Șerar, băiețelul meu în vârstă de zece ani, cu ochi sfredelitori și minte ageră, nu are pic de milă. Întrebările sale sunt săgeți ce intră direct în ținta adâncului meu, sau a minții mele universale.
- Ce e sufletul, Coruiță?
Inutil să spun că nu mă așteptam la asemenea întrebare de căpătâi, nu poate copilul ăsta să pună și el o altă întrebare? Cum ar fi cu una de genul: “Ce fel de pantaloni să port azi?”, “cât e ceasul?”, “cum e vremea, Coruiule?”…etc.
Nu dom’le, el întotdeauna țintește între ochi, în moalele capului, de parcă ar căuta al treilea ochi, glanda pineală, inima, sau mai știu eu ce punct sensibil ai avea. Așa e el, întrebările sale nu-s tocmai comode, nu te lasă să dormi liniștit în amorțeală, de parcă el a sosit aici să-ți dezmorțească rotițele gândirii ruginite, să-ți decolmateze canalele cugetului intuitiv, nu alta. Bănuiesc că acesta e rolul lor, ale copiilor, să ne oglindească toată porția drăgălășeniei, dar amestecată cu un tain serios de sinceritate curioasă.
- Ce e aia suflet, Coruiță?
Mă gândesc iute că aș putea să dau o explicație științifică, cu iz savant, măsurabil, demonstrativă până în scoarță, doar sunt atâtea prefabricate, poți alege din maldărul memoriei o pleiadă. Dar apoi mi se face jenă să-i răspund în părerile alților pe care cică mi le-aș fi însușit cu dibăcie. Pe de altă parte aș putea să-i dau un răspuns religios, cu adevărat pios, încărcat cu iz de agheasmă. Răspunsuri sunt slavă Domnului, cât cuprinde lumea așa zis spirituală, o lume inertă mintal, bună pentru tot țugulanul de rând, că deh, poți pune atâtea în cârca unui Dumnezeu probabil, că El/Ea poate să care orice răspuns ai da, mai ales unui copil care iartă imediat, pentru care nici măcar nu există greșeală, darămite iertare, nu-i așa? Dar mi-ar crăpa obrazul de rușine, așa că nu o fac. Stau și mă uit la acest copil minunat, iar orice părere a lumii cade ca un mănunchi de pătrunjel. Nu poate sta drept, efectiv, căci nu e sincer, nu e din inimă sinceră, inocentă.
Cel mai adesea, aceste răspunsuri la o asemenea întrebare sunt ale altora pe care tu ți le-ai însușit, nu sunt ale tale, sunt răspunsuri împrumutate, prefabricate din ceea ce ai auzit tu, nicidecum din experiență nemijlocită. Ba din cărți sfinte, legende, povești, ritualuri, ba din auzitele de la cei bătrâni și presupus înțelepți, ba din texte săpate în piatră și bănuite adevărate, ba din alte surse, încă și mai puțin experiențiale, pline de virușii rapace ai improbabilității și limitării, care mai de care mai pioase și stufos mincinoase.
Nu domnule, nu voi răspunde de la această înălțime mică a copierii și conformismului. La întrebarea inocenței copilului voi răspunde de la o abisală adâncime a sincerității. Cu orice preț, chiar și cu acela de întrerupere a cadenței soldățești în ce privește programarea religioasă de orice fel sau savant științifice. La dracu cu toate astea! Le las pe toate de-o parte și apuc drumul unic al autenticității călăuzite de propriile gânduri sincere, cu orice preț. Acest copil merită un răspuns corect, din adâncul inimii mele.
- Sufletul nu există, Șerare!
- Da, începu copilul întrebător, te rog să explici, aș vrea sincer să aflu, am auzit multă lume tot povestind despre suflet, toată lumea vorbește de el, peste tot, ori, un asemenea cuvânt trebuie să îl înțeleg înainte să-l folosesc și eu.
- Ok, fii atent, ceea ce-ți voi răspunde necesită o mare atenție și o mare deschidere a minții tale pe măsură, copile. Sufletul e un cuvânt, un fel de staniol colorat cu toate culorile pământului, a oamenilor, această învelitoare cu fundă roșie, ascunde în interiorul lui ceva prețios, ceva ce omul din timpuri imemoriale încearcă să obțină. Așa zisul suflet, e o semnificație ce o dai unui abur, unei materii fine, de o complexitate și sclipire ce te-ar alcătui, iar atunci când oamenii au dat o asemenea explicație substanței diafane ce ți-ar alcătui umanitatea din tine, la fel precum și divinul, ei bine, oamenii au explicat superioritatea lui asupra celorlalte forme de viață existente pe planetă. Însă aș vrea să îți spun că totul e o imensă minciună. E ca și când ar zice, “teiul acela și câinele nu au suflet, dar tu da”, ei sugerează fin că tu ai fi mai important decât celelalte forme de viață, cu care împarți existența lumească.
- Dar nu e corect, zise Șerar, toate lucrurile au suflet? Nu se poate să nu aibă!
- Desigur că au, sau nu au. Depinde cum vezi lucrurile Șerar. Sunt două variante: 1. Sau doar unele ființe au suflet, caz în care fin și tenebros susții că ai tu, ca și om o oarecare posesie, prin care evident ești peste celelalte animale sau plante, ba chiar ești cu o cantitate mai mare decât un alt semen al tău chiar. 2. Sau toate ființele au suflet, iar atunci nu mai are sens termenul, căci totul e însuflețit de o forță vitală cel mai adesea numită Dumnezeu. Iar atunci nu există nicio diferență, nu-i așa? Așadar cum e mai corect să spui, am suflet sau nu am suflet în măsura în care câinele sau copacul împarte aceleași atribute cu mine?
- Coruiță, dacă câinele meu nu are suflet, atunci nici mie nu-mi trebuie, spuse Șerar căruia i-a apărut o cută între ochi, ca din senin.
- La fel, spun eu, nici mie nu-mi trebuie acel termen care-l atribuie egoul ,lumii omului. Nu, nu am nevoie de un termen care să mă diferențieze artificial de teiul meu de iunie. El dă parfumul florilor sale oricui. Pur și simplu iubesc copacii, iubesc câinii și toate animalele și plantele pământului. Le iubesc pentru că toți suntem unul, răspunsei eu cu toată inima. Iubesc și pietrele, la naiba!
- De acord, Coruiță! Lui Șerar îi reveni zâmbetul senin, al copilăriei. Dacă celelalte animale și plante și pietre nu au suflet, atunci nici mie nu-mi trebuie. Nu există suflet.


Coachzen
19.12.2014