XXI

Cezara și haosul. Cezara căutând haosul printre amintiri, printre rafturi, printre cărți nenumărate. Cezara descoperind haosul printre pagini, printre rânduri, printre cuvinte cunoscute, dar niciodată înțelese. Cezara îmbrățișând haosul ca pe un bun prieten, oferindu-i nucleul mental al ordinii...
Haosul și Cezara. Haosul căutând un recipient al ordinii printre amintiri, printre rafturi, printre cărți nenumărate. Haosul întinzându-și tentaculele firești printre pagini, printre rânduri, printre cuvinte incerte, dar dintotdeauna cunoscute. Haosul dorind îmbrățișarea Cezarei, dar neputința nemărginirii era insuportabilă. Haosul dorea ordinea, era menirea sa, fructul arborelui crescut de milenii. Dar mai era nevoie de aprobarea Cezarei, de simpla descoperire a unui declanșator...

Cu toate că biblioteca era nouă, miriadele de molecule de praf puseseră stăpânire pe rafturi, cărți și cataloage încă din prima zi. Cu toate că, în fiecare zi, Cezara activa sistemul de rafinare a atmosferei bibliotecii, praful se dovedea atotputernic, atotstăpânitor. În prima lună, Cezara a fost surprinsă și enervată, activând sistemul de două ori pe zi, o dată dimineață, și o dată seară. Renunțase la acest obicei după avertismentul lui Sebastian privind suprasolicitarea rețelei electrice a clădirii. În a doua lună, Cezara se ocupă personal de acest virus, rătăcind câteva ore pe zi printre rafturi cu diverse instrumente antipraf, pierzând multe ore de lectură și liniște. În a treia lună, Cezara activă sistemul și în timpul nopții, enervându-l la culme pe Sebastian, care-i opri furnizarea energiei electrice pentru o săptămână. Cezara citi la lumânare în acea săptămână, chiar se obișnui cu ideea, găsindu-i un farmec aparte. Însă vederea ei ar fi avut de suferit, iar cafea nu se făcea la lumânare.
În a patra lună, Cezara descoperi calitatea inerentă a haosului și a reprezentantului său direct: praful. Cezara realiză că haosul, prin infinitele molecule și bacterii, încerca să comunice, încercă să-i ofere informații pe care, aici, le putea gestiona mult mai bine. În acel moment, Cezara părăsi câmpul de luptă și acceptă armistițiul cu praful: fiecare va urmări propriile scopuri, dar nu va interveni pe teritoriul celuilalt. În traducere liberă: Cezara nu mai încerca, obsesiv, să distrugă coloniile de praf și bacterii, inerente unei biblioteci, iar praful și bacteriile nu-i afectau sinusurile și nu-i alterau gustul cafelei matinale.
În calmul păcii recent obținute, Cezara regăsi plăcerea plimbării în labirintul format de rafturile bibliotecii, atingând ușor cotoarele volumelor, simțind răceala de metal a etajerelor, inspirând mirosul specific de vechi și uitare, imaginându-și multitudinea de lumi de poveste care o așteptau la fiecare volum, la fiecare pagină, la fiecare metaforă exteriorizată. Uneori, adulmecând imagini și scrutând mirosuri de mentă și iasomie, Cezara se oprea la un raft anume, la un rând aleatoriu. Cezara lua cartea care părea că transmite senzații eterogene și, fără a citi titlul sau autorul, se sprijini de raftul respectiv și începea să citească. Nu conținutul era important. Nu ideea cărții era valoroasă. Nu personajele îi stârneau Cezarei emoții aluzive. Nu în cazul acestor cărți. Ci o anumită senzație, o anumită melodie, un anumit miros natural, o anumită candoare deosebită, o anumită percepție a haosului, care încerca, din nou, să comunice cu ea. Iar Cezara răspundea haosului...
Într-o zi, atracția Cezarei pentru necunoscut o transpuse departe, mult prea departe. Cezara se pierduse în spațiul indefinit al bibliotecii, în șirul nesfârșit al rafturilor. Cezara realiză prea târziu că nu mai era influențată de efectul sistemului de oglinzi instalat de Sebastian atunci când biblioteca regăsită nu mai era biblioteca ei. Cezara se trezi în mijlocul unei alte biblioteci, mai vechi, uzate, acoperită de pânze uriașe de păianjen și de mai mult praf decât văzuse în ultimele patru luni. Cezara nu se-nspăimântă. Curiozitatea învinsese, destul de repede, frica de incertitudine. Cezara ridică din umeri și începu să șteargă praful și pânzele de păianjen de pe rafturile de jos.
Cezara verifica, pe ici, pe colo, cotoarele cărților, autorii și titlurile. Nu recunoscu nici un titlu, nici un autor. Dar nu acest fapt divers o nelămurise pe Cezara, ci nemișcarea nenaturală din această bibliotecă, stagnarea seculară care înfricoșa și stârnea fiori de groază. Cezara mai observă absența sunetelor, imaginilor și a mirosului specific unei biblioteci, chiar și acoperită de praf și uitare. Dar, mai presus de acestea, Cezara nu găsi nici o carte care să-i stârnească simțului inerției absolute, nu găsi nici o carte care să-i declanșeze percepția haosului. Cezara se afla...
– ...în biblioteca personală a haosului. Aici nimic nu poate fi perceput. Aici persistă doar voința mea, care nu cunoaște miros, sunet, simț sau orice este sau pare uman.
Cezara înmărmuri în timp și spațiu, ținând în brațe o carte cu copertă cenușie, simplă, fără alte însemnări, fără autor și titlu. Un zgomot într-un loc nemișcat era înfricoșător. Un sunet sinistru într-o zonă părăsită de umanitate era terifiant. Dar vocea haosului, într-o bibliotecă imobilizată în noaptea eternă, depășea limitele senzațiilor umane, era dincolo de orice senzație cunoscută în Univers.
– Domnișoara Cezara, tu știi ce carte ții în mână?
Cezara reuși să clipească. Nu vedea pe nimeni, dar se gândi că haosul nu are nevoie de o formă pentru a se defini pe sine. Haosul era... haos.
– Nu știu. Această carte mi-a transmis... ceva. Sau mi s-a părut că îmi transmite ceva. Însă această biblioteca nu pare să comunice nimic. Sau poate comunică... totul?
Nemișcarea deveni haosul. Haosul deveni nemișcarea, cu umbre, aluzii și iluzii. Răspunsul nu veni imediat, iar Cezara dori ca totul să fie un vis. Poate că era un vis.
– Deci nu știi ce carte ții în mână. Obiceiul tău de a nu verifica autorul și titlul e interesant, dar nu ar trebui aplicat la această carte.
Spaima instinctuală a Cezarei începu să se evapore, să se combine inerent cu moleculele de praf și organisme monocelulare. Frica reziduală a cunoașterii titlului și autorului era singura pe care nu o dorea îndeplinită. Totuși, Cezara cedă. Cezara nu dorea să refuze haosul.
– „Cartea omului”. Dar unde este autorul?
– Nu are autor. Este cartea definitorie a umanității, dar nu cea la care te gândești. Nu este o enciclopedie a istorie omenirii de la apariție până în zilele noastre. Cartea pe care o vei citi, domnișoară Cezara, este cartea tuturor emoțiilor, cartea tuturor sentimentelor, hotărârilor, deciziilor, ezitărilor oamenilor de-a lungul timpului. Este cartea incertitudinii, dar am numit-o „Cartea omului” pentru că numai omul poate include atâtea contradicții în propriul psihic fără a se autodistruge. Iar tu, domnișoară Cezara, o vei absorbi ca pe cartea finală, definitorie pentru propria dezvoltare mentală. Iar dacă acest complex de emoții nu te va distruge, vei deveni... altceva, poate o ființă dincolo de alte ființe care au ajuns aici.
– Deci tu... ești autorul? Haosul a scris o carte?
– Desigur. Până și haosul are momentele sale de plictis, de angoasă. În momentele în care legile haosului funcționează inerent, haosul se odihnește și mai scrie o carte.
– Cine a mai fost în această bibliotecă?, îndrăzni să întrebe Cezara.
Rafturile își schimbară poziția, însă cărțile și-au păstrat nemișcarea. Cezara crezu că deranjase haosul cu întrebările ei impertinente și dori să fugă spre biblioteca ei. Dar se înșelase.
– Poți vorbi cu ei. Au fost doi, după cum și voi sunteți doi. Dualitatea a reprezentat nucleul preferat al creației mele, aluatul din care ordinea a perfecționat ceea ce eu am gândit.
Două umbre tremurătoare se înfățișară în colțuri opuse ale bibliotecii. Chipurile fremătau vizibil, dar Cezara îi recunoscuse. Erau... ei. Erau variantele anterioare, originalii care se sfâșiaseră într-o luptă inutilă cu propria nesiguranță. Cezara se-nfioră pentru o clipă, dar își reveni imediat.
– Voi ați fost atunci, acolo. Noi suntem acum, aici, și vom izbândi acolo unde voi ați eșuat. Războiul nu este o soluție. Schimbarea nu este o soluție. Metamorfoza lumii după chipul și asemănarea oricui este o eroare. Îmbunătățirea lumii prin cunoaștere și frumos, acestea sunt soluții viabile.
Cele două umbre tremurau, dar Cezara nu știa dacă monologul ei îi afectase într-un fel. Nu-i păsa. Știa ce au încercat să facă, iar câmpul incinerat de afară era efectul imediat al deciziilor eronate.
– Nu-ți vor răspunde. Haosul îi controlează. Ei fac parte din haos acum, așteptând o clipă senină când ordinea îi va integra din nou în ciclul esenței. Iar acum, domnișoara Cezara, trebuie să părăsești acest loc. Vei lua „Cartea omului” cu tine. O vei citi. O vei păstra în biblioteca ta, până când te voi chema din nou aici, în biblioteca mea. Atunci vei răspunde la singura întrebare pe care haosul o dorește, iar ordinea o cere, imperativ, la fiecare secundă: Merită efortul de a fi om?
Cezara se dezmetici, clipi de câteva ori și se trezi lângă o oglindă imensă, parte a sistemului de iluzii construit de Sebastian. Era la marginea de nord a bibliotecii, ghemuită lângă un raft scund, care conținea basme persane și japoneze. Se ridică, se scutură de praf și amintiri, și se-ndreptă spre biroul ei preferat, unde o aștepta o carte magică, o cană de cafea proaspătă și o brioșă aburindă.
A fost doar un vis. Nu poate fi altceva, e imposibil să întâlnești haosul și să supraviețuiești... Aici e oglinda, parte din biblioteca mea... Nu, nu există nici o biblioteca a haosului... Ar trebui să mai ies puțin pe afară, lectura prelungită și absența oxigenului îmi provoacă halucinații...
Cezara se opri la biroul ei, luă ceașca de cafea și se trânti pe fotoliu. Sorbi cu nesaț, îmbătată de mirosul de cafea și de gustul mirific al acestui lichid magic. Cezara se destinse. Haosul nu exista. Haosul era doar mirajul minții umane, mult prea distorsionată pentru a rămâne mult timp în contact cu realitatea. Apoi, Cezara aruncă o privire spre biroul ei: o carte cu copertă cenușie, fără titlu, fără autor, fără inscripționări sau alte semne. Mâna Cezarei tremură, aproape să scape cana de cafea. Înfiorată, Cezara deschise cartea și înlemni, undeva în vidul dintre amintire, halucinație și adevăr.
Nu a fost un vis...