Astăzi dimineață când am ieșit din bloc am văzut un tânăr cam la cinșpe, șaisprezece ani cu căștile în urechi, ce se poziționează ca în fiecare zi în fața garajelor acoperite din spatele blocului unde locuiesc. Întotdeauna stă în același loc, îl văd în fiecare dimineață, înainte de a merge la serviciu, pur și simplu tipul e acolo. Nu-l cunosc, însă văzându-l zilnic, aproape în aceiași poziție, ascultând ceva, nu știu ce, la căștile cu fir alb ce par a fi legate de un MP3 player sau ceva asemănător, probabil așteptând pe cineva să-l ducă undeva, habar nu am unde.
În orice caz, tânărului acestuia nu i-am adresat niciodată nici un cuvânt, niciodată, la orice încercare a mea de a-l saluta, privirile noastre doar s-au încrucișat și…atât. Salutul îngheța undeva între gând și buze. Ne salutam oarecum fără cuvinte. Un fel de înflorire respectuoasă a unei liniști de bun întâlnit. Ulterior după ce ies cu mașina, îl mai privesc odată și uneori îi fac un mic semn din mână. El, nimic. Invariabil la fel în fiecare zi, zi după zi, deja m-am obișnuit cu prezența lui acolo. Asta până azi.
Azi m-am dus mai vesel ca oricând spre parcarea unde îmi parchez în mod obișnuit, autoturismul Opel, mă gândeam:
- Aleo, ce bine că e vineri! În ciuda faptului că e înnorat, soarele gândului meu a răsărit în colțul de unde dulcea promisiune a weekendului stă să erupă. Cam pe la 15.30, că deh, lucrez la o firmă de stat. Pe deasupra jucăm sâmbătă cu echipa de copii baschet la Mediaș, wow, ce fain!
Cu aceste gânduri sprințare cobor din lift și merg vesel și optimist spre parcare. Îl văd pe tânăr undeva în dreapta, stând cuminte și așteptând ceva, ca de obicei. Și atunci, în loc să merg înainte spre parcare, brusc ca într-o clipă de răzgândire, mă îndrept spre el și-i spun vioi, cu un zâmbet absolut sincer pe chip, sub impulsul unei stranii simțiri, mă adresai feciorului:
- Hei, salutare tinere! Ce mai faci? Ce muzică asculți?
Și fără să mai aștept răspunsul, dau să plec. Chiar nu îmi imaginam că băiatul îmi va răspunde ceva. În fond era suficientă intruziunea mea bruscă în universul băiatului necunoscut. Mă întorc cam nouăzeci de grade și pornesc spre mașina mea, eram doar mulțumit că l-am salutat clar și limpede, fără fals bun simț sau cod etic. Era în fond doar un simplu salut. Ce contează că eu am paș’cinci și el șaișpe?! Nu am nicio așteptare a salutului, de fapt sunt foarte deschis în privința saluturilor nonverbale. E suficientă o privire, o consider un salut în sine. În natură nu vei vedea un cerb să salute ursul, nu, nicidecum, o simplă privire e suficientă și aia, dacă e. Dacă nu, cerbule, bye bye! Depinde de cine vede pe cine primul, nu-i așa? Heh, cam asta e cu salutul în natură, e absolut inexistent, e o tâmpenie. Doar noi, oamenii am inventat aceasta absurditate monstruoasă de a ne ascunde realele intenții. O mască psihologică dusă la nivel de artă a falsității sociale. Dar asta e altă treabă, să revin la băiatul nostru.
La salutul meu direct, face – to – face, omul s-a înroșit tot, umbla grăbit după firele albe și își scosese din urechi căștile minuscule probabil Sony. Era fâstâcit, nu se așteptase la asta, mărturisesc că nici eu. Ce poate fi atât de surprinzător la o schimbare așa bruscă de intenție, iar ea, intenția concretizată printr-o adresare de cuvinte de tip salut? Cui? Unui băiat timid, necunoscut!
- Ce muzică asculți? Repetai întrebarea pe care omul, înăltuț și roșu la față, se căznea să găsească un răspuns sincer.
- Ãăăă…pciu…hap…pciu…prrr
Nu pricepeam nimic din bâlbele copilului, efectiv era acum rândul meu să fiu surprins, nu mă gândisem că îl surprind atât de tare pe acest copil prin salutul meu verbal, clar și răspicat. În fine, observasem cumva că acest băiat e complet bâlbâit și nepregătit pentru vreun răspuns prefabricat al minții. Eram convins cu procent de 100% că băiatul răspunde sincer, absolut ingenuu, indiferent ce va zice.
- Ãăă..aaaa…ascult….pciu…prrr…hapciu…CEEA….CE…ăăăă…ESTE !

Abia după ce am zâmbit stingherit și la rându-mi, surprins de forma și emoția răspunsului lui, de strănuturile care-l înlănțuiră pe puști, de bâlbâielile fenomenale ce-l cuprinseră la dorința unui răspuns la salut, am realizat enormitatea mesajului lui, „Ascult ceea ce este”. Nimic altceva.
Când am ajuns la serviciu, observai că e o zi mai lejeră, e vineri, oamenii se pregătesc de sărbători, sunt cu mintea la vacanță. Mi-am pus căștile și am ascultat CEEA CE ESTE.
De data asta, Jazz!

Coachzen
12.12.2014