Puterea razei albastre (4a)

Din ziua în care am avut oaspeții aceia neașteptați din București, satul din vale a fost izbăvit de sâcâielile mele cu radiocasetofonul. Pur și simplu mi-a pierit cheful să mă mai distrez în acest fel.

Dar cumințirea mea bruscă a constituit un șoc pentru cei din sat. Ca dovadă că lumea se învățase cu șicanele mele, a fost faptul că, văzându-mă liniștit așa deodată, oamenii au intrat la bănuieli:

- Ce se întâmplă acolo sus pe deal? De ce a amuțit "măgăoaia" lui Marian?

Și bieții oameni au început să-și facă tot felul de griji și presupuneri: O fi bolnav? O fi plecat acasă? Nu, c-am văzut lumină la Observator, aseară! Atunci ce-o fi cu el?...

Când trecea prin sat moș Bursuc era întrebat în mare taină ce se întâmplă cu mine. Dar moșul spunea ce vedea și nici el nu pricepea motivul liniștirii mele.

De Anul Nou am încuiat șandramaua Observatorului și am plecat la părinți, într-o vacanță pe care o așteptam de multă vreme. Am revenit la postul meu abia peste vreo zece zile. De data asta mi-am adus cu mine și schiurile.

Chiar dacă eram ispitit de gândul să merg până în satul unde trăia bunica Adelinei cu speranța de a o mai găsi acolo, nu am avut această îndrăzneală. Bănuiam că grupul acela vesel trebuia să fi plecat deja la București, căci se apropiau cursurile. Mai credeam însă că acele tainice priviri pe care mi le oferise Adelina, deși puteau fi sincere în clipele acelea, vor fi totuși repede uitate, de îndată ce ea va reveni în ambianța veselă a mediului studențesc.

Mi-am reluat cu sârg munca de măsurător al cerului. De fapt, nici nu puteam numi muncă asta, de vreme ce nu credeam că folosește cuiva. Când tocmai măsuram nu știu ce anume, aud niște pași pe scară. În ușă apăru moș Bursuc care venea din vale, din sat.

- Hei, Mariane! Eu sunt! Nu te speria!...
- Ah, mata erai, moșule! Nu știam ce tot umblă pe la mine pe scări, în toiul nopții...
- Domnișorule Marian!...
- Ce e, moșule?
- Musai să pleci în vale, la nea Macovei!...
- Cum? Chiar acuma?
- Da, chiar acuma!... Mi-a zis să vii!...
- Uf! Nici aici nu te lasă oamenii în pace!...

Ce putea să fie? Trebuia să mă îmbrac mai bine, să închid Observatorul și s-o pornesc la vale, prin întuneric și prin nămeți, luându-mi felinarul ca tovarăș.

Am ajuns la poarta dinspre deal a gospodăriei lui nea Macovei, o împing anevoie, mai-mai s-o rup, căci era veche și șubredă... În curte mă sperie o pocitanie de câine, care mă și apucă de poala paltonului. Norocul meu a fost că stăpânul casei a ieșit repede în prag, iar câinele a dispărut prin grădină. Am intrat în gang, scuturându-mi bine ghetele de zăpadă.

- Bună seara, nea Macovei!
- Bună, fecior! Ai venit, băiete? Nu mai știe lumea de tine, ziceam că ai fi murit, or ai fi bolnav...
- Vai, câtă grijă!... Nu vezi mata că-s sănătos tun?
- Bine, bine! Asta ne bucură... Am zis așa... într-o doară... Uite, am zis să te chemăm la noi în casă, mai stăm de vorbă, mai bem un păhărel... că ți-o ajunge să tot stai singur colo pe deal... Și azi e chiar ziua lu’ Sfântu Ion.

- Cum să-ți mulțumesc, nene, pentru atâta grijă?
- O, nu-i nimica, asta așa să cade să fie între oameni!
- Ai dreptate, nene!

Intru în casa omului unde ne întâmpină aerul cald al odăii în care duduia focul.
- Măi, femeie, întinde masa repede c-a venit Marian! Cheamă-l și pe Ionel al nostru, că doar e ziua lui!

Intră Ionel în odaie, un tânăr cam ursuz, îmbrăcat într-o bluză verde ostășească, și-mi dă mâna, strângându-mi-o tare, bărbătește.

- Ãsta-i fecioru' meu, Ionel! A venit tocmai de la Galați, că-i militar!...
- La armată?
- Oho! La grăniceri!...
- Bravo, Ionele!
- Femeie! Ai pus paharele?
- Pun acușica. Așezați-vă, că vin acușica!

Mă uit roată prin încăpere, doar-doar oi vedea ceva deosebit, căci n-am fost chemat doar pentru atâta lucru, adică să bem țuică. Mă mira că încă n-o văzusem pe Maria prin casă.

Apăru, în sfârșit, și fata. Era dichisită tare, în cămașă și catrință, model popular, ca la paradă. Noi, bărbații, eram deja la al doilea păhărel de țuică, eram cu chef și mâncam din sarmalele aduse de nevasta lui nea Macovei.

- Măi, fato! Ia și tu un pahar cu noi!
- Nu pot! Nu beau țuică! se codi fata rușinată.
Cu tot dichisul gătelii, fata a fost pusă de maică-sa să ne servească la masă, să caute mere și nuci prin cămară și cârnați în pivniță. Se vedea că fetei îi era tare ciudă pe maică-sa că o punea la treabă, în loc s-o așeze moț pe un scaun, să se zgâiască la musafir.

Mie nu-mi tihni deloc seara aceea la nea Macovei. Nu-i vorbă, am fost ospătat omenește, însă mă plictisea nespus că nea Macovei se întrecea în a lăuda isprăvile nemaipomenite ale lui fecioru' său la armată, cu ce-a zis Ionuț, ce-a zis maiorul, ce-a făcut Ionuț de-a ajuns sergent... Of! Doamne! Cum de nu-și dădeau seama oamenii ăștia că pot plictisi pe alții într-un așa hal!

Mie mi se părea că nea Macovei mă lua mereu în râs:
- Uite, Ionele, Marian ăsta, băiat dăștept rău, cu carte! nimic de zis... Dar ce folos? Stă toată ziua acolo, în podul acela de la Observator, la un loc cu liliecii și cu șobolanii... în tovărășia lu’ moș Bursuc... Se uită și se tot uită la stele... cu "măgăoaia" aia urlând de-ți ia urechile, neamule. Ce tot faceți voi acolo, măi? O să vă zăpăciți de cap într-o zi!...

- Nu-i chiar așa, nea Macovei! încercam eu să mă apăr cu demnitate. Am învățat carte, am niște idealuri în viață... muncesc pentru oameni... pentru vremurile viitoare...
- Măi, băiete! Da' noi ăștia bătrânii pentru ce muncim, bre? Nu muncim toată ziulica pentru noi și pentru copchii noștri, ba încă și pentru ăștia de la oraș?...
- Știu, nea Macovei, știu! Însă am vrut să zic că și noi, ăștia cu carte, avem menirea să veghem ca lucrurile să meargă bine pe lumea asta...

- Îi fi având tu dreptate, Mariane, însă ți-ar prinde mult mai bine să-ți faci casă undeva pe-aici prin sat... să te însori c-o fată de gospodar și să trăiești ca oamenii... nu singuratic, acolo sus... ca pusnicii...

Vai, ce mă plictisea omul ăsta! Mi-e greu să descriu cum am îndurat conversația aceea incomodă atunci. Mai ales fecioru' lui nea Macovei mă irita, căci privea la mine cu înfumurare, de parcă a fi sergent însemna vreo ispravă nemaiauzită!

Cel mai mult mă indispunea însă faptul că începusem să pricep că nea Macovei trăgea nădejde că i-aș fi putut deveni într-o bună zi ginere, chiar dacă, așa cum zicea și el, n-aveam casă și gospodărie. Dar aveam în schimb carte, și leafă, deci mă putem pricopsi cu timpul și de restul. Înțelegeam acum bine de ce fiică-sa își pusese cămașa înflorată și de ce se holba atât de rușinată la mine...

Ce să mai zic? Fata nu era din cale-afară de urâtă, era chiar frumușică dacă o priveai mai bine, deși nasul îi era cam strâmb și gura cam într-o parte. Ceea ce mă făcea să mă cutremur din toată ființa era casa aceea țărănească, fără nicio poezie în ea, plină doar de preocupări banale, care nu mă atrăgeau deloc.

Spre miezul nopții, în fine, după ce reușisem să scap din plictiseala acelei case și să închid bine pe dinafară poarta cea hodorogită din curtea gospodăriei lui nea Macovei, în plină răcoare și întuneric, am redevenit liber și încrezător în steaua mea, urcând înapoi muntele. Jurasem să nu mai calc pe la casa aceea câte zile voi mai avea!

Ce să-i faci? Erau prea înalte idealurile vieții mele. Și numai amintindu-mi de Adelina, ideea de-a mă însura în sat și de a trăi ca un gospodar la țară, îmi părea o curată nebunie, o profanare a idealurilor nobile care mai zăceau în mine și pe care le asemuiam cu un Univers frumos, măreț, plin de taine și scânteieri.

(va urma)