agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-12-19 | | Aseară, imediat după antrenamentul copiilor de la Baschet Club Together, aștept ca toți sportivii să se îmbrace, să se pregătească de plecare spre casă, fiecare cu părinți sau bunici. Cei mai curajoși, merg singuri, mai ales cei care locuiesc în apropierea sălii, ceilalți se îngrămădesc spre ieșire în dezordine perfectă, tulind-o spre casele lor, fiecare cum poate. Azi a fost zi de cadouri de la Moș Crăciun, am ticluit o poveste frumoasă la începutul antrenamentului, cum că m-am întâlnit cu moșul și că deși el știa despre fiecare copil ce și cât de cuminte a fost în tot parcursul anului, eu i-am dat totuși o listă cu sportivii care au fost mai cuminți și mai grozavi decât oricare din întreaga lume, evident toți cei de la echipa de baschet a clubului nostru. Așadar fiecare va primi la sfârșitul antrenamentului un mic cadou. În cadou, erau incluse rucsacuri, în ele erau penare cu creioane colorate, dotate ful, cu de toate, tot felul de lucrușoare trebuincioase elevilor de clasele 1-2, exact așa cum sunt ei, adică. Pe lângă elementele trebuincioase școlii, fiecare sportiv avea frumos împachetat, fiecare cu eticheta lipită cu numele său pe ea, câte un tricou special ales de mărimea fiecăruia, de culoare galbenă imprimat cu o minge de baschet și cu înscrisul “together”, pe piept. Niște minunății de tricouri, ce mai. Minunății de tricouri pentru minunății de copii. În holul sălii de baschet, la ieșire, acolo unde îmi place să-i aștept pe copii să plece și să vină, m-am așezat pe scaunul de așteptare și o fetiță în vârstă de șapte ani, Ioana, se poziționează în fața mea, cu mâinile în șold și-mi spune: - Mihai, de ce ai zis, acolo unde ai împărțit cadourile că vei mai comanda încă niște tricouri de-alea de mărimi mici, pentru noi, cei care vom veni la baschet din ianuarie? Îmi scăpase într-adevăr expresia „comandă”, atunci când, pomenisem surorilor celor mici, cele care întotdeauna vin și ele să-și primească bomboana de sfârșit de antrenament, la fel ca și frățiorii lor mai mari. Acum drege-o Coruiță, îmi spusei în barbă! - Apoi uite, ce-i, răspunsesem fetiței, cu ochii în ochii ei adânc înfipți, Ioana draga, eu am folosit aici cuvântul “comandă”, doar în sensul de rugăminte firește, cum aș putea eu să-i comand Moșului, ele inteligent și știe tot, v-a urmărit de-a lungul anului pe fiecare și cam știe ce eforturi ați făcut și cât sunteți de cuminți. Repet, cuvantul comandă, e aici folosit doar în scop de cerere respectuoasă. Înțelegi?! - Da Fetița se întoarse brusc pe călcâie și la câțiva metrii mai în stânga mea, șușoti cu Giulia, o altă fetiță, colega ei care deja primise de la Moș Crăciun acesta de tip Together, cadouri și tricou galben cu înscrisul clubului nostru, de altfel, piesa de rezistență a întregului cadou. - Ți-am zis eu tu, se adresă ea Giuliei, ți-am zis că nu e comandă, că e rugăminte. Și ți-am mai zis că există, dacă zice Mihai, atunci așa e. Copiii de la clubul “Together”, mă respectă foarte mult și mă iubesc. O simt în fiecare gest ce-l fac, o intuiesc în modul lor de adresare, dar mai ales o observ în zâmbetul lor și zburdălnicia pe tot parcursul antrenamentelor noastre. Formăm o trupă faină, noi toți. În dreapta mea, cineva se căznea să se suie pe masă, era o altă fetiță, Anda, sora lui Radu cel iute, o fetiță cu ochi vioi, negri complet, mari și umbroși, cu un zâmbet magnific, îmi zise: - Mihai, de ce ai mințit-o pe fată? Era cât pe ce să cad de pe scaun. Surpriza mea era totală, de unde până unde? Ce știa fetița asta isteață? Reușii cumva să fiu precaut, așadar am răspuns: - De ce zici asta, Anda, Cum adică am mințit fata? La ce te referi? - Păi, eu știu că ai mințit, adăuga ea cu o convingere care avu arul să mă descumpănească sincer. - Totuși, nu am mințit, Anda. Chiar așa e, încercasem eu să amân un deznodământ destul de greu de anticipat în faza asta a discuției. Era un mare mister. Copila clipea cu ochii misterios, zâmbea cu toată fața, se tot chinuia să urce pe masa de fier, de lângă scaunul pe care eram eu așezat, timp în care eu aplecat spre ea, întrebam în șoaptă. - De ce zici că am mințit? - Eu știu că ai mințit, Moș Crăciun nu există, am văzut eu la serbarea lui Radu, un om ce s-a mascat în Moș Crăciun, avea barba albă de vată prinsă cu ață de ureche. Era falsă, așadar nu-i moșul el. sunt sigură de asta. Moș Crăciun nu există. - Bine, înțeleg, am adăugat eu, cu un respiro mai calm, înțeleg ce zici, dar eu totuși m-am rugat de Moș Crăciun pentru tricourile cele galbene, de un Moș real, nu de ăla. Iar acel om juca doar un rol de Moș Crăciun, e firesc că era mascat. - Da, spuse ea, eu știu că Moș Crăciun nu există așa. - Da cum, întreb eu? Iar fetița se aplecă cu ochii ei vioi, mari și negri spre mine, ca și când mi-ar fi șoptit un imens secret: - Moș Crăciun nu există ziua, doar noaptea! El ziua e invizibil, de-aia ai mințit. Coachzen 18.12.2014 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate