agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-10-28 | |
Totul i se părea atât de mic acum, atât de redus comparativ cu dimensiunile pe care și le amintea și se întrebă dacă era posibil ca timpul să facă lucrurile să se dizolve pur și simplu. Străzile, care altădată i se păruseră adevărate bulevarde se transformaseră în alei, curțile caselor înaintaseră vertiginos în vegetația de pe malul Someșului, iar acoperișurile coborâseră amenințător spre pământ. „E o iluzie” își spuse cu inima strânsă, căutând din priviri casa părintească. Cât timp trecuse oare de la ultima lui vizită? Opt sau zece ani? De parcă mai avea vreo importanță! Poate că, dacă și-ar fi făcut timp să mai dea pe acolo, șocul n-ar mai fi fost atât de imens. Fusese ocupat! Hm, asta chiar ar fi putut fi o explicație dacă nu ar fi trecut atâta amar de timp de când fusese într-adevăr ocupat, adică de când terminase facultatea. Căutase ceva de lucru, asta fusese în principal ocupația lui de ani buni. Grei ani! Acceptase chiar să servească la terase și să spele vase, gata să mototolească frumoasa diplomă de inginer și să-și arunce la gunoi visele mărețe. Abia când cel mai de jos prag al existenței fusese atins, când în cele din urmă înțelese că nu își mai putea permite să plătească o chirie și să mănânce măcar odată pe zi, se gândise la revenire.
Pe tren, de-a lungul drumului, își construise mental, zeci de scenarii. Ce avea să le spună tuturor? Nu putea să accepte să recunoască eșecul! Asta, nu! Niciodată! Cel mai bine ar fi fost să le spună că venise în concediu, apoi mai vedea el. - Bună ziua, îl trezi din gânduri un salut liniștit. Clipi încurcat. Primul lucru pe care îl zări fu un piept generos, peste care, o ie cu broderii roșii stătea întinsă, gata să plesnească. Sfinte Dumnezeule! Sophia Loren era nimic pe lângă țărăncuța aceasta. - Bună, mormăi, conștient că se holba cu ochii ieșiți din orbite, ca un broscoi, nepoliticos. O urmări cu privirea, involuntar. Sau… voit? O, frate! Îi veni să râdă. Ce-ar mai fi bârfit colegele lui de facultate și ce coate și-ar fi tras colegii! Fata avea un mers rapid, hotărât. Îi zări pentru o fracțiune de secundă gambele puternice, bronzate mai ceva ca la solar, ieșind de sub pliurile fustei bogate. Uitase că în acele locuri femeile trebuiau să fie puternice, să poată duce în spate o gospodărie! „Oricum, n-ar fi trebuit să semene cu niște vaci de lapte” își zise vizualizând în minte fetele din cluburile pe care obișnuia să le frecventeze. „Niște căprioare”. Zărind în cele din urmă poarta casei părintești, i se puse instant un nod în gât. Era atât de ruginită! Modelele întortocheate pe care le admirau cândva toți vizitatorii micului oraș, nu mai erau acum decât niște spirale mâncate de rugină. Un câine-lup dormea pe scările din fața ușii. Acum aveau și câine? Se simți cumplit de străin! Până și casa i se părea străină, cu tot aerul familiar care o înconjura. Mama n-ar fi acceptat niciodată un câine, pe bune! Se opri în fața porții, încercând să prindă în raza vizuală vreo mișcare din spatele perdelelor sau poate din curte. „Dezolant”. Smocuri de iarbă răsăriseră lacome printre plăcile terasei, desenând un mozaic sălbatic până la vechiul păr, acum măcinat de boală. Singurul care se mișcă fu animalul. Căscă plictisit, deschise un ochi, îl studie o clipă, după care adormi la loc. - Nu sunt acasă! Peste gardul lateral, pe jumătate putrezit, se ridicase un cap înfășurat cu o basma neagră. - Buna ziua, știți cumva unde aș putea să o găsesc pe Florica Moraru? Nu își recunoscu vocea! Gâtuită, aspră, cumva străină, ieșise sugrumat dintr-un piept cuprins de sentimente prea complexe ca să poarte un nume. Basmaua dispăru pentru un moment, după care, un trup mărunt, înveșmântat în port popular, se strecură cu abilitate prin spațiul căscat între câteva scânduri rupte. Chipul animat de niște ochi mici, cercetători, i se părea foarte familiar. Îndrăzni să întrebe: - Tanti Dedea? Femeia zâmbi sfios, știrb, cu puținii dinți de o culoare atât de îndoielnică, încât ai fi zis că toată viața rumegase iarbă. - Măi, băiete! Măi, Răducule, tu ești? Ciudat, dar îi făcu plăcere să-și audă numele de alint. O răsplăti cu o strângere de mână, cordială. - Eu sunt, Tanti Dedea! - Măi copile, sunt cu toții la biserică, îl îngroapă pe Cheșu. - A murit Uncheșu? Femeia dădu grav din cap. Da, muriseră și Ruța, și Sanda, Vlad plecase în Germania, Ioana nu mai venise pe acasă de mai bine de cinci ani. El încercă să își facă în minte o statistică a clanului Moraru și a celor care mai rămăseseră prin zonă. Femeia turuia în continuare, părând dornică să-l ajute să-și așeze cumva în minte nume și evenimente petrecute în decursul mai multor ani, așa, ca să nu pară căzut din Lună. Așa află că mama lui fusese bolnavă, că după ce-și pierduse cele două surori luase o fată în gazdă, o profesoară de la Liceul Pedagogic, că Uncheșu fusese operat, că din verișorii lui nu mai locuiau nici unul în orășel și că verișoarele se măritaseră bine, unele în țară, altele în străinătate. În toată nebunia aceea de informații își dădu seama că se îndreptau spre biserică. Oricum nu avea unde să se ducă altundeva! Se ținu de vecina mamei sale care părea să știe unde trebuie să ajungă și intră prin valul de oameni care așteptau sfârșitul slujbei și împărțirea pomenilor. Îngheță în prag. Abia reuși să-l recunoască pe Uncheșu în trupul întins în sicriul deschis. Privirea îi alunecă de pe gura deschisă, de-a lungul sacoului ponosit și îi ajunse la picioarele încălțate în niște sandale scâlciate prin care se vedeau ciorapii negrii, departe de a fi noi. Un val nebun de lacrimi îi năvăli în ochi, arzându-l. Uncheșu fusese ani de zile directorul Liceului Pedagogic. Nu și-l amintea altfel decât îmbrăcat în costum, ținând în mână un baston, încălțat cu pantofi perfect lustruiți și plin de demnitate. Ce avea acum în fața ochilor puteau fi foarte bine resturile pământești ale unui om al străzii. - Răducu! Chemarea blândă îl făcu să își dorească să pară mai stăpân pe sine și mai detașat. Din mama mai rămăsese o palmă de om. I-ar fi recunoscut, însă, ochii, dintr-un milion. Curați, credincioși și plini de bunătate. O îmbrățișă și nu se mai dezlipi de ea cât dură slujba. Își pierduse fratele și surorile, dar fiul ei revenise lângă ea. Putea să-i citească pe față toate stările prin care trecea, tot așa de ușor cum ar fi privit mersul norilor pe cer. O foame cumplită și înnebunitoare îl chinuise încă de la gară, făcându-l să se întrebe ce ar trebui să facă ca să poată primi și el măcar un colăcel mic din cei care se împărțeau la ușa bisericii. Dar, nu! El era rudă, iar colăceii se împărțeau celorlalți participanți. Nu putu însă să-și alunge speranța că va avea loc, până la urmă, la o masă de pomană. Îndură cu greu minutele în care sicriul fu coborât în pământ și chiar îi veni să se repeadă în praf, pe burtă, împreună cu copiii de țigani, să culeagă câteva monede dintre cele aruncate de mama lui la ieșirea din cimitir. Dumnezeule, ce devenise! Un calic flămând și fără nici un viitor. Umblase ca prin vis, însoțindu-și mama și nici nu își dădu seama cum ajunseră acasă. Înțelese în cele din urmă că nu era nici o masă de pomană. Își înghiți saliva acră, disperat. Erau singuri în casă, doar ei doi, nici urmă de neamuri sau de musafiri. Poate dacă se întindea puțin… - Am închiriat camera ta! Glasul stins al mamei îl opri în pragul fostei sale încăperi. O privi ca un animal hăituit, neștiind încotro să o apuce sau ce să facă. În cele din urmă, se așeză pe unul dintre scaunele de la masa din sufragerie. Își turnă un pahar de apă din cana de sticlă acoperită cu șervetul alb cu margini roșii pe care și-l aducea perfect aminte. Mama lui se așeză și ea pe un scaun și porni să plângă încetișor. Nu știa ce ar fi trebuit să-i spună, așa că rămase tăcut lângă ea, mângâindu-i mâinile slabe, aproape străvezii. I se părea că mobila înaltă, atât de modernă altădată, era gata să se prăbușească peste ei, mâncată de carii ascunse. Cuverturile din lână roșie, mițoase, cu care erau acoperite cele două canapele, își schimbaseră demult culoarea aprinsă pe care o ținea el minte, iar covorul era atât de rărit pe margini, încât acum arăta ca o rogojină. Pendula veche se mișca mecanic, măsurând timpul sec, cu un zgomot liniștitor. Pierduse deja noțiunea timpului când se auzi o voce din veranda lungă: - Am venit, tanti Florica! Radu putu vedea cum mama lui își șterse imediat ochii. Părea că vocea cristalină, de femeie tânără, era tot ce așteptase. El se întoarse pe scaun într-o poziție din care să poată vedea mai bine ușa sufrageriei. Primul apăru bustul. O, Doamne! Sophia Loren! Înghiți fâstâcit prezentările: „Radu, băiatul meu, ea e Nina, profesoara care stă la mine în chirie și care mă ajută cu gospodăria”. O mână puternică îi strânse degetele scurt și, în doar câteva minute, pe masă apărură farfurii, tacâmuri… mâncare. Nu își dădu seama dacă mâncase lacom sau dacă reușise să se controleze suficient cât să nu pară prost crescut. Știa doar că aromele îl amețeau imediat ce îmbucăturile îi atingeau cerul gurii. Supa dulce cu găluște mari și pufoase, plutind printre steluțele de grăsime și ploaia de pătrunjel verde, urmată de feliile de friptură de pui scăldate în mujdeiul care picura și pe cartofii pai, îl năuciră atât de rău, încât, după masă, fu nevoit să se întindă pe patul vechi din dormitorul părinților. I se părea chiar că întreaga cameră dansează cu el. Poate ațipise, poate doar închisese ochii pentru câteva clipe, cert era că un zgomot puternic, sacadat, îl făcu în cele din urmă să se ridice din pat și să iasă din casă. Era pentru prima dată când vedea o femeie care tăia lemne. Nina se schimbase într-un pantalon ușor de trening și un tricou roșu, larg, iar acum spărgea lemne în curte, cu lovituri precise, puternice. Pieptul îi tresărea obraznic, la fiecare smucitură a toporului, iar lemnele îi cădeau supuse la picioarele ușor depărtate, pe care materialul se întindea de fiecare dată când se apleca la pământ după butuci. Poate că ar fi trebuit să se ofere să o ajute, doar era casa lui. Dacă mai era casa lui… Nu-și mai amintea de când nu mai prestase o astfel de muncă fizică. Poate că mușchii lui, sau ceea ce mai rămăsese din ei, l-ar fi făcut de rușine. - Bună, îi spuse ea, simțindu-i prezența. Te-ai odihnit? - Am stat puțin întins… - Mda, vreo șase ore. Radu nu avea ceas, dar vedea deja pe linia Someșului cum cobora un apus incendiar, care se îngropa în fundul grădinii. Totul părea atât de sălbatic! - Cât stai? Cu ce drept îi punea ea o astfel de întrebare? Era viața lui! Mama lui! Casa lui! Orașul lui! Pe care îl părăsise cu mult timp în urmă, da, dar acum revenise. Pentru ce? Păi… încă nu știa, dar își va da seama cât de curând, după ce își va mai reveni din furia pe care o lăsase în măruntaiele lui viața plină de lipsuri pe care o suportase în ultimul timp. De ce-ar fi trebuit să-i răspundă ei? Pentru că făcea de mâncare pentru mama lui? Pentru că plătea o chirie? Pentru că ajuta la gospodărie? Nina îl privea fără a se opri din lucru, cu ochii prea înțelegători pentru o biată profesoară de provincie. - Nu știi? - Am venit în concediu… Fu surprins și el de cât de sigur venise răspunsul. Ea zâmbi, iar lui i se păru că o făcuse cu neîncredere. Se înfurie. Ce putea știi o biată profesoară de provincie, care arăta ca o… o… nu-i veni în minte nici o altă comparație decât „vacă de prăsilă”? Dădu să se întoarcă când zări un tânăr cu brațele proptite de gardul din lemn. Era Marius Dedea, prietenul lui din copilărie. Înainte de a apuca să-l salute sau să se apropie de el, Marius se strecură prin gardul spart și se apropie de Nina, ignorând prezența lui Radu. - Ei, ce zici, te măriți cu mine? Radu îi privi perplex. O idilă la țară? Se părea, însă, că profesoara nu îl lua prea în serios pe vecinul lui. Își continuă treaba, nestingherită, până ce mormanul de lemne se epuiză, timp în care Marius îi turnă cu nemiluita de la complimente până la promisiuni, un șir interminabil de povești răsuflate, cu care, în nici un club n-ar fi agățat o fată, se gândi Radu, pe care îl pufni râsul. Vecinul se întoarse furios: - Ce e de râs și cine ești tu? - Hai, lasă-mă! Te pomenești că ai orbul găinii! - Radu? Dacă se aștepta să îl salute călduros sau măcar să își strângă mâinile, se înșelase. Nu mai găsi în Dedea nimic din tot ceea ce îi legase în copilărie și își dădu brusc seama că fostul lui prieten era gelos. Pe el. Râse și mai tare, privind-o pe profesoară. Hai, zău! El nu se uita la astfel de femei. Nu umbla după o gospodină care să facă o ciurdă de copii și să țină o casă, printre altele… Nina îl privi și ea, cu ochii mari, verzi, umbriți de gene lungi, negre, care nu cunoscuseră în nici o viață rimelul. Candoarea din ei îl izbi violent. Își dădu seama că ea înțelese exact motivul pentru care el se distra. Ei, acum! Doar n-o să-l facă să-i fie rușine de ceea ce gândea! - Ce cauți tu aici? Întrebarea lui Marius Dedea îl enervă. - Adică? Nu mai e casa mea? Nu aici locuiește familia mea? - Știi bine că nu asta am vrut să spun! Nu te-a interesat niciodată să rămâi în orașul acesta, așa că nu mă aștept să fi venit ca să rămâi. Te întrebam doar ce te aduce pe aici? Nu că mi-ar păsa prea mult, asta în varianta în care nu te amesteci în treburile mele. Curând mama ta îmi va vinde casa voastră și atunci… Parcă îl arse cu fierul înroșit în foc. Să vândă casa? Dar, de ce? Probabil că se gândea că el avea unde să stea, că își făcuse un rost în capitală… Năucit, clipi în direcția Ninei, căutând parcă un colac de salvare. Profesoara ridică din umeri și porni spre magazie, cu brațele pline de lemne. Dedea se repezi să o ajute, iar Radu nu se lăsă mai prejos, supărat că vecinul îndrăznise să pună mâna pe lemnele lui. La intrarea în magazie se îmbrânciră din umeri, gata să se ia la harță. Se priviră urât. - Trebuie să închid, ieșiți afară, îi alungă Nina, ușurându-i pe rând de povară. - Mâine am să repar gardul, anunță Radu, să nu mai treacă vecinii nepoftiți pe proprietatea noastră. - Proprietatea aceasta va fi în curând a mea! - Poate în visele tale! Acum ieși de pe proprietatea mea și să nu mai prind pe aici neinvitat! Întâlnirile romantice să ți le dai unde vrei tu, dar nu aici! Fusese grosolan. Știa asta! Aprecie însă că profesoara nu ripostase. Le întorsese spatele și intrase în casă. Ar fi trebuit să-și ceară scuze față de ea. Ce naiba îl apucase? El nu fusese așa! Nu îndrăzni să meargă după ea în fosta lui cameră și așteptă în sufragerie până ce o auzi ieșind și apoi trebăluind la bucătărie. Se rezemă de tocul ușii, privind cu câtă abilitate mânuia vesela, cunoscând rostul tuturor obiectelor din jur, de parcă era casa ei. - De când stai cu mama mea? - De aproape trei ani, de când a rămas doar cu Cheșu. Îi era greu să aibă grijă și de el și de gospodărie, iar eu aveam nevoie de un loc în care să stau. Pot să îți eliberez camera dacă vrei… Ah, făcea pe deșteapta acum? Dar, ce era să zică? El se purtase oribil, revendicând instant proprietăți care se presupunea că îi aparțineau și de care nu-l duruse capul o grămadă de vreme. O privi cum pregătea un tort de mămăligă, în straturi, mustind de grăsime și cu bucăți imense de carne și cârnaț afumat prin el. N-ar fi mâncat așa ceva, în ruptul capului! Bomba calorică fu apoi scăldată într-un strat gros de smântână. Cerule mare! - Ai plătit pentru ea! Nu-i răspunse. Își continuă meticuloasă treaba, iar când fu suficient de mulțumită de rezultat, prinse să întindă masa în sufragerie. Un val de miresme delicioase se strecurară pe lângă el odată cu vasele purtate solemn, într-o ceremonie simplă dar amețitoare. În cele din urmă, se predă aromelor și se așeză la masă alături de cele două femei. Mama lui mânca cu înghițituri mici, rostogolind bucăți prin sosul de smântână, cu gândurile departe, iar chiriașa mesteca atentă, fără zgomot, concentrată asupra farfuriei. O cină tipică în familie, îi trecu prin minte, înainte de a respinge ideea care îl sâcâia că ele ar fi fost o familie, iar el străinul. Mama lui se purta lejer în fața profesoarei, aruncând din când în când priviri crispate spre el. Asta era pentru că nu știa la ce să se aștepte din partea lui, cu siguranță. - Mi-a spus Marius că vrei să-i vinzi casa, îndrăzni Radu. - De ce n-aș face-o? La ce să țin ditamai căsoiul de trei camere? - Și tu? Ce vei face? Dacă se aștepta să-i spună că se va muta cu el în capitală, fu surprins de răspunsul senin: - S-a deschis o casă de bătrâni aproape de oraș. Cu pensia m-aș descurca! - Adică… un azil? - Voi sta împreună cu alți bătrâni, vom depăna amintiri și va avea cineva grijă de noi. Se simți mizerabil. Aceasta era femeia care îl crescuse, care îi trimisese bani și pachete pe toată perioada facultății și care se străduise să nu-i lipsească nimic. Ar fi întrebat-o ce pensie are, dar deja făcuse un car de greșeli în ziua aceea. Nu mai voia să adauge încă una. - Nu ești nevoită să faci asta! Murmurul său făcu să se întoarcă privirile ambelor femei spre el. Nu înțelegeau pentru că nu le trecea prin minte că pentru el locul acela era ultimul colac de salvare. Nici nu aveau de unde să ghicească, de fapt, cât de disperat venise acasă. Hainele îi erau moderne, încălțămintea la fel, iar faptul că nu avea nici un bagaj probabil că lăsa să se înțeleagă că nici nu avea să facă mulți purici prin zonă. Dacă mama nu îl întrebase cât rămânea, era, probabil, de teamă că va pleca prea curând de lângă ea. - Nina spune că poate așa e mai bine! - Hai, nu mai spune! Păi Nina vrea să se mărite cu Marius și să se mute definitiv în casa ta ca o stăpână adevărată. Îi ieșise porumbelul din gură. Profesoara îl privea sfredelitor, fără să pară deranjată de remarca răutăcioasă. Mama lăsă furculița în farfurie, fără zgomot și vorbi blajin: - Nina nu este obligată să mă întrețină! O face de mai bine de doi ani. Valoarea chiriei nu se ridică nici la jumătatea costurilor pe care le are ea cu mine. Medicamente, facturi, lemne… Dacă vrea să își facă propria familie, foarte bine, mă bucur, pentru că acesta este rostul tinerilor de la o anumită vârstă. Iar locul bătrânilor care nu au nepoți de crescut și pe nimeni în preajmă, e la căminul de bătrâni. I-aș fi lăsat cu dragă inimă ei casa, dacă ar fi acceptat! Radu simți că nu mai are aer. Ar fi trebuit să înțeleagă că, la șaizeci de ani mama lui, bolnavă și firavă cum era, fără nimeni prin preajmă nu avea cum să se descurce din pensia mică de fostă educatoare. Cu toate acestea, nu s-ar fi gândit că profesoara o îngrijise ca pe propria ei mamă, așa cum el ar fi trebuit s-o facă. Abia îndrăzni să-și arunce privirea spre tânăra femeie. Luminile chioare ale becurilor slabe formau un nimb de raze prin părul ei de culoarea mierii, cuminte prins într-o cordeluță de catifea roșie. Așa, părea un înger. Drăgălaș, cu buze apetisante și un piept demn de Sophia Loren. Mai că începea să-l înțeleagă pe Marcel Dedea. - Acum sunt aici, spuse într-un târziu, sugrumat. „Și ce-i cu asta?” se întrebă singur, speriat de ceea ce sunase ca un fel de angajament. Ce schimba prezența lui în casa părintească? Venituri nu avea, nu se pricepea la muncile din gospodărie, ce sprijin i-ar fi putut acorda mamei sale? Sau, poate, Nina ar fi găsit o soluție, așa capabilă cum părea că o credea mama lui. - Acum… cât? Întrebarea îl puse în cumpănă. Noroc cu profesoara, care, găsi de cuviință să înceapă a strânge masa, sugerând că fusese o zi obositoare și că se putea discuta și mâine, în liniște, când toată lumea era pe deplin odihnită. Poate pentru că dormise înainte, poate pentru că nu reușea să asimileze bine informațiile, sau poate din cauza saltelei de pe canapeaua din sufragerie, Radu nu putu să adoarmă. Se strecură din casă și înaintă încet prin grădina plină de bălării, cu gândul de a se plimba pe malul Someșului, care, își amintea că trecea pe lângă poarta din fundul curții. Nici nu deschise bine portița când o zări, scăldată în razele lunii, așezată pe un pietroi, cu picioarele cufundate până la genunchi în apa rece. Profilul profesoarei părea desenat de un artist pe fundalul întunecat al sălciilor. - Nu poți dormi nici tu? Își întoarse capul și îi surâse enigmatic. O, cerule! N-ar fi putut interpreta nici într-o mie de ani amestecul acela de tristețe, împăcare, liniște și viață, care o lumina, curat. Știu instant că avea sufletul pur și că orice ar fi vorbit cu ea, nu ar fi lăsat loc de interpretări sau răutăți. - Nina, eu… Nu știa ce i-ar fi putut spune, atâta timp cât nici el nu știa ce ar fi putut fi în sufletul și în mintea lui, golite instant, într-o singură zi. Îi făcu loc lângă ea, pe piatră, iar lui i se păru cel mai firesc gest să se descalțe, să își ridice pantalonii până la genunchi și să își lase tălpile goale lângă ale ei, în apa criminal de rece. - Ai venit să rămâi, nu-i așa? Radu dădu încet din cap. Nu era prea greu să ghicească asta, după cât de atentă fusese la el toată ziua. Întorcând capul spre ea, îl învălui un parfum discret de mentă și levănțică, atât de real și de curat, că nu găsi nici un comentariu la îndemână din repertoriul atât de bogat pe care îl deținuse cândva, în facultate. Rămase cu ochii pironiți pe pieptul ei, gândindu-se cum i-ar fi stat ca mamă și cât de fericiți i-ar fi fost copiii. Îi apucă mâna care se sprijinea pe piatră, ca și când ar fi căutat și el un sprijin. Nu o simțea străină. Poate pentru că avusese grijă de mama lui, poate pentru că se purtase delicat cu el deși ar fi avut motive să-l înjure, sau cine știe din ce alte motive. Palma ei era aspră, muncită, iar degetele cu unghii tăiate scurt păreau de oțel. Se aplecă și le sărută, pe rând, unul câte unul. O, dar ce-ar mai fi râs colegii și prietenii lui dacă l-ar fi văzut cum săruta mâinile unei profesoare de provincie! Dar nici că-i păsa acum! Se simțea bine, radios și cumva, în mintea lui își făcuse loc înțelegerea că ea însemna legătura. Cu mama, cu casa și cu viitorul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate