agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-02-23 | |
Draga Mihai(Michele),
O prietenă te-a văzut pe Facebook, ți-a văzut pozele pe care le-ai făcut publice și mi-a zis de tine, mi-a zis că ești frumos, înalt și că pari îndrăgostit, fericit. Am fost tare bucuros să aflu că ești bine. De curând ți-am vizualizat și eu pozele. Cristina avea dreptate, ești un tânăr strălucitor. Semeni foarte mult cu mama ta, cu Rodica. Te rog, lasă-mă să-ți scriu câteva cuvinte… Eu am fost departe de tine și de viața ta, drumul vieții mele a luat-o în altă direcție la un moment dat, pur și simplu. Am simțit că nu te pot tulbura, am simțit că trebuie să fiu departe de tine, tocmai ca să poți crește frumos, înalt, fericit. Dragostea adevărată înseamnă totală libertate. Nu ți-am dăruit nimic niciodată, nu am fost acolo pentru tine, puținul timp în care am fost alături de tine, îl păstrez însă în adâncul sufletului, ferecat cu unsprezece ivăre de argint, ca pe o comoară de mare preț tot ce am putut să-ți dăruiesc din adâncul inimii mele a fost libertatea. Totala eliberare chiar și de mine însumi. De tatăl tău! Un vlăstar tânăr nu poate crește în umbra stejarului masiv ce-i acoperă lumina. Este cea mai grea scrisoare pe care am scris-o vreodată. Este povestea vieții mele, cu partea ei nebunesc-tinerească, romantică și explozivă, fără nici un discernământ, sau mai bine zis, cu înțelegerea tinereții post-adolescentine. Eram student la secția de inginerie din Sibiu, intrasem la facultatea tehnică și jucam în același timp baschet la echipa clubului Balanța CSU Sibiu, echipa de divizia. A. Eram un tânăr cam cum ești tu acum, purtam aceiași bărbiță marinărească asemănătoare cu a ta, șotie și simpatică. Eram înalt cam cum ești tu, poate chiar mai înalt. Odată, atunci când mă întorceam de la cursuri, sau antrenament, nu mai știu exact, cam prin luna martie am văzut-o pe Rodica venind de la cursuri spre căminul studențesc, și ea se întorcea de la ore, purta o pelerină de ploaie galbenă. Când ne-am intersectat drumurile mi s-a părut cea mai frumoasă femeie din lume, nu i-am uitat niciodată ochii mari, arcuiți, fruntea frumoasă pe care o împarte cu tine, văd acum, când mă uit la imaginea ta de pe internet. M-am îndrăgostit foarte tare încă de atunci de ea, din prima clipă. După ce te-ai născut, ne plimbam adesea prin parcul “Sub Arini” din orașul Sibiu, acolo unde locuiam toți trei într-un mic apartamentaș, repet, eram încă studenți tineri. Foarte tineri. Îmi aduc aminte trandafirii din rondurile parcului și faptul că erai tare frumos, te purtam pe umeri adesea în lungile noastre plimbări. Erai tare mic și cum te căram pe umerii mei lați, zâmbeai trecătorilor care întorceau capul după noi. Eram fericiți, în blânda noastră naivitate. Tatăl meu, bunicul tău pe care nu l-ai cunoscut, Victor, a prezis că te vei naște în 16 februarie de ziua CFR-ului. Așa a fost, în calendarul ortodox scria SF. PAMFIL, mă amuza faptul acesta, căci eu știam că te va chema Mihai, nu sunt un religios de felul meu, așadar numele de Pamfil nici nu intra în discuție. De mic copil știam că o să am doi băieți, unul urma să-l numesc Mihai, iar pe celălalt Victor. Era o gluma a noastră, a Rodicăi și a mea să îți zicem Pamfil. Când erai mic și neastâmpărat îți ziceam Pamfiluț. Eram foarte tineri, complet neexperimentați cu viața de părinți. Studenți amândoi la Sibiu, cum ziceam, eu jucam la echipa aceea de baschet si câștigam cât de cât ca să ne putem întreține. Au fost ani grei din acest punct de vedere, material. Stăteam la coadă la lapte de două-trei ori la ora 06.00 doar ca să știu că ne ajunge laptele. Eram și sunt mândru de tine și acum. Când am simțit că nu ne mai înțelegem cu mămica ta, am decis să ne despărțim, să o luăm pe căi separate, cumva să ne refacem viețile și visele. A fost foarte greu pentru mine atunci din punct de vedere emoțional, aveai 3 ani, erai un scump. Când am plecat la Cluj, mi s-a rupt sufletul. Apoi viața și-a urmat cursul ei. Am venit de câteva ori să te văd, îmi era un imens dor de tine, brațele mele de tată, au dus dorul tău, e foarte dificil să îți explic, nu găsesc cuvinte potrivite. Mă rugam lui dumnezeu, oricare ar fi fost el ca să aibă grijă de tine, știam că inteligența lumii ăsteia nu te va lăsa baltă. Eu NU puteam fi acolo, simțeam că nu mai aparțin familiei tale, simțeam că doar vă tulbur viețile. Așadar am mers în drumul meu. O altă amintire pe care am închis-o adânc în suflet e poate cea mai frumoasă pe care o am cu tine. Trebuie să ți-o povestesc, am intrat în lipsa cuvintelor potrivite deja... Într-o zi e aprilie am luat rucsacul meu cu atelaj de aluminiu, era un rucsac verde-kaki, am luat ceva de mâncare și te-am pus sus pe umeri, la ceafa mea acolo sus, undeva la 2.00 m, la spate erai protejat de bara de aluminiu a rucsacului, iar în față de capul meu, erai tare micuț. Primăvară afară, cald, cam 18-20 grade, am pornit noi doi spre Calea Poplăcii, un drum care ducea vreo 10 km spre localitatea Poplaca. Cunoșteam drumul acela, făcusem armata la infanterie chiar în Sibiu, mergeam adesea pe acolo, acel drum era paralel cu muzeul satului din Sibiu, poate ai auzit de el. Iarba a răsărit verde crud prin poieni, le observam în drumul nostru comun, în excursia noastră tată-fiu. După un timp am ajuns departe bine, călătorisem aproximativ cam 5 km, am ajuns într-o poieniță în care erau sute și mii de viorele, albe și violet, pășeam atent ca să nu te scutur, adormiseși cu mânuțele tale pe urechile mele de care te țineai ca de coama unui cal și cu capul culcat pe părul meu. Acum am chelit, dar atunci aveam părul cam cum îl ai tu acum. Dormeai buștean, erai un copil sănătos, serios la chip, ușor încruntat. Semănai foarte mult cu mine când eram mic. O vreme am ținut pozele alea vechi ca să-ți arăt când vei crește mare poate. Dar, timpul a trecut și după atâtea mutări, prin orașele României pe unde umblam cu baschetul, le-am pierdut. În acea excursie inițiatică, surprinzătoare pe care o făceam cu fiul meu micuț, am descoperit o poiană care mi-a atras atenția în mod deosebit, dinspre marginea drumului, adânc printre copacii proaspăt înfrunziți. Am desfăcut păturica ce o pusesem în rucsac special pentru a te înveli, te-am așezat așa dormind pe ea și am lăsat soarele blând al după - amiezii să te mângâie ușor. În acea poieniță de vis, te-am plasat pe tine în gând, mult timp după aceea, te ocroteau florile acelea minunate, albinuțele vesele ce bâjbâiau după polen, iar soarele molcom ce se strecura sfios printre copaci, el proiecta umbre sinuoase peste pădurea din jur. Era amintirea mea cea mai de preț, ca o vrajă ce am țesut-o cu drag în jurul fiului meu. Eram doar noi doi, în adâncul sufletului meu de tată tânăr mi-am promis să nu te părăsesc niciodată. Și, în ciuda faptului că drumurile noastre au luat-o complet diferit din punct de vedere geografic, în inima mea nu te-am părăsit niciodată. Să știi! Niciodată. Pentru mine, ești tot în poiana aia desprinsă parcă din poveste, împreună de mine, cu florile primăverii, cu copacii ăia din jur, care formau un zid de netrecut. Iar tu, erai apărat de fluturi, de insecte, de ierburi moi, scăldat în parfumuri subtile ale viorelelor alb și mov. În brațele mele mari și late, la pieptu-mi cald, lângă bum bum-ul inimii mele de tată. Acum când scriu aceste rânduri mă simt copleșit de forța amintirii, Dumnezeule, cât e de vie încă și ce forță are. Sunt ca și posedat, nu mă mai interesează imperfecțiunile literare, niciun acord, niciun stil artistic, ideile se învălmășesc la un loc cu lacrimile, acum când scriu aceste rânduri. Iartă-mă. Nu am crezut că poate durea așa tare. Amintirea aceasta e cutremurătoare pentru mine, e tot ce am eu despre tine, cu tine. Te iubesc. Te-am iubit în tot acest timp. O vreme am încercat să înăbuș rana aceasta a iubirii, undeva adânc în fundul sufletului. Nu am reușit decât să o fac să izbucnească și mai tare acum, când scriu despre ea. Subconștientul meu își cere drepturile. Acum au trecut anii, viața noastră a luat alt curs, am fost un mare norocos în viața asta, am capacitatea de a iubi mai multe femei, nu știu cum e posibilă această reînnoire perpetuă sufletească, nu știu unde m-a purtat vântul timpului, tot mai departe, ce am devenit eu? Ce ai devenit tu? Nu știu, sincer. Anii nu mai pot fi retrăiți vreodată în acest mod. Am venit de undeva, plecăm undeva? Realmente nu știu. Știu că sunt un străin pentru tine, despre care ai auzit doar în spusele celor din jur. Am vorbit de câteva ori de-a lungul vieții noastre după aceea, la telefon, erai departe, glasul tău era firav, dulce, îndepărtat. Tu însă ai rămas cu mine în acea poiană de vis, în acea grădină sălbatică de la poalele munților Cibin. În acea lumină stranie, aurită, poleială galbenă cu aur pur. Priveam razele soarelui fiule, în timp ce tu dormeai și gângureai în somn. Am întins o păturică direct pe iarba moale, alte umbre ale frunzelor jucau dansuri celeste peste fața ta de sfântă de prunc adormit, dormeai somn odihnitor, parfumat cu fragranță de viorele, ascultam copacii, păsările pădurii ciripeau vesele, tinere, copacii foșneau ușor, ascultam anii ce treceau prin inele de salcâm. Multă suferință poate fi în pieptul unui tată ce trebuie să lase pe fiul său. Multă dragoste, așijderea... însă și o credință mare, Mihaie. Mi-a luat mult timp ca să-ți scriu această scrisoare. Nici nu știu ce e, scrisoare sau vis, mă trezesc cu inima plină și scriu încontinuu, habar nu am ce. Nici eu nu înțeleg, tu, poate nici atât. Acum ai crescut mare, ai 23 ani și ești un tânăr de ispravă, văd eu bine că ești îndrăgostit. Am văzut-o pe logodnica ta, în pozele tale de pe FB. E foarte frumoasă și se pare că îndrăgostită și ea de tine. Sunteți frumoși, fericiți. Iar asta îmi umple sufletul de bucurie. Ai reușit, Mihaie! Sunt atât de fericit pentru tine încât nici nu-ți poți imagina, băiete. Am vrut doar să știi ce am simțit eu atunci, câteva crâmpeie poate fără importanță dintr-un trecut presărat deja cu uitare. Mulțumesc că mi-ai dat voie să-ți scriu din tot sufletul, deschis. Lasă-mă să-ți zic la mulți ani sănătoși de ziua ta, 16 februarie, căci nu am făcut-la timp, totuși o scriu acum aici. Caută-l pe Victor, fratele tău mai mic, el e curios să te cunoască, e un copil la fel de bun ca și tine. tata |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate