agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-01-04 | | E o duminică de primăvară la câteva săptămâni după echinox. Stau la masa din sufragerie. Sufrageria e într-un bloc la etajul al treilea. Într-un bloc din beton cu ferestre și balcoane. Deodată îl văd prin ușa întredeschisă de la balcon, cum se zbuciumă, ca și cum ar fi fost prins și scuturat de un câine turbat. Sar ca ars de pe scaun și strig la el „Vânt tâmpit pleacă și lasă-l în pace, ce-ai pățit, ai înnebunit?” Și dintr-o dată s-a liniștit. Puiul meu de lămâi mai mișcă agale câte o frunză ca într-un suspin după o așa grozavă sperietură. Mă întorc în cameră și continui să mănânc și să sorb muscatul de hamburg rubiniu, dar cu un ochi la ce se întâmplă pe terasă… „Hei potolește-te, lasă-l în pace, că iar vin la tine. Ce n-ai altceva de făcut? Hai du-te, vezi-ți de treaba ta!” Las deschisă ușa de la balcon și prin oglinda formată de geam urmăresc ce se întâmplă pe terasă. A plecat. Doar ciripitul vrăbiilor, în după amiaza clară de primăvară… astea sunt tot timpul cu noi! Și iarna, și primăvara, și tot timpul. Se aude din când în când de câte o pereche de guguștiuci. Și ăștia sunt tot timpul cu noi! Să fie oare puiul de lămâi prea sensibil și neajutorat, sau zănatecul de vânt chiar s-a repezit pe ne-veste la el? Și pe urmă dacă o fi un vânt atotputernic, am eu vreo șansă în fața lui? Dacă o fi un domn -vânt, ar fi trebuit să-i zic „lasă-l domnule în pace” sau „te rog domnule, lasă-l în pace!” Dacă era un vânt copil ar fi trebuit să fiu mai autoritar și să-i spun „pleacă de-acolo că-ți rup urechile!”. Dar nu. Cel mai bine este să-i spun sigur pe mine și cu fermitate în glas, „pleacă lasă-l în pace!” Ei da’ asta-i bună, de data asta chiar trebuie să ies la el. „Hai gata pleacă, lasă-l în pace”, îi strig poruncitor pentru că începuse să-l scuture și să-l zgâlțâie pe bietul pui de lămâi care nu mai știa ce-i cu el. Era speriat și agitat și-și pierduse câteva frunze nobile, cumsecade și rostuite în încăierarea cu vagabondul ăla de vânt. Îmi iau în grabă ceașca cu cafea, ies pe terasă și-i spun: „Pleacă!” Și a plecat. A rămas cu noi un pui de-al lui, un pui de vânt care se joacă grijuliu, ca să nu-l mai sperie, se joacă cu frunzele puiului de lămâi. Îmi aprind țigara, mă așez pe canapea și-mi sorb liniștit cafeaua. În zare dealurile nici nu se sinchisesc. Nici nu le pasă că eu am probleme cu lămâiul, cu vântul, plecat acum, cine știe pe unde. Lângă mine puiul de vânt se joacă molcom cu puiul de lămâi. Privesc de la etajul trei dealurile ce țin orașul în brațe. Stau nemișcate. Liniștite. Probabil că deja vântul a ajuns la ele și le-a spus că e unul acolo, pe terasă… care … ca să vezi cum umblă vorba! Așa e de când lumea. Termin de scris textul și nu mă mai gândesc la nimic. L-am scris pentru a relata pur și simplu starea ce m-a cuprins. O imensă nevoie de a comunica cu natura. Aș formula acum în termeni raționali. Dar, cred că era mult mai mult. Un soi de freamăt al viului ce mă înconjoară. Un freamăt, o șoaptă, o adiere, o rezonanță cu, a unui suflet care nu este numai în oameni. Sau în câini. Sau în copaci. Ci în toate laolaltă. Nu știu să denumesc în cuvinte. Am dat textul să-l citească amicului meu V. I l-am întins pur și simplu. Ca și cînd am fi făcut acest lucru de zeci de ori zilnic sau de sute de ori lunar sau de mii de ori într-un an. De aceea am tăcut, nu i-am spus nimic, nu am făcut nici un comentariu cu amicul V, care, după ce a citit textul, a spus: „da frumoasă personificare”. Nu scot o vorbă. Pentru că nu știu ce șansă aș avea dacă m-aș lansa într-o discuție prin care să încerc să-i dau ceva mai complicat decât este dispus el să primească. Dincolo de condiția lui de scriitor ce aparține culturii occidentale. Dincolo de reperarea, catalogarea, încorporarea textului într-o ordine estetică. Un soi de neputință. Un soi de abandon. O cădere a comunicării. În care revelația mea rămâne mută, incomunicabilă. Iar eu nu mai pot evolua împreună cu el pentru a căuta acel subtil al trăirilor de dincolo de cuvinte. Ne oprim în fața cuvintelor ca în fața unui zid al plângerii. Oare nu de multe ori în loc să vorbim, plângem…cu vorbe și prin vorbe !? În fața acestui zid, nu cumva cea mai mare parte a celor pe care le comunicăm, chiar printr-un produs artistic, este un reziduu, o urmă a ceva mult mai complex. Care nu este de neexprimat sau inexprimabil. Ci este o parte mai mare sau mai mică care se pierde în funcție de starea receptorului. În funcție de starea lui de primire și de dăruire. Cei doi lasă prinși sau cuprinși în comunicare lasă mereu la o parte ceva. Împreună pierd câte ceva de fiecare dată. Pierde cel care a inițiat comunicarea și cel care este ținta comunicării. Este o pierdere ireparabilă în doi. Atunci când am scris textul nu m-am gândit cui mă adresez. În momentul în care amicul meu și-a spus părerea, în aceeași clipă am avut revelația faptului că interlocutorii mei pot fi copiii, că este cum se spune,.. un text pentru copii. Da, ar fi ceva. Chiar dacă nu asta mi-a fost intenția. În acest caz copiii ar crede că am comunicat cu vântul, cu lămâiul. Le-ar scăpa și lor conținutul, dar ar crede în starea de comunicare. Ar rămâne și în acest caz ceva pe dinafară. Îndoiala că este așa. Ei nu trăiesc tensiunea faptului că s-ar putea să nu fie așa. Lipsește această tensiune ce subîntinde credința lor în ceea ce le spun eu în text. Nu ating acel loc, acel punct în care credința este susținută de tot ce există în cuprinsul minții,… de absolut tot,… până și de îndoială. Copiii nu au niciodată experiența îndoielii. Aceasta vine o dată cu trecerea timpului. Pe măsură ce maturizarea înseamnă acumularea de cupluri de contradicții pe de o parte și de discriminări pe de altă parte. Ieșirea din copilărie înseamnă de fapt atingerea unui prag în care îndoiala se manifestă ca un șplit, o pană, un ic pe care gândirea îl înfige în arborele realului și îl despică. Precum toporul o bucată de lemn. Din care rezultă două bucăți. Pe care nu le mai poți lipi, reuni. Mai degrabă continui să tot despici; albul în negru și alb, binele în bine și rău, lumina în întuneric și lumină, și tot așa la nesfârșit, până când dai de nimic. Și atunci spui că nimicul există. Ajungi aici pentru că ai luat-o pe această cale și folosești un instrument cu care despici: îndoiala. Îmi trece prin minte că nu am scris nici pentru oameni maturi. Pentru că așa cum văd din reacția prietenului meu, cea mai mare parte din mesajul meu, adică starea ce m-a cuprins datorită credinței că pot comunica cu vântul, și cu lămâiul, rămâne pe dinafară. Lipsește acea tensiune a credinței ce subîntinde rațiunea omului matur. Tensiune care adună, articulează, leagă. Pentru că merge pe această cale și folosește un instrument cu care unește: credința. Tac. Nu scot nici un cuvânt. Nu știu ce o să fac cu acest text. Cui o să îl adresez. În același timp mă încearcă o stare în care simt că există undeva în mine, sau în noi, sau în jurul nostru ceva ca un reziduu, ca un mâl. Care îți rămâne lipit de trup atunci când ieși dintr-o apă tulbure. Nu pot să-i vorbesc amicului V despre starea de credință pentru că el și-a însușit îndoiala. A mai învățat figurile de stil, abilitățile estetice ale comunicării. Câte, și mai câte! Toate astea creează distanță între noi doi. Ca și cum am fi pe vârfurile a două dealuri și ori cât am țipa unul la altul tot nu ne înțelegem, nu ne auzim. Pe copii îi las netulburați în credința lor. Credință ce va dispare pe măsură ce vor intra în râul tulbure al îndoielii. Prietenul meu se cufundă în lectura altor texte și probabil că într-un fel sau altul le evaluează, estetic. Camera în care suntem decupează un înăuntru răcoros, liniștit, calm. Mă uit pe fereastră. Soarele trece încet pe boltă. Eu îl văd că stă dar știu că trece. Între mine și soare pun un obstacol în calea curgerii; prezența mea, existența mea. Și o anume tensiune. Tensiune ce vine din frica de a nu trece. De a nu curge odată cu soarele spre ieșirea din lume. Mă risipesc prin secundele pe care le trăiesc trecând împreună cu umbrele pe care le aruncă copacii între mine și soare. Deși gândul îmi spune că trec, credința îmi spune că rămân. Trăiesc bucuria de a rămâne. Secundele toate, le simt ca pe un lanț neîntrerupt de rămâneri, deși le văd, după umbra copacilor, că sunt un lanț neîntrerupt de treceri. Apare o clipă în care simt că bucuria există. Există și mă cuprinde. Și dacă eu trec împreună cu umbrele lăsate de soare pe pământ și în ochii mei ; și dacă eu rămân împreună cu soarele pe pământ și în cer.. Este o clipă de tensiune născută din întâlnirea gândului cu credința, din care izvorăște pacea. Tensiune pe care nu știu cum să o numesc. De aceea tac și contemplu. Nu mai pun nici o propoziție între mine și soare. Între mine și lume. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate