor, apoi spre dulapul cu haine. Aria deschise dulapul, urmărind evaporarea firului într-un plic albastru. Cu mâinile tremurânde, Aria deschise plicul. Plicul era gol, însă vocea străină nu-și pierduse șirul chemării:
– Firul este calea. Plicul este opțiunea. Alege plicul, Aria. Alege plicul...
Aria înțepenise, însă nu de spaimă, ci de nepăsare.
Jocuri stupide ale vecinilor. Și chiar dacă nu ar fi vecinii, tot nu-mi pasă. Astăzi merg la Rafael. Astăzi îl voi săruta pe Rafael, semantic, euforic. Astăzi îl voi îmbrățișa pe Rafael ca pe o bijuterie pierdută recent. Așa că vocea ingrată, copiată din subconștientul meu, va fi redusă la tăcere. Cel puțin pe moment...
Aria termină cafeaua, clăti cana în chiuveta curată ca lacrima și așeză recipientul la uscat. Inspiră visător, expiră realist și zâmbi limpede, în timp ce un fior de plăcere absolută îi invadă simțurile.
– Sunt pregătită. Mă-ndrept spre tine, iubitule...

Femeia pe nume Aria tresări prin somn. Moliciunea pernei, căldura propriului corp, atmosfera înăbușitoare a salonului, medicamentele fără număr, toate îi confereau aparența unei alte dimensiuni – toridă, apăsătoare. Femeia se ridică în capul oaselor și clipi rapid de câteva ori. Femeia era nesigură de transmisiune, însă era convinsă de claritatea mesajului. Nu voia să repete experiența, deși era nevoită să o accepte ca atare.
Sunt eu, roșcata de acum, sau ea, șatena de atunci? Oare înnebunesc mai repede decât mă vindec, sau mirajul pierderii este mai real decât cerul?... Of, trezește-te, trezește-ți conștiința adormită de spectrele nocturne. Poate acum voi redefini...
Nu-și termină gândul. Înțepeni într-o bulă atemporală, constrânsă de apariția dublului. Înghiți în sec și inspiră adânc, încercând să alunge groaza și infarctul iminent.
– Bună, mămico. Tu chiar credeai că-ți permitem să intervii?

XIII

Samuel încercase să evite umanitatea, însă milenii de încrengături genetice și obiceiuri ereditare închistate în ADN nu puteau fi evitate. Totuși, aceleași tipare demonstrau realitatea, iar Samuel coborî în altă parte, poate într-o altă... realitate.
– Morții nu vorbesc. Nici chiar atunci când sunt întrebați.
Samuel își șterse lacrima, simțind rușinea invadându-i colțul conștiinței. Samuel închise ușa balconului și se întoarse în apartament, însă se trezi într-o altă încăpere.
– Cei vii vorbesc. Doar atunci când sunt întrebați.
Culorile erau stranii. Culorile păreau sunete transpuse în imagini, însă imagini dintr-o altă percepție. Sunetele nu existau, sau cel puțin nu păreau sunete, ci doar adieri, impresii auditive. Nu existau ieșiri, dar nici intrări. Nu existau ferestre, ci doar luminițe vagi, tremurânde. Doar o cameră bizară, inexactă, atemporală. Un loc dintr-un alt loc, o lume dintr-o altă lume.
– Cei judecați vorbesc. Dar aceștia au prea multe de spus. Cei judecați trebuie să asculte.
Samuel înțepeni în realitatea prezentă. Samuel era o altă realitate, însă nu cea în care pășise. Samuel se trezi înconjurat de nouă ființe (Oare acestea sunt niște ființe?), nouă forme vag feminine, îmbrăcate în robe întunecate, cu chipurile acoperite de câte un văl albicios, bolnav. Samuel bănuia că nu aveau chipuri, ci doar un orificiu minuscul, sursa vocilor acuzatoare.
Sau legile acestei camere nu urmează normele regulile lumii mele? Oare comunică... telepatic?
– Cel judecat nu vorbește. Cel judecat gândește. Cel judecat ar trebui să fie prezent, verdictul nu este departe.
Samuel încercă să se miște. Gâtul era în ordine, putea cuprinde cu privirea toate colțurile camerei. Un picior, o mână, degetele, realitatea fizică era în parametri normali.
Dar dacă blocajul a fost doar psihologic? Hmm, să încercăm altceva.
Samuel sări doi pași în față, apoi unul în spate și altul în lateral. Samuel trecu printre două umbre din spatele său, apoi se întoarse brusc, curios. Însă curiozitatea fu înlocuită de stupoare: se regăsi în același loc, în mijlocul celor nouă, înțepeniți într-un cerc perfect în jurul său.
– Cel judecat este superficial. Am supraestimat forța celui judecat.
Curiozitatea și stupoarea fură înlocuite de enervare.
– Deci nu pot ieși, nu pot scăpă de corul din Nabuco! Atunci ce-mi este permis să fac?
Cei nouă se întoarseră, spatele acestora oferindu-i lui Samuel un peisaj terifiant. Inima lui Samuel absentă câteva clipe, ascunzându-se în vidul inocenței sangvine. Cei nouă aveau fețe, reflectate în ceafă, cu ochii roșii, morți, însă un singur chip. Chipul ei, trăsăturile ei, însă lipsite de lumina și viața care o animaseră atâta vreme.
– Nu, nuuu!!! De ce îmi arătați asta, de ce? Acesta este motivul pentru care sunt judecat? Și cine v-a permis să mă judecați, nu am murit încă, nuu! Iar voi nu sunteți garda lui Osiris, nenorociților, nenorocitelor, sau cine sunteți!!!
Samuel încercă să fugă, dar după ce înconjură cameră de câteva ori, realiză că nu avea unde să evadeze. Samuel obosise, însă nu renunțase la replici acide.
– Lăsați-mă să plec. Planul trebuie urmat, trebuie...
Cei nouă reveniră la poziția inițială, cea a cercului osândirii.
– Cel judecat va fi primit. Cel judecat este parte din încăpere. Cel judecat va fi pedepsit, într-o măsură sau alta.
Nouă văluri de nuntă. Nouă chipuri întoarse spre alte colțuri, spre alte zări neștiute, șoptind sentințe. Samuel închise ochii.
Asta nu se-ntâmplă, nu se-ntâmplă, nu se-ntâmplă! E doar un miraj, doar un vis confecționat în mintea AntiDublului, păpușarul sinistru din clădirea alăturată. Trezește-te, dar cu ochii închiși. Dacă nu deschizi ochii, sigur nu se va întâmpla nimic...
Cineva sau ceva îl atingea. Cineva sau ceva îl mângâia, ușor, răbdător. Cineva sau ceva îi atinse părul, ciufulindu-l ușor, languros, apoi coborî spre buze, care fremătară încet, ca o șoaptă. Cineva sau ceva părea că-l îmbrățișează, blând, o candoare a momentului oniric. Cineva îl sărută, apăsat, dulce, ca un sirop de căpșuni. Încercă să reziste tentației de a deschide ochii, în vreme ce sărutul continua, intens, volativ. Samuel simți căldura febrilă năvălind celule, oase, mușchi, piele, făurind emoții inexistente cu puține clipe în urmă. Samuel deschise ochii, însă era singur. Samuel nu mai era în camera obscură, ci pe o câmpie a cărei limită era orizontul. Verde crud, galben solar, insecte mișunând prin iarbă și flori, oameni cântând, însă fără a fi prezenți fizic. Iar pretutindeni – viață, viață fără capăt, viață explodând din toți porii planetei.
Unde naiba am ajuns? Visul ăsta nu se termină odată?
– Cei morți nu visează. Cei morți nu au dreptul să viseze. Prin vis, cei morți ar distruge lumea.
Samuel se săturase, însă viața câmpiei îi amuțise orice revoltă externă. Samuel, într-o simpatie precipitată pentru planeta natală, părea că îmbrățișează natura, pornind de la petale de flori, insecte, trunchiuri de copaci, animale speriate și încheind cu albastrul ireal al cerului cristalin. Apoi Samuel se opri în mijlocul adorației. Samuel nu era Samuel. Desigur, iubea viața, alesese viața la momentul potrivit, însă acest act imprevizibil era nepotrivit personalității sale. Planul era...
– Liniște, copile. Nu desacraliza acest loc minunat cu nebuniile tale.
Samuel era blocat, însă nu recunoscu vocea. Cei nouă tăceau, respinși de puritatea vieții înconjurătoare. Altcineva vorbise cu el. Se uita împrejur, însă nu observă nimic. Apoi privi în jos. Altceva îi vorbise: un iepure verzui, cu o coadă mai lungă decât urechile și cu mustăți rozalii, fuma un trabuc și-l privea, ofensat, pe Samuel.
– Tttu? Tu vorbești?
– Dar cine credeai că vorbește cu tine, nătăflețule?, rosti iepurele, expirând pe nas un nor albăstrui de fum. Ce intenții ai, mă rog?
– Ce vrei să spui?
– Nu te mai preface, eu îți cunosc gândurile. Planul tău, mărețul tău plan cu schimbarea. Îl cunosc, poate mai bine decât tine.
– Nu cunoști nimic. Iar ceea ce crezi că știi e doar pojghița de la suprafață. Voi aduce o eră...
– Taci din gură, prostovane! Mă lași să vorbesc?, rosti iepurele, strivind trabucul de trunchiul unui copac. Fii atent la ce-ți spun, pentru că nu voi repeta, iar după ce termin îmi voi pierde capacitatea de a vorbi. Ceea ce vezi în jur este o realitate – nu confecționată de cine crezi tu că te blestemă, nu creată din nimic, nu constituită din matricea unui film vechi cu Keanu Reeves. Nu, câmpia aceasta este definiția absolută a vieții la nivel micro, dar tu ai observat-o la nivel macro. Așa că, în calitate de reprezentant al celor vii și care adoră ordinea actuală, îți ofer un singur sfat: NU SCHIMBA NIMIC! Nici acum, nici ever, ever. M-am săturat de reformatori, de nebuni cu impresii de genii, de revoluționari sadea, care cred că un om poate înlocui orice, până și viața. Nu, nu, nu! Natura actuală este pe drumul cel bun, evoluția este lentă, dar concretă, așa că nu te băga în ce nu-ți fierbe oala. Pentru că, și asta ți-o spun direct, tu ești singurul nebun de până acum care chiar are o șansă să schimbe lumea. Pentru că ideea nu este nouă, însă acum este mai periculos ca-n trecut. Acum distrugerile ar fi masive, iar natura trece prin schimbări fragile... În fine, ai înțeles mesajul, sau vrei să te întorci la madamele judecătoare?
– Adică... le cunoști? Credeam că e doar un vis...
– Nimic nu e ceea ce pare, iar eu sigur nu sunt un iepure. Nu am vrut sa te sperii, am văzut că ești cam sensibil. Întoarce-te, dar nu schimba nimic, îți repet. În primul rând, asta va avea un efect imediat asupra părinților tăi. Și efectul acesta a început deja, după cum știi. În al doilea rând: NU SCHIMBA NIMIC!
Samuel privi dincolo de orizont, spre soarele obosit care se îndrepta spre alte emisfere. Samuel știa. Samuel nu avea nevoie de confirmări, era conștient de calea aleasă. Închise ochii, inspiră adânc și surâse scurt, dar intens.
– Bine. Voi încerca să fiu ceea ce am evitat să fiu întreaga mea viață. Ești mulțumit acum?
Samuel era singur. Iepurele dispăruse. Natura adormise, soarele se disipase, lăsând locul unei încăperi cenușii, cu nouă umbre surâzătoare în centru. Samuel expiră puternic, așteptând, întristat, decizia judecătorilor.
– Sunt pregătit. Faceți ce vreți, nu-mi mai pasă.
– Cel judecat este umil. Cel judecat a revenit la sentimente utile umanității. Am hotărât deja.
O formă vagă se aruncă asupra lui Samuel și-l pălmui. Samuel clipi de câteva ori și se trezi în timp ce închidea ușa de la balcon și intra în sufragerie. Puse cocktailul pe masă și privi în jur. Se afla în apartamentul voinței, locul pe care nu-l părăsise niciodată.
Oare sunt aici sau și acest loc e doar un miraj?
Ieși din nou în balcon și privi dincolo, spre locul în care nu îndrăznise niciodată să privească. Lumina era stinsă. Lumea de dincolo părea nelocuită. Lumea lui părea nelocuită.
– Unde te mai ascunzi, surioară? Sau sunt nevoit să pornesc într-o altă expediție ca să te găsesc?

Cel Invizibil se așeză pe canapea, pregătindu-se pentru serialul favorit. Un nou episod, o nouă aventură în lumea celor inconștienți. Apăsă butonul roșu, iar programul rulă automat. Cel Invizibil începu să ronțăie alune, în timp ce imaginile se succedau lent, dar dureros: balcon, beznă, judecată, cei nouă, iepurele magic...
– Morții nu au dreptul la replică.