Treceam într-o zi friguroasă de iarnă pe potecuțele satului meu, oarecum grăbit, deși mă înfundam în zăpadă și nu reușeam să înaintez atât de repede, cum mi-aș fi dorit, treceam cu atenție prin zăpada proaspătă, căzută în ajun, încercam să nu ating ramurile încărcate de nea, cu toate că gândurile mele se concentrau doar la ființa iubită, pe care vroiam să o văd, o ultimă dată, azi, înainte de plecare... Era o dimineață de duminică însorită de decembrie, tot satul era acoperit de un strat gros și strălucitor de nea. Înaintam pe ulicioară, croindu-mi drum prin zăpadă, până la primul colț, unde am cotit într-o străduță mai umblată, alți oameni au lăsat deja pe mijlocul trotuarului un drum îngust de trecere, am continuat să merg, fără să întâlnesc pe nimeni. În fața unelor case, zăpada fusese curățată, așa că nu eram în pericol, de-a intra în conflict cu cineva, care ar fi venit în sens invers, puteam să ne facem loc reciproc. Așa am mers un timp, singuratic, pe străduțele tăcute, până am ajuns la o intersecție. Aici trebuia să o iau la stânga. Am traversat strada înghețată și am ajuns în dreptul primei biserici. Numeroasele urme în zăpadă îmi spuneau că enoriașii se înghesuiseră buluc în biserică. Din biserică nu se auzea nici un zgomot. Poatedupă ce s-au încălzit reciproc au adormit cu toții. Am continuat să merg pe potecuța creată adhoc în zăpadă, mai departe, fiindcă țelul meu erau capătul celălalt de sat, sperând să nu întâlnesc pe nimeni în cale. Dar n-a fost să fie. În fața mea a părut un cățel, de nici-o rasă, un cățel simpatic, gălbui la culoare, care, cum spuneam, venea din sens invers. Am rămas nedumerit locului, fără să știu ce să fac, nu de frică, ci mai de grabă, căutam o soluție, care din noi avea întâietatea trecerii. Cățelul era chiar mai mic decât troienele de zăpadă, din stânga și dreapta cărării. Mi s-a făcut milă de el, și am intenționat să-i fac loc, pentru a trece. Dar, spre mirarea mea, s-a întâmplat un lucru la care nu m-am așteptat. Cățelul, se pare, se gândise la același lucru, deci, venind el așa înspre mine, a ajuns în fața unei porți, unde zăpada a fost curățată, s-a uitat un pic în jur și s-a așezat în fund lângă începutul de cărare, pe unde trebuia să vin eu. A scos limba și a început să se răcorească, privind, așa parcă plictisit în jur, apoi se uită la mine, evident, că mă aștepta să trec. Dar și eu am așteptat, vroind să fiu sigur, că rămâne într-adevăr acolo, unde s-a așezat. Apoi m-am întrebat: de ce s-a oprit, și el avea doar dreptul asupra cărării, ca și mine. Ce drăguț e, ce amabil! Dar, m-am gândt, oricum eu sunt mai mare ca el, de aceea eu am dreptul să trec primul... Deci am continuat drumul. Când am trecut pe lângă el ne-am salutat tăcut, așa doar, din priviri, , dar cu multă importanță și fiecare și-a văzut de drum. M-am întors. Ștrengarul hoinări mai departe pe potecuță, fără griji... Cine știe, poate avea și el o întâlnire!