agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-02-11 | |
Au executat ordinele. N-au crâcnit în fața comandantului de grupă care le dădea. Dar, în sinea lor, nu numai că crâcneau dar, de multe ori, îl și înjurau ori îi răspundeau obraznic. Multe ordine li se păreau fără nicio noimă, mai ales acel culcat!, urmat la repezeală de un drepți! Și dacă ar fi fost aceste ordine date o dată, de două ori, într-o oră, mai treacă, meargă, dar erau de cele mai multe ori de zece, cincisprezece ori pe minut. După câte o astfel de repriză, atunci când toți erau roșii la față și transpirați, urma câte un în direcția gardului fuga... marș! apoi pe un rând aduna...rea!. În fuga mare, după ce ajungeau la gard, se întorceau tot fugind spre gradat și se aliniau în stânga lui. Dar acesta, după ce subordonații reușeau să se alinieze, de cele mai multe ori își schimba repede poziția mai la stânga ori mai la dreapta. Primilor nu le era așa de greu, din doi trei pași se aliniau după umărul gradatului. Mai greu era pentru cei din ultimele rânduri, tabacherelor cum li se spunea, care trebuiau să facă mulți pași fugind. Din când în când, mai apărea pe terenul de instrucție și locotenentul Cucu. Ordinele lui, din cauza vocii, nu erau așa de clare astfel încât nu erau executate de toți cu rapiditatea cuvenită. Din această cauză, se enerva destul de tare tovarășul locotenent și începeau să abunde ordinele ce-i transpirau pe subordonați. Se înțelege că și gradații îi erau subordonați, transpirau și ei. După plecarea comandantului de pluton, pe bună dreptate, gradații se răzbunau pe grupele lor dându-le fel de fel de ordine ce duceau la roșeala obrazelor și la transpirație multă.
În prima zi, și apoi în alte câteva, pentru a ajunge din urmă celelalte plutoane și, mai ales, pentru a nu se mai repeta greșelile de la primul bilanț săptămânal, atenția a fost îndreptată spre salutul individual cu mâna la bonetă. Și n-a fost așa de simplu pe cât s-ar părea. Era o întreagă teorie care trebuia aplicată în practică atât în poziție de drepți, cât și în mișcare, bătând pasul de front. După ce grupa saluta de zeci și zeci de ori stând în formație, soldații erau dispersați la câțiva metri unul de altul și se instruiau singuri comandându-și fiecare: Soldat salu..tă..., soldat salu...tă... Comandanții treceau pe lângă fiecare apreciindu-le progresul. Când nu erau mulțumiți făceau cu mâna un gest care însemna nu. Atunci subordonatul trebuie să-și comande singur și să execute de zece ori soldat cul..cat!... soldat drepți! Și salutul colectiv, dat de trupă comandantului la inspecția de dimineață sau alte ocazii a fost exersat de zeci și zeci de ori: să trăiți toa lent. Dacă era vorba de locotenent, toa tan dacă se răspundea căpitanului și tot astfel până la toa geral dacă era vorba de răspuns unui general când acesta se adresau trupei zicând: bună ziua, soldați! Aproape zilnic programul prevedea și învățarea Jurământului militar. Comandantul grupei citea câte un paragraf, apoi îl repetau cu toții în cor. Eu, cetățean al R.P.R., intrând în rândurile armatei, jur să fiu devotat poporului muncitor, patriei mele și guvernului... și tot așa până la dacă voi călca jurământul meu să mă lovească pedeapsa aspră a legilor. Trecea repede ora afectată jurământului, apoi alte și alte activități estompau, până la uitare cele învățate. Unii mai ambițioși și-au scris textul, alții, și aceștia erau cei mai mulți, nu puteau chiar de ar fi vrut. La citit silabiseau, cu mai mult sau mai puțin succes, dar scrisul le lua de două ori pe atât, și când să citească ce au scris era un adevărat chin. Alții, pur și simplu, țineau creionul în mână ca să deseneze litere originale, doar de ei știute, și despre care, după câteva clipe, nu mai știau ce-i cu ele Scrisul lui Nuțu, frumos caligrafiat și totodată rapid, i-a atras atenția sergentului. - Văd că scrii frumos și destul de repede. N-ai vrea să faci un articol la gazeta de perete? Te pot scuti două zile de instrucție, cu aprobarea tovarășului locotenent major, locțiitorul nostru politic. Aș scrie eu articolul dar, după cum cred că vezi, sunt ocupat peste cap și trebuie ca din plutonul nostru să scrie cineva. - Despre ce? - Uită-te în biletul acesta. S-a uitat pe foaia de hârtie pe care scria cu litere de tipar: „Armata R.P.R. apărătoare de nădejde a patriei și poporului” - Da, o să-l scriu, dar am nevoie de liniște - O să ai de toate. Mâine dimineață o să mergem împreună la club, după ce o să vorbesc cu tovarășul locotenent major. Nu și-a închipuit Nuțu că în cazarma aceasta poate să existe o astfel de oază de calm și liniște Mozaicul dușumelei din sala în care au intrat strălucea de curățenie. De-a lungul unui perete, pe o masă, se aflau colecții de ziare: Scânteia, România liberă, Glasul Armatei, Apărarea Patriei, Grănicerul și poate încă vreo câteva. Dulapuri cu volume, frumos legate, ocupau doi pereți. Printr-o ușă deschisă se vedeau, în cealaltă cameră, rafturi încărcate de cărți. La o măsuță stătea un locotenent colonel având în față, deschisă, o carte groasă și un caiet pe care nota de zor ceva. A luat și el colecția „Grănicerului” pe o jumătate de an și a început să citească despre succesele în pregătirea de luptă și politică a militarilor din diferite companii și pichete grănicerești, despre petrecerea cu folos a timpului liber de către militari, despre spiritul de abnegație al unor grăniceri ce au dejucat planurile unor infractori de a trece frontiera de stat. Apoi a început să aștearnă pe hârtie, de parcă s-ar fi inspirat din articolele citite. A căutat ca prin cuvinte puține să arate principalele momente din istorie când oastea țării condusă de voievozi patrioți, având sprijinul țăranilor liberi și al târgoveților săraci, au reușit să alunge dușmanii. L-a blamat în câteva fraze meșteșugite pe Mihai Viteazul care a legat de glie pe țăranii șerbi șubrezind astfel baza de recrutare în Oastea cea mare. N-a uitat să amintească și de sprijinul dat de poporul rus țărilor române de-alungul istoriei lor zbuciumate. Și-a corectat în câteva rânduri cele scrise și a mai completat cu alte aduceri aminte. Astea s-au petrecut în prima zi. Într-a doua, pe foi veline, cu penița redis muiată în tuș, a început să scrie, cu migală, copiind de pe foaie. Titlul, ca să se vadă bine, l-a redactat cu tuș roșu. Cei ce intrau în sală priveau cu admirație, peste umărul său, la foile de hârtie împodobite cu litere negre aliniate perfect. După masă târziu, ajutat fiind de un sergent bibliotecar, și-a pus articolul legat frumos cu un șnur subțire, roșu, pe gazeta de perete. Se vedea de departe opera lui și era mândru. De câte ori trecea pe acolo, sau prin apropiere se uita cu atenție, dar nu vedea pe nimeni oprit în fața gazetei de perete. Între timp instrucția de front era combinată cu instrucția tragerii cu armament de infanterie. Vechile arme, musinaganurile, le-au fost retrase și au primit unele noi, carabine semiautomate Semionov, așa zisele S.K.S.-uri. De-acum soldați vechi, cu peste o lună de armată, știau a le curăța folosind vergeaua, câlți și jocul de bețișoare. Cei mai mulți știau la perfecție să ochească. Niciunul nu se mai speria, ca la început, când printre cartușele fără praf de pușcă și capsă se mai nimerea câte unul ce bubuia ca un cartuș adevărat, erau acele gloanțe oarbe. În curând va avea loc evenimentul tragerii cu cartușe adevărate, de război. Comandanții de plutoane se implicau direct, probabil că de rezultatele obținute de subunitățile ce le comandau depindea aprecierea muncii lor și, poate, chiar înaintarea în grad. A sosit și ziua cea mare. Programul a decurs normal până după servirea mesei de dimineață. Toți soldații de anul întâi, în frunte cu comandanții de grupe, de plutoane și companii, dar și câțiva din statul major, se aflau pe platou, ocupându-l aproape tot. Comanda a luat-o însuși comandantul brigăzii, un colonel înalt, suplu, căruia îi ieșea de sub caschetă părul bogat, însă cărunt. - Bataliooon, drepți! La dreaaapta! Spre poligonul de tragere de la kilometrul șapte înainte...marș! Un singur pas apăsat și deosebit de sonor s-a auzit, după care și-au făcut apariția sunetele melodioase ale fanfarei. Fanfara le-a fost în față, cu marșurile ei, până dincolo de gară. Apoi și-au continuat drumul spre sud. Din când în când, în dreapta, apărea și marea de după case și copaci. Nuțu o vede doar cu coada ochiului. Dacă și-ar fi întors capul, sigur, ar fi pierdut ritmul și ar fi fost călcat de cel din urma sa. După alte câteva zeci de minute, au ieșit din șoseaua națională, au trecut peste un nivel de cale ferată și s-au oprit pe un câmp plat ce se termina printr-o faleză înaltă. Dincolo, și cât vedeai cu ochii, erau valuri înspumate ce nu-și găseau o clipă locul. Aproape de marginea falezei un val lung, negru. Era biuta, adică pământul scos din tranșeul adânc în care vor sta cei ce o să conducă tragerea. La ordin, și-au scos sacii de spate și s-a așezat pe foile de cort pe care și le-au desfăcut. Nu mult, doar până ce câțiva băieți, ce trecuseră în anul trei, au montat țintele, niște machete de carton ce reprezentau oameni, doar bust și cap, aduse din cazarmă, de tabacherele unor plutoane. Pe câteva catarge înalte s-au ridicat stegulețe negre, apoi sunet de goarnă a anunțat, celor ce cunoșteau semnalul, începerea tragerii. Glasul puternic al unui comandant ordonă: Pe linia de tragere, marș! Acolo au primit muniția de război, câte cinci cartușe, apoi aceeași voce strigă: culcat! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate