Povestirea următoare a câștigat locul III la Concursul National de proză scurtă Helion – 2014. Povestirea a apărut și în revista electronică Gazeta SF, nr. 44 din noiembrie 2014.


“Se iartă totul celui ce nu-și iartă nimic!” – proverb chinez



Eram un tânăr mândru, ce nu înțelegea încă pe deplin mecanismele ruginite ale lumii. Nu înțelegea că lumea aceasta în care supraviețuim liniștiți poate fi și o uriașă cămașă de forță din care nu mai există scăpare.

Era prin luna septembrie. Era o zi în care soarele se sprijinea pe cer, iar cerul se sprijinea pe umerii mei. Mâncam abătut la masa din curte și număram frunzele de viță de vie când și-a făcut apariția un vecin. Avea ochii în lacrimi și fuma nervos, sudând țigară după țigară. Când am realizat de ce bătuse vecinul lungul drum, am încremenit – o stană de piatră ce nu mai putea fi niciodată cioplită. Vecinul bătuse drumul să mă anunțe că fata pădurarului în acea dimineață avusese un accident și murise.

Pentru Magda dezvoltasem o reală pasiune încă din copilărie și nu eram singurul băiat din sat care o iubea. Tatăl meu lucra în vremea aceea cu pădurarul și deseori mă lăsa în compania Magdei care era cu un an mai mare ca mine, foarte grijulie și de încredere. Petreceam împreună mult timp analizând cărțile proaspăt citite, discutând filmele sau muzica preferată ori pur și simplu plimbându-ne, jucându-ne nevinovat. Nu de puține ori am dormit la ea fiind prea târziu să merg singur acasă. Vestea morții sale m-a lovit așa cum lovește trăsnetul un om neînfricat în zorii unei zile, așa cum o picătură de var tulbură un ocean de sânge – vecinul nu cunoștea detaliile morții Magdei și acest lucru îmi accentua agonia.

Fata ar fi trebuit îmbrăcată în mireasă așa cum este obiceiul la români din străbuni, iar pe deget ar fi trebuit să poarte un inel de cununie, dar, din motive pe care nu le-am înțeles, mama fetei a ales să nu procedeze astfel și a fost înmormântată în haine simple și elegante. La priveghi, cei prezenți discutau alegerea mamei fetei dar îndeosebi frumusețea acesteia: ziceai că doarme pe un pat de stele, nu că ar fi părăsit lumea celor învinși. Nu am dormit aproape deloc cât a ținut priveghiul, iar în ziua înmormântării somnul m-a copleșit. Părinții mei nu s-au îndurat să mă trezească de teamă să nu mă îmbolnăvesc de suferință și oboseală. Spre sfârșitul somnului, mi s-a părut că o aud pe Magda: „Damian, mă lași să mănânc și eu din roadele tale?” apoi vocea sa s-a pierdut într-un fâlfâit de aripi. M-am trezit cu dorința de a-i răspunde, atât de reală păruse vocea sa, ca și cum ar fi stat lângă mine, ca și cum mi-ar fi pus o mână pe umăr.

Trecuseră mai bine de două săptămâni de la tragica întâmplare. Afară ploua năprasnic și vântul șuiera ca un nebun, scăpat din azil. Aruncam lemne pe foc, iar prin grătarul lăsat deschis priveam flăcările indiferente – mă gândeam la Magda și îmi imaginam că este într-un loc mai bun , îmi doream nespus de mult să îi mai aud măcar o dată vocea fie și în vis, fie și în depărtare, dar știam că acest lucru nu mai era cu putință. În timp ce gândeam la ea, de pe raftul bibliotecii a căzut o carte de poezii de Eminescu iar cartea a rămas deschisă la următoarele versuri:

„Când însuși glasul gândurilor tace

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopții blând însenina-vei

Cu ochii mari și purtători de pace?

Resai din umbra vremilor încoace

Ca să te văd venind… ca-n vis, așa vii

Cobori încet… aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,

A ta iubire c’un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleope

Să simt fiorii strângerii în brațe,

Pe veci perduto, vecinic adorato!”



Pentru o clipă am auzit prin vântul rece cum cineva bate cu degetele în geamul camerei și am ieșit afară din casă pentru a mă convinge că nu este doar închipuirea mea. Afară nu era însă nimeni – doar ploaia ce amintea fie de suspin fie de o sărbătoare. Prin suflet mi-a trecut preț de câteva secunde un fior rece.

În zorii zilei următoare am avut un vis și mai straniu. Mă aflam în mijlocul unei biserici, iar de jur-împrejur erau așezate numărate lumânări aprinse, iar lumina lor își croia cale printr-o ceață densă, ca și cum prin ea ar fi plutit sute de suflete rătăcite. Un preot se mișca mecanic, aproape fermecat, pregătind masa din fața altarului pentru o cununie. Voci amestecate de copii, de bătrâni, de femei ori bărbați, mă împresurau din toate părțile și amețeam tot mai mult; vocile își făceau culcuș fie în mintea mea fie la mile distanță, acum mă pregăteau pentru o sinucidere, acum binecuvântau mireasa. Preotul s-a oprit privind înspre ușa de la intrare iar împreună cu el s-a oprit și timpul și inima mea. M-am întors din instinct – trecând pragul îmbrăcată într-o rochie de mireasă din dantelă, tulle și tafta, Magda radia de frumusețe, o frumusețe deprinsă dintr-o poveste cu zâne, o frumusețe venită să te ademenească, să te preschimbe pe tine bărbatul, într-un șarpe de casă. Mi-a zâmbit, iar vinul din potirul de pe masă a început să fiarbă cu aburi. Pășea șoptit, mai ușoară ca frunza, la braț cu un bătrân pe care nu îl cunoscusem vreodată. Cu cât se apropia mai mult, cu atât mă înspăimântam mai mult și respiram ca-ntr-o poză la minut așteptând deznodământul. Nu Magda mă înspăimânta, ci acel bătrân. Ochii săi mă sufocau cu puterea lor, însăși prezența sa impunea un destin damnat și deznădejde. Bătrânul s-a îndepărtat, iar Magda m-a luat strâns de mână. Preotul intona monoton, nedeslușit, ecfonisul: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Þi‑ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvântează logodna aceasta(…)”. Luând întâi inelul cel din dreapta, a făcut cu el cruce pe fața mea zicând de trei ori: „Se logodește robul lui Dumnezeu Damian cu roaba lui Dumnezeu Magda, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”. Mi-a pus inelul în degetul inelar al mâinii drepte apoi așijderea și Cristinei, făcând chipul crucii de trei ori cu inelul: „Se logodește roaba lui Dumnezeu Magda cu robul lui Dumnezeu Damian, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”,așezând inelul pe degetul inelar al mâinii sale drepte. Bătrânul misterios a apărut de nicăieri, a schimbat inelele noastre din degetele inelare ale mâinii drepte în cele ale mâinii stângi apoi, cu demnitatea unui poet, s-a depărtat de noi cu aceeași mască sinistră pe chip. Dacă adevărul nu ar fi fost atât de crud, atunci probabil mi-aș fi dorit să nu mai plec din acel loc, din acel vis. Dar visul era necurat și nedrept, mai ceva ca o viață de om trăită fără dramă, iar acest imbold mă arunca din mine, voiam să fug, să evadez, să mă salvez. Nu știu de unde am avut puterea să mă despart de Magda care mă privea cu ochii triști, cu părerea de rău a acelor cuvinte ascunse în paginile unei Evanghelii, dar m-am trezit alergând pe mijlocul străzii, către casă. Soarele abia răsărea după dealuri, iar eu mă simțeam ca un bufon laș, tremurând tot, alergând cât mă țineau picioarele și plămânii, îmbrăcat într-o pereche de pijamale albastre rupte – probabil în iureșul iluziilor mele, la o mânecă. Alergam, dar cu cât alergam mai mult cu atât mă îndepărtam mai mult de casă și strigam: „Dumnezeule mare, vreau să se termine acest coșmar!”. Dumnezeu a fost tot timpul martorul visului meu, mi-a dat o palmă și m-am trezit buimac, într-un pat răvășit, cu pernele împrăștiate pe podea și cu televizorul pornit. La televizor, într-o fermă de gospodari, cânta de zor un cocoș dând din aripi. Mie mi se făcuse, ca unui osândit la chinurile iadului, îngrozitor de sete, așa că m-am ridicat din pat și m-am îndreptat către chiuvetă. În oglindă arătam furios – genul acela de om pe care nu l-ai lăsa de capul lui pe stradă. Ce m-a surprins a fost, însă, pijamaua ruptă la o mânecă întocmai ca în vis. Am depus eforturi mari să înțeleg ce se întâmplă, dar și mai mari eforturi să mă păstrez la fel de tânăr.

Între timp, pădurarul și soția acestuia au părăsit locurile natale și au poposit pe la rude o bună bucată de timp. Poate căutau liniștea atât de necesară tuturor părinților ce pierd singurul copil ori poate au plecat cu gândul că acea casă în care au trăit era de-acum un labirint de cenușă și scrum, cert este că atunci când s-au întors au constatat că rujurile Magdei, parfumurile Magdei, dulapurile sale de haine, toate lucrurile ei erau devastate și niciun indiciu nu sugera că cineva ar fi intrat prin efracție. Și mai mult de atât, în prima noapte în care s-au întors acasă, pe la trei dimineața s-a pornit casetofonul cu muzica la maxim a celor de la Gipsy Kings în camera fetei – tatăl speriat și-a luat pușca de vânătoare, a urcat scările ce duceau la mansardă și din capul lor a strigat să se arate intrusul căci altfel o va păți; muzica s-a oprit dar cum nu a primit niciun răspuns, și-a luat inima în dinți, a deschis ușa camerei cu forța și cu pușca pregătită, a căutat în toate colțurile posibile infractorul, însă nu a găsit pe nimeni. A verificat din nou toate geamurile dar erau bine închise, a verificat ușile de la intrare, dar nu erau nici ele forțate. Dimineața s-a îmbrăcat, a băut calm cafeaua și s-a pregătit să meargă la secția de Poliție. De îndată ce a ieșit în aerul rece al dimineții, după numai câțiva pași, a căzut însă în genunchi, paralizat, în mijlocul curții: pe gard stăteau înșirate și înfipte bucăți de piele, pe jos erau împrăștiate mațe, ochi și creieri de cal. Ca și cum un animal sălbatic ar fi sfâșiat bietul animal apoi cu milă și sarcasm le-ar fi postat amenințătoare în ograda omului asemeni unui mesaj postat pe o rețea de socializare. Pădurarul a observat că lipsește sângele firesc acelui măcel și s-a întrebat, așa cum doar poeții o mai fac atunci când sunt bătuți de soartă, cine l-a băut.

Poliția nu a descoperit mare lucru și a închis cazul repede, pe motiv că tot măcelul ar fi fost produs de o vietate sălbatică. S-ar fi oprit aici și întrebările pădurarului, dar nopțile care au urmat au fost de coșmar. În fiecare noapte zgomotele din camera fetei îl trezeau atât pe el cât și pe soția sa, iar fiica lor le apărea ambilor într-un vis obsesiv și grotesc până la epuizare sufletească: Magda se zbătea în sicriu, zgâria cu unghiile capacul sicriului, dădea cu pumnii în capac, dar viermi necrofagi o acopereau și îi astupau gura – din întunericul care se lăsa ca o pânză își striga Magda părinții. Ambii se trezeau speriați, moi precum o haină călcată, și fără să își spună unul altuia vreun cuvânt erau conștienți că au visat același lucru. Au chemat preotul și preotul a făcut slujbe în camera de groază la miezul nopții, dar chinurile nu au încetat, din contră, s-au întețit. Disperat peste măsură, pădurarul s-a decis să pândească o noapte întreagă în camera Magdei. S-a ascuns într-un dulap și cu sufletul tras în orbite a așteptat câteva ceasuri fără să facă vreo mișcare sau să scoată vreun sunet. Era cât pe ce să ațipească când a auzit un foșnet în cameră. Inima i s-a urcat în gât și a început să bubuie ca o tobă drăcească. Prin crăpăturile dulapului a zărit cum Magda stătea întinsă în pat jucându-se cu degetele și fredonând Ciocârlia lui Angheluș Dinicu, așa cum obișnuia să facă atunci când era tristă și în viață. Până a ieșit pădurarul din dulap pentru a-i vorbi, ea a dispărut ca o amintire înnăbușită în sânge.

Eu nu am știut în tot acest timp prin ce au trecut părinții Magdei astfel încât atunci când au venit la mine împreună cu preotul satului – ce avusese și el parte de suficientă experiență poltergeist, nu mi-a venit să cred ce se întâmplă. Toți știau că și mie îmi apăruse în vis Magda deoarece îi povestisem mamei mele întreaga istorie. „Magda era fată bună și nu ar fi făcut rău nimănui, dar ceva trebuie făcut, acum nu mai este ea însăși, este posedată!” ne-a vorbit preotul cu o voce autoritară ce nu îl caracteriza. Tremuram și nu puteam învinovăți cafeaua. Anticipam ce urma să se întâmple și nu-mi venea să cred că este real. Aveam impresia că trăiesc într-un film sau într-o carte, la mila regizorului sau a vreunui scriitor obsedat de teroarea întunericului. „Ce putem face?” a întrebat pădurarul cu șovăială. Mama fetei mă implora cu privirea. „Vom dezgropa cadavrul, ne vom ruga cu toții pentru sufletul Magdei apoi îi vom scoate inima și o vom arde!” a răspuns preotul senin, ca și cum nu ar fi fost prima oară când proceda astfel. De pe o altă planetă, trimis intenționat la urechile noastre, parcă din ce în ce mai tare, sunetul unei ambulanțe. Am tresărit cu toții. Știam fără să îmi spună cineva, că ambulanța aceea însemna singurătate.

Mulți gură-cască adunați în cimitir ca la o piesă de teatru fără bilet la intrare, dar nimeni nu avea curajul să pună mâna pe lopată pentru a deshuma cadavrul. Văzând acest lucru, preotul a pus el însuși mâna pe o lopată dictând cursul acțiunii. Sătenii, îndemnați de preot, s-au aruncat și ei asupra mormântului și în mai puțin de un sfert de ceas, au atins capacul coșciugului. Mă durea capul îngrozitor și nu înțelegeam niciun cuvânt din câte se vorbeau în jurul meu sau câte îmi erau adresate. Dintre toate cuvintele numai rugăciunea unei femei între două vârste, ajungea la mine. Am întors capul, iar în mijlocul mulțimii, în adevăr, o femeie la vreo 40 de ani, îmbrăcată în negru din cap până în picioare, cu o carte mică de rugăciuni pe care o ținea cu ambele mâini ca pe o greutate însemnată, citea cu voce tare rândurile plictisitoare, ca la un ritual de aducere a ploii. Aveam să aflu ulterior, că doamna aceea își pierduse nu de mult soțul și cei doi copii într-un accident de mașină. Trosnetul cuielor și al lemnului care nu se lăsa rupt prea ușor fiind forțat cu ranga de săteni, ne făcu pe toți să amuțim. Capacul de lemn lăcuit, fu azvârlit cu ură și se izbi cu zgomot de un gard de fier. Lumea se înghesuia deasupra sicriului și nu mai vedeam nimic. Vântul adia ușor. Eram calm. Am privit mecanic și neputincios cum inima Magdei era ținută în pumn de preot, cum o ridică în aer cu un surâs neînsemnat pe buze precum trofeul unui campion la scrimă, cum inima aceea ce bătuse în lumină pulsând de viață și iubire fu aruncată în foc, nedorită.



După ce au aruncat și ultima lopată de pământ pe mormânt, ne-au lăsat singuri. Eu, preotul și doamna aceea îmbrăcată în negru, ne priveam și ne măsuram reciproc. Aveam întrebări, dar nimeni nu putea ghici răspunsurile. Se înnopta de-acum și trebuia să mă retrag căci eram epuizat. Am dat să plec, dar ceva mă ținea locului, ca o insectă înfiptă cu un bold într-o bucată de spumă sau polistiren, pregătită pentru insectar. Nici preotul și nici doamna în negru, nu se puteau mișca, am recunoscut teama din ochii lor căci erau livizi ca două mumii. Lângă noi a apărut bătrânul din visul meu straniu, cel ce o conducea pe Magda către altar. Limba îmi era ferecată, pe frunte simțeam boabe de sudoare, reci. Bătrânul a ajuns lângă doamna în negru, i-a luat cartea de rugăciuni din mâini și a pus-o deoparte, cu afecțiune a mângâiat-o pe creștet. Am zărit în acea clipă, în lumina amară, unghiile bătrânului foarte lungi și ascuțite cum pătrund în pieptul femeii și îi scot inima. Ochii acesteia s-au închis încet, iar odată cu ei a încetat și viața sa măruntă. Trupul său s-a prăbușit mai apoi la pământ, scăpat din strânsoare. Bătrânul a stors tot sângele din inima femeii deasupra cenușii inimii Magdei. Cenușa amestecată de acum cu sânge s-a strâns așa cum se strâng picăturile de mercur, iar mai apoi toată cenușa aceea amestecată cu sânge a început să capete forma unei inimi, inima Magdei. Pământul de pe mormântul tinerei fete s-a cutremurat și a început treptat să surpe lăsând vederii o gaură din ce în ce mai adâncă și mai lată precum o poartă către un alt tărâm. Împins parcă de mâini nevăzute, sicriul acesteia a apărut din nou la suprafață. Bătrânul i-a așezat cu grijă inima în piept, apoi a rostit cuvinte a căror înțeles, în mod tulburător și bizar, îl știam: „Pros to kriterion tou Theou…”, iar Magda s-a ridicat, anevoie, la viață.
Clipele erau sufocante: ființa aceea străină mă privea furioasă, iar eu plângeam precum un câine speriat și bătut. Într-o poveste orientală era întâmplarea aceea cu o cămilă ce a trecut printr-un ac, eu eram acul, iar temerile mele erau cămila, iar cămila avea să trăiască mereu fericită însoțind cortegii funerare. Furia Magdei era o flacără imensă, îmi atingea obrajii și îmi strecura putere în vene. Eram martorul tăcut, martorul din umbră, al unui război personal și al unei vendete justițiare. Oamenii nu sunt în fond decât păpușile unui destin imperfect. Prima victimă a fost preotul: Magda a sărit prin aer până la el cu o putere neumană, i-a luat capul în mâini și i-a sucit gâtul. Sunetul a fost sec, sunet de coajă de ou spart – îmi era milă de preot. Magda nu m-a ignorat pentru mult timp. A făcut semn din cap bătrânului să plece și i-a strigat în urmă, irezistibil, să îi ucidă pe toți – nimeni nu intuise că cenușa Magdei trebuia aruncată în vânt, în cele patru puncte cardinale, cât mai departe de locul detestabile nelegiuiri, iar acum aveau să plătească scump pentru neștiința lor. Cu o voce de porumbel răgușit, am întrebat-o de ce face asta. În loc de răspuns, m-a mângâiat tandru pe buze, și-a agățat brațele reci de gâtul meu apoi și-a lipit fruntea de a mea. Ceața mă îngheța până la os și faptul că urma să mor și eu ca preotul era culmea absurdității. M-am împăcat cu gândul și am renunțat să mă împotrivesc morții, m-am lăsat ca un sufleu pradă îmbrățișării Magdei și i-am șoptit că o iubesc. Atunci, un soare puternic a explodat în mine, o liniște mai apăsătoare decât un întreg câmp acoperit de infanterii în sutană neagră, m-a învăluit. Am început curând, să aud pasaje de conversații. Îmi dădeau târcoale imagini frânte cu mâini întinse, cu țipete de bucurie și am realizat că am fost purtat imponderabil în trecutul Magdei. Prima zi de școală, plimbările noastre, aniversări, se succedau toate precum un film pus pe rewind, nu exista mister să mă însuflețească mai mult. Dar plăcerea s-a ascuns rapid într-un balon cu țepi căci, din suita de imagini cu Magda, au ieșit la iveală bătăile pe care tatăl său i le aplica cu o curea, certurile infantile purtate cu mama sa, iar la scurt timp după începerea liceului au apărut imagini oribile, pe care nu le-aș putea descrie vreodată, care mi-au înghețat inima – secrete nedorite puse sub lumina unui spot, ecleraj de durere și teroare. Îmi treceau prin fața ochilor mari, imagini cu tatăl Magdei intrând beat în camera fetei, dezbrăcându-se de haine ca un monstru de blana sa mizeră pentru a-și viola fiica, imagini cu Magda mărturisind mamei sale adevărul și indiferența înfricoșătoare a acesteia, imagini… Preotul, Poliția, toți știau drama fetei, însă interesele lor țineau de relația cu pădurarul, banii întotdeauna ne vorbesc în silă. Dezamăgită și zdruncinată sufletește, Magda rupea cărțile, sfâșia tapetul, arunca lampa de perete și plângea în pumni ascunsă cine știe pe unde. Criza a ruinat-o într-un final și ajunsă la capătul puterilor, a luat decizia de a se sinucide prin otrăvire. Acesta era de fapt „accidentul” pe care îl ascundeau cu toții. Întreg satul știuse de la bun început adevărul. Eram tetanizat de nervi dar Magda era lângă mine și îmi alunga toate frământările. Ne aflam împreună la frontierele morții în căutarea speranței. „A reușit vreodată ura să lege doi oameni mai trainic decât iubirea?” mă întrebă Magda. Am dat din umeri apoi i-am cerut să-mi fie mireasă.



***

Din studio, un crainic de știri:
– Vom afla mai multe detalii de la Radu Almase. Bună seara Radule, suntem in direct!
Radu, vădit surprins, nepregătit, glăsuiește standard:
– Bună seara, doamnelor și domnilor! De aici, din satul Gherlahida, nu avem prea multe știri. Satul este pustiu, toți cei 2008 locuitori au dispărut de mai bine de o săptămână iar autoritățile nu ne dau nicio informație cu privire la rezolvarea acestui caz misterios. Vom reveni cu detalii în direct în jurnalul următor. Cristi, ai legătura în studio.