XV

Cel Dublu, ființa care se autodistrugea, picătură cu picătură, se așeză, gustă din licoarea pregătită din timp și aruncă o ultimă privire spre clădirea învecinată. Scrâșni din dinți, se crispă o clipă uitată în camera de alături, apoi ridică din umeri.
Nu e nici o șansă, nici un moment de respiro, doar noapte pe care o duc cu mine spre infinit. Dar nu știu dacă infinitul mă mai acceptă, nu acum.

AntiDublul, ființa care înțelegea creația drept propria operă, se așeză, mușcă brutal dintr-o friptură înecată în sos de sânge și genocid, apoi privi spre infinit. Zâmbi, surâse ca un copil inocent, cuminte, îndrăgit de toți, ajungând să râdă în hohote.
– Copil prostuț, om de nimic!, strigă spre negurile care ascundeau clădirea învecinată, doar pentru o secundă teatrală. Te ascunzi în spatele propriilor gânduri, ca un laș nefericit. Îți vei înghiți suferința în sângele carnagiului care urmează. Și nimic nu mai are rost după asta, doar aceste două porți spre eternitatea la care niciodată nu vei mai avea acces.

Cel Dublu se ridică, inspiră adânc, însă cu sentimentului inutilității și al clișeului în cuget. Știa că era inutil, că forța reprezentată de el era doar o părticică infimă din materia Universului. Cel Dublu se pregătea. Cel Dublu era pregătit.
Oare sunt pregătit? Oare sunt eu cel menit să să transforme? Iar după această metamorfoză metaforică voi deveni celălalt, sau celălalt va cunoaște metamorfoza metaforică? Dar dacă am ajuns aici, aș putea duce piesă până la capăt. Doar pentru amuzamentul spectatorilor neștiuți.
Cel Dublu ieși în balcon, termină licoarea pregătită din timp și aruncă recipientul în hăul necunoscut. Inspiră din nou. Uitase cum să fie uman, iar gesturile obișnuite păreau forțări mecanice și instabile, dar conservate în memoria ADN, în urmele sinistre ale unei vieți cândva trăite, dar demult uitate. Cel Dublu strânse cu putere bara metalică a balustradei, însă nu putuse opri evadarea unei picături de rouă umană, o rouă mult mai amară și dureroasă. Picătura lovi ca un baros palma înghețată, stârnind un fum subțire, albăstrui, care porni visător spre norii plumburii din zarea certăreață. Cel Dublu își opri instantaneu pornirea umană, scrutând locuințele întunecate de alături.
– Să te văd urmând pasul acesta, sinistră umbră a răutății depășite! Să te văd pornind spre origini, spre ceea ce Universul dorește pentru noi, nu spre ceea ce dorim noi pentru Univers. Să te văd încleștându-ne în epicul incert, în bătălia cumplită a dorințelor, apoi vom hotărî cine este laș și cine nu este! Mă auzi, scorpion al deșertului pierzaniei?

AntiDublul se ridică, nu înainte de a termina de mâncat tot ce considera că erau emoții umane pozitive, emoții umane negative, vise, premoniții, stări cataleptice sau lacrimi de cristal spulberat. AntiDublul nu numai că era pregătit, dar se aruncă direct pe marginea balconului, urcând pe balustradă și fluturând mâna spre clădirea vecină.
– Aloo, aloo, prietene drag! Dar cum ai reușit să capeți niște curaj, dintr-o dată, sau doar ai îmbrăcat haina iluziei umane în care pretinzi că supraviețuiești? He? Nu vrei să răspunzi, deși îți văd forma tremurând de îndoială și groază? Măcar să facem asta împreună, ca-n zilele de odinioară, când eu eram eu și tu erai tu. Ce spui? Ceeeee spuuui?!?

Cel Dublu ignoră strigătele. Știa că, orice ar fi spus, vecinul său ar fi interpretat după propria voință și ar fi transformat reprezentația într-un teatru ieftin, stupid. Privind negurile, un anumit punct, dintr-un anumit spațiu, dintr-un anumit colț de nor declanșă o licărire memorială, o steluță a speranței, un dor nepieritor și dificil de extras din genele unei foste ființe umane.
– Iubire? Tu ești, iubire? Tu te strecori ca un șarpe veninos prin venele mele înghețate? Te-aș ignora acum, dar mai am atâtea de făcut, de surprins, de construit. Vrei să vii cu mine dincolo de zări, dincolo de genericul unei atenții distributive? Vino atunci, te aștept în abisul înfricoșător.
Cel Dublu zâmbi, poate pentru ultima oară. Urcă pe balustradă, închise ceea ce demult se numeau ochi și, cu zâmbetul încă întipărit pe chipul tragic, se aruncă în golul dedesubt. Vântul îl ignoră. Norii îl ignorară. Pământul, în schimb, îl primi ca pe un sacrificiu nepieritor, încastrat de milenii și miliarde de alte sacrificii inutile. Apoi revenirea...

AntiDublul râdea bezmetic pe balustrada proprie. Într-o mână mai avea o bucată savuroasă de carne, iar durerea, spaima și sânge întunecat picurau spre hăul dedesubt. Nu mai încerca să-l descurajeze pe vecinul său. Oprise nebunia. Oprise straniul joc de-a șoarecele și pisica pentru că își pierduse sensul. AntiDublul știa că intra într-o altă etapă a planului. AntiDublul își sincroniză mișcările cu ale colegului de suferință, cu excepția monologului bizar, necunoscut și mult prea uman. Spre stupefacția AntiDublului, două perle de sânge țâșniră din ochii săi și se avântară în bezna gravitației. AntiDublul nu reuși să înțeleagă evenimentul și nici sacrificiul pe care-l oferea involuntar, pentru că, la Vino atunci.., se aruncă în genunea infinită, concomitent cu Cel Dublu. Vântul îl ignoră. Norii îl ignorară. Nu se ciocni cu vecinul său în secundele de prăbușire definitivă, doar pentru că drumurile lor erau paralele și Cel Invizibil nu le-a permis să se mai întâlnească vreodată. Apoi revenirea...

O clipă între umbre, un moment întru metamorfoza poetică, o secundă în vidul ce separă două lumi gemene. La balconul unei lumi se născu Isis, din fum, lacrimi de cristal și speranță. La balconul lumii vecine se născu Osiris, din durere, lacrimi de sânge și răzbunare perversă. Isis și Osiris se priviră din depărtarea cataclismică. Era un alt început, dar un început fără vreo urmă a învelișului uman care stârnise acest spectacol.
– Așadar o luăm de la capăt, dar într-o altă formulă. Să începem.
– Să începem.

Vântul îi ignoră. Norii îi ignorară. Hăul matern îi ignoră. Însă privirea curioasă de la balconul unei a treia clădiri aștepta bătălia finală...