Fironica este una dintre cele mai elegante doamne din sat, toată lumea o știe. Pe lângă aceasta este și o gospodină recunoscută. Îi place să i se spună Doamna Fira, dar cei mai mulți uită să o strige așa. Când cineva dorea să obțină un favor de la ea, era sigur că-l va obține dacă îl solicită frumos Doamnei Fira și nu Fironicăi „de-din-deal”. Așa obținuse și nepotul ei Paul, eminent student la medicină în Tg.Mureș, un imens favor, acela al prezenței mătușii sale la oraș, cu o sacoșă bine burdușită cu borcane de zacuscă, silvois (gem de prune la ceaun) și mâncare pe o lună întreagă:

- Stimata mea mătușă Fira, nepotul tău, care te adoră și îți recunoaște meritele de gospodină desăvârșită, ar fi foarte bucuros să își impresioneze stomacul și colegii cu delicioasele tale preparate, cunoscute pe toată Valea Mureșului.

Mai adăugase discursului său pregătit de două zile, câteva elemente legate de magazinele din oraș care i-ar fi completat în mod fericit garderoba unei doamne desăvârșite cum era ea și de spectacolul de muzică populară la care urma să cânte Veta Biriș, așa că Doamna Fira nu avusese nici o șansă de a refuza o astfel de propunere. Iat-o deci, dichisită, pe peronul din Chețani, așteptând sosirea trenului, cu sacoșele pline sprijinite de pantofii atât de lustruiți încât puteai urmări în ei mersul norilor pe cer. Ar fi putut lua un maxi-taxi dar citise în „Cuvântul Liber”, la care era abonată, un articol, în care se spunea că trenul este mult mai ecologic decât orice mașină și că era bine pentru mediu să contribuie fiecare cetățean la menținerea unei țări curate. Doamna Fira era un bun cetățean și îi plăcea să o demonstreze în toate modurile posibile.

Urcată în tren, cu tot cu sarsanale, se gândi că, dacă îi plăcea la oraș, ar fi putut schimba viața de la țară cu una care i s-ar fi potrivit mai bine. S-ar fi mutat la Paulică, ar fi avut grijă de el, acum, că biata ei soră, mama băiatului nu mai era, iar tatăl umbla prin lume brambura. Era o idee care trebuia luată în considerare. O doamnă adevărată nu prea are ce căuta cu orătănii și la căpălit. Cu gândurile ei despre oraș, i se păru că drumul nu durase chiar așa de mult și, deși Paulică o rugase să ia un taxi pentru că avea ore până seara, se gândi să își mai spele ochii cu vitrinele magazinelor, așa încât, la sosirea în oraș, o luă încetișor pe bulevard, spre casa surorii sale. Nici nu apucă să facă câțiva pași, că pe lângă ea trecu ca un fulger o domnișoară, gata să o răstoarne cu tot cu sacoșe. Doamna Fira se întoarse să-i facă puțină morală, tineretul din ziua de azi trebuie să dea mai multă dovadă de respect, dar se abținu când dădu cu ochii de capul fetei.

- Doamne sfinte și-ndurate, sărmana copilă!

O frizeriță își bătuse joc de capul ei, lăsând-o pe jumătate fără păr iar cealaltă jumătate colorând-o în verde. Nu era de mirare că biata fată fugea ca urmărită de necuratul să nu mai vadă nimeni catastrofa din capul ei. După ea, alerga o altă fată, tot atât de nefericită, cu ambele tâmple rase și o coamă vișinie pe mijloc. Doamna Fira țâțâi întristată. Ar fi trebuit ca fetele astea să o cunoască pe Maricica. Nimeni nu reușea așa „permanent” cum reușea să facă Maricica, vecina și coafeza ei. Cu pieptul în față, țanțoșă și mândră de buclele strânse care îi împodobeau capul, Doamna Fira traversă în dreptul unei stații de autobuz, foarte atentă să respecte întru totul regulile de circulație aplicabile pietonilor. Un băiat o depăși pe trecere, vorbind singur cu voce tare, cu urechea stângă astupată de un dop negru.

- Miluiește-ne Doamne pe noi toți, se tângui mătușa, o fi cu mințile plecate sărmanul de el, ca Todoruț "de din vale", băiatul lui Lucreția, care, tot așa, vorbea de unul singur de când îi murise muierea. Cât "năcaz" în lumea asta!

Trecu pe lângă câteva magazine, în pas hotărât, oprindu-se la un moment dat să-și tragă sufletul. O domnișoară, cățărată pe niște tocuri înalte-înalte, care pășea ca din pod în aceeași direcție cu ea, încercând să o ocolească, își agăță poșeta plină de zorzoane într-un coș de gunoi.

- Fac! Strigătul indignat o făcu pe Doamna Fira să tresară.

Oare ce voia să facă domnișoara? Probabil era obosită săraca! O fi fost o secretară care trebuia să facă mereu cafele. Doar secretarele arătau așa de primenite în ziua de azi. Doamna Fira nu era o persoană nepăsătoare, învățase să dea o mână de ajutor oricărui om în nevoie, fie el cunoscut sau nu. Vru să o ajute pe biata secretară, dar aceasta plecă aruncându-i priviri ucigătoare. Punându-le pe seama oboselii, mătușa nu se supără. Tineretul de la oraș muncea mult cu mintea și nu era așa de rezistent cum era cel de la țară.

Ca o femeie credincioasă și de bun simț, Doamna Fira se opri din drumul ei și în fața catedralei, pentru a-și face câteva cruci. Un copil murdar veni spre ea, îngânând cântat, cu mâna întinsă:

- Daaaaiii taaantiii la miiineee un baaaan, să îmi iaaaaauuu de mâncaaaare!

Femeie miloasă, Doamna Fira scoase o monedă de 50 de bani. Dacă copilul mai înduplecase câțiva trecători, ar fi putut să-și cumpere liniștit o pâine. În loc să-i mulțumească, copilul aruncă moneda pe jos și începu să înjure așa cum nici oamenii mari nu aveau obrazul să o facă la ea în sat. Înspăimântată, mătușa culese moneda, își mai făcu câteva cruci și se grăbi să ajungă acasă la nepotul ei.

Paulică era un copil bun. Saveta îl educase bine, așa cum trebuia, cu frică de Dumnezeu. O omeni cu o masă de doamnă adevărată la un restaurant adevărat, o însoți la concertul lui Veta Biriș și o plimbă prin cele mai mari magazine, la care le zicea, cine știe de ce, Mol și nu cooperativă. Cu toate acestea, Doamna Fira nu se putu bucura pe deplin de avantajele unui oraș mare. O măcinau câteva întrebări, așa că, înainte de a se întoarce în satul său, ținu să îi povestească nepotului ei favorit întâmplările de pe drum, rugându-l să o lămurească ce probleme existau la oraș de se purtau atât de ciudat tinerii și copiii. Paul îi explicase, râzând, că frizurile văzute la fetele din apropierea gării erau „în trend”, că băiatul de pe trecerea de pietoni vorbea la telefon utilizând „hensfri”, că fata cu poșeta vorbise în altă limbă și că, copilul de la biserică aștepta bani de hârtie cu o valoare mai mare.

Întristată, Doamna Fira se întoarse în satul ei drag, cu oamenii pe care îi cunoștea de-o viață, pe care îi înțelegea și cu care se înțelegea.

- Săru mâna, Doamna Fira! Salutul lui Vasilică, copilul care primea de la ea în fiecare duminică la biserică o monedă de 50 de bani, îi rupse firul gândurilor.

Îl privi de sus, cum stătea ghemuit pe treptele de piatră prăfuite ale bisericuței de lemn, se aplecă, îi ciufuli părut de pe creștet și îl făcu atent ca pe viitor să i se adreseze așa cum o făcea toată lumea cu numele ei: Fironica „de-din-deal”.