Era ora douã dimineața. Amândoi fredonau pe bancheta din spate „Please dont stop the rain”. Se uitau pe același geam și chicoteau. Ștergãtoarele taxiului mergeau încontinuu. Un bãtrânel beat puse piciorul pe trecerea de pietoni și dezechilibrându-se, fãcuse o piruetã uitându-se spre trotuarul de pe care tocmai plecase. Taximetristul nu îl vãzuse și puse o frânã bruscã. Cei doi se izbiserã de scaunele din fațã. Au început sã râdã. „Ești bine?” o întreabã și o luase de mânã. Clipise. Nici da, nici nu. Nu înțelegea de ce nu asta era important. Ci mâna. Acea mânã molaticã și caldã, ce o calma. Acea mânã pe care o vãzuse scriind poeme, acea mânã ce rãsfoise sute, mii de pagini de carte, acea mânã ce ridicase sute de cești de cafele.
Au coborât amândoi din taxi și au urcat pe trepte spre mansarda în care el locuia de câțiva ani. Era liniște, din când în când trecea câte o mașinã, dar în rest se auzea doar ploaia. Își amintise cã îi spusese, cã așa cum un supermarket ar trebui sã aibã pâine, lapte și ouã, lucruri esențiale, la îndemânã oricui, un om câtuși de puțin spiritual și educat ar trebui sã aibã o bibliotecã, fie cât de micã, un tablou, douã, nu de colecție bineînțeles, secolul XXI vine cu alte necesitãți departe de cele artistice, poate un instrument muzical și cel mult un spirit al casei. Ei bine, mansarda era un hipermarket, din punctul ãsta de vedere. Era întuneric, singurele lumini veneau de la un felinar și un non-stop din stradã. Mirosea a carte. Munți întregi de cãrți. Acel miros de carte veche, de praf, de hârtie pe care parcã și literele sunt cãlduțe, mici și prietenoase. Cuvinte, multe cuvinte. Din bibliotecã, auzi vocea rãgușitã a poeților și le simți mirosul de cafea și de tutun. Simți mirosul de lemn bãtrân. Naturã staticã. Totul era naturã staticã. Un spațiu apate, spiritual. Un spațiu aproape ireal, ce te fãcea sã crezi pentru o secundã cã tu nu exiști. Cã singurii locuitori ai mansardei sunt scriitori, bãtrâni, obosiți.
În momentul în care se aprinse lampadarul, avu impresia cã se întoarse cu un secol în urmã. Pereții încãperii erau foarte înalți, jumãtate din varul alb, fiind înghițit de un lambriu de stejar autentic maro, cu un model floral minuțios lucrat în partea de sus, iar pe cei din fața ușii de la intrare se aflau douã biblioteci imense, fãcute parcã din scorțișoarã, ce susțineau câteva busturi de bronz, a cãror ochi te fixau de cum intrai în casã. Motive delicate, ceșcuțe firave, cutiuțe mici și vechi, pictate demult, mirosind și ele a vopsea, a ulei, în care zãceau bijuterii vechi, pãstrate în amintirea mamei lui, ghemele de ațã ale pisicilor și niște scrisori uitate, ce încã pãstrau emoția cu care au fost scrise și nerãbdarea cu care aveau sã fie desfãcute, a cãror miros, aducea cu un câmp de flori. Miroseau cum miroase un câmp de flori. Asta e. Simți freziile, busuiocul, liliacul, levãnțica, vãzu pãpãdiile. Zburau. Diminețile aici erau ca înaltul cerului. Plãcute, liniștite. O liniște care te reîmprietenea cu tine însuți. Dimineți dulci și catifelate, în care simplul fapt cã vedeai ibricul cu coadã albastrã te facea sã zâmbești și sã te simți fericit. Biblioteci ce stãteau ca soldaþii din Garda Reginei Marii Britanii, de pazã, pentru o ușã. Ușa de la dormitor.
Aruncase cheile pe masã și plecã sã pregãteascã o cafea.
Nu înțelegea, cum e posibil ca cineva sã locuiascã într-o asemenea casã, pe care el o numea „mica mea mansardã”, care arãta de fapt ca un colț dintr-un muzeu. În mijlocul camerei se afla o canapea neagrã, cochetã, catifelatã, cu pernuțe de culoarea laptelui cu cacao, strãjuitã bineînțeles de douã fotolii și o mãsuțã de lemn, închisã la culoare, situatã între ei. Plinã cu cãrți. Peste tot gãseai cãrți. Totul era ușor prãfuit și magic. Aproape cã erai hipnotizat. Fãcuse câțiva pași spre fereastrã, cu o drojdie de teamã și simțise parchetul scârțâind ușor sub picioarele ei. Mirosea a cafea. Observase cã în continuarea celor douã biblioteci, camera continua cu trei trepte, ce ascundeau un birou. Glumești? De aici putea sã scrie scrisoari, sã scrie partituri, sã creeze opere de artã, de fapt și-ar fi putut scrie biografia și ar fi putut sã-l roage pe Schmitt, sã-i dea voie sã o numeascã „Pe când mansarda mea era o operã de artã”. O mașinã de scris, un tablou pe peretele din dreapta cu o scenã din Al doilea rãzboi mondial, un gramofon, pe un dulãpior mic cu cãrți, un cufãr deosebit de vechi, un obiect de colecție, ceșcuțe albastre ce-i ilustrau exigența fațã de sine și viața austerã. Totul pãrea atât de intim și totodatã atât de oficial. Totul ilustra pasiunile și sensibilitatea fațã de artã. O intimitate ce ducea cu siguranțã la singurãtate.
„Ziua când bate soarele, locul ãsta este cu totul și cu totul altfel. Velux îți schimbã viața.” Și ridicã ochii în sus. Atunci timpul chiar se oprise în loc. Mai bine din jumãtate de tavan, era o felie de cer. Niște geamuri imense, despãrțite, formau aproape o stea imensã. Își luase ceașca de cafea și se așezã pe canapea. Își strânse picioarele sub ea. Se fãcuse liniște. Nu se auzea decât ploaia.
„Dupã ce ai plecat, am suferit îngrozitor. Te-am cãutat în ziua aceea prin jurul cabanei, coborâsem de pe munte, trecusem podul, dispãruseși.” O luã de mânã. Acum, ea nu mai clipise, închise ochii și îl sãrutã. Plângea. Un plâns tãcut, ca o ploaie de varã, ce avea sã se transforme într-o furtunã. O strânse la piept. Arãtau ca dintr-un tablou vechi, din al doilea rãzboi mondial. Soldatul întors de pe front, slab, cu o valizã cãrãmizie în mânã, alergând spre casã și ea, desculț, cu o rochie de culoarea fildeșului, cu ruj roșu și cu visele-n pumni, trântind ușa, fãcând pași timizi spre el. De data asta ea era soldatul. Din bibliotecã se auzea vocea poeților și a romanticilor, râzând, cã viețile și iubirile așternute de ei pe hârtie, sunt mult mai frumoase și tind spre un absolut, departe de mãrunțișurile lor. Revelații ce unesc destine și le duc spre absolut. Pasiuni, lacrimi și sãruturi perfecte.
Sub acele geamuri, prin care se vedea cerul, în acea mansardã, într-o luminã obscurã, ce o fãcea rãcoroasã, stropii de ploaie au oprit timpul în loc în acea searã. Așezați pe canapeaua neagrã de catifea, se sãrutau și se îmbrãțișau ca orbii, care doar dacã ating cred și simt. A dezbrãcat-o ușor, mâinile-i cu atingeri calde, urcau de la coapse spre sâni. Pielea ei mirosea a cafea. Pãtrunzând-o încet, o ținea stâns la piept și-n pielea-i fãcutã hârtie, îi scrisese tot ce avusese vreodatã sã-i spunã. Cu ea în trup și-n minte, în spatele acelui zâmbet se ascundea o durere nostalgicã, ce ascundea la rându-i locuri, încãperi, peisaje.Fãcuserã dragoste în cel mai aromat mod cu putințã.
O ținea în brațe și zâmbea. Își aminti de cum îi scrisese într-o dimineațã, pe oglinda din baie versurile Ninei Cassian „ Pot sã-mi iau locul lângã tine, pe stea?/ Da, spuse prințul. Ești prietena mea.” Nu i-ar mai fi dat niciodatã drumul.
Era atât de simplã și atât de seninã, ca o crenguțã de cireș, ce te face imediat sã te îndrãgostști de ea, sã vrei sã-i atingi florile mici și roz, sã vrei sã o rupi și sã o iei cu tine și în același timp, ce te convinge imediat, cu blândețe și eleganțã, cã locul ei e acolo, în copac, dar cã ar vrea totuși, sã stai lângã ea, în direcția din care bate vântul, sã o protejezi, sã nu se scuture. Delicatã și gingașã. Probabil cã dacã te-ai fi gândit la ea ca la o culoare, ai fi ales fãrã îndoialã rozul, pentru cã nevoia ei de afecțiune îți sãrea în ochi. Dacã n-ai fi prins-o de mânã, ai fi jurat cã e irealã, cã e una din iele, atât de frumoasã și de fragilã, cã și atunci când ai fi prins-o de mânã, ai fi jurat cã atingi un copac, acoperit cu mușchi, atât de catifelatã și rece în același timp. Mirosea și era la fel la atingere, ca vântul de primãvarã.
Îi simțea cãldura corpului și simțea cum pleoapele îi cad ușor, ca stropii de ploaie.
Îi veneau tot felul de imagini neclare în cap, frânturi. Și-o amintea stând ghemuitã pe canapea, noapte de noapte și mai ales în serile în care ploua afarã, cu picioarele sub ea și cu o pãturã în cap, ascultând liniștea și numãrând stropii de ploaie, care bãteau în geam. Era ca într-o transã. Cu pãrul prins în vârful capului, împrãștiat, ciufulit, ținea o carte în mânã și în cealaltã o canã cu cafea. Fie avea o canã în mânã și o țigarã, fie o canã și o carte, fie o țigarã și o carte. Asta o calma. Sublinia, scria, rupea foi...și-o amintea râzând și fãcând piruete pe stradã în jurul lui, cu bluza ei în dungi alb-negru și de cum râzând, îi fãceau pe trecãtori sã întoarcã capul, smulgându-le câte un zâmbet. Scriindu-și propriul crez, își scriau zilnic fericirea pe chipul celorlalți, așa cum soarele fãcea umbre pe asfalt. Desenau cu ochii, aruncau litere dulci în cafele, fãcându-i pe cunoscuþi ºi pe necunoscuþi sã bea câte o poezie, fãrã sã ºtie ºi sã mãnânce câte o povestioarã. κi fãcuserã un ritual din bãtul cafelei ºi fumatul unei þigãri. „Iarna este atât de generoasã cu oamenii” i-a spus odatã. Zãpada curãțã tot și secretele și pãcatele, iar hornurile le rescriu pe cer. Oamenii nu mai privesc demult cerul, ceea ce-i face neștiutori de multe. Fumul rescrie povestea fiecãruia. Fumul rescrie povestea fiecãruia...Se trezise brusc, deschise ochii și întinse o mânã. Moment în care îi veni sã urle. Ploaia se oprise. Pe masã era un bilețel, pe care scria:

„…de pe o stea pe alta, ființe care nu s-au vãzut niciodatã se cautã, se presimt, se cheamã. Aceste ființe nu se gãsesc niciodatã, pentru cã nimeni n-a trecut niciodatã de pe o stea pe alta. Pentru cã nici o stea nu se abate niciodatã din drumul ei”.

Într-o zi ploioasã, zece ani mai târziu, în care nu vedeai nici un câine pe stradã, iar cafenelele de pe bulevard pãreau niște personaje dintr-un film noir, ridicându-și umbrela, vrând sã scoatã bani sã-și cumpere un ziar, o vãzuse în geamul unei cafenele. Aceeași puștoaicã, cu pielea albã și ochii mari, negri, convingându-te imediat, cã locul ei e într-o vitrinã, într-o cutie, lângã pãpușile de porțelan, nu în vitrina unei cafenele. Traversase strada și în fața cafenelei își închise umbrela. Intrase.