“La piață . . . ca la piață”

Ca un bun pensionar ce mă aflu de vreo șapte ani, în fiecare dimineață îmi iau în buzunar o pungă de 50 de bani și, am treabă, n-am treabă, am bani, n-am bani, merg la piața centrală din orășelul meu de provincie. De fapt, o hală care datează de pe vremea când stăteam la coadă fără să știm “ce bagă”. Lume multă. Forfotă. Gură cască. Tarabe pline cu mere din poliamidă, roșii din plastic, struguri cu termen de garanție doi ani, gumă de mestecat, nuci de cocos, salată verde făcută pe calculator, urzicuțe cu miros de pipi, flori cât cuprinde, caș de oaie din care poți face garnituri pentru “ghivetă”, un panou publicitar electronic uriaș care ba îți dă timpul probabil, ba face reclamă mascată la țigări afișând că tutunul dăunează grav sănătații. Asta îmi amintește de o vecină al cărui soț cam trage la măsea și care vecină afirma zilele trecute că alcoolul dăunează grav bolilor de ficat. Sau de un altul care vindea la tarabă ceaiuri și fructe de pădure și care striga în gura mare: ”Ia levănțica contra picioarelor!”. Undeva, retrasă de frica unor gardieni, o țigancă bătrână și zbârcită îmi oferă la un leu bucata, țelină de cea mai bună calitate și evident, furată de te miri unde. Îi explic discret că am încercat și cu viagra dar tot degeaba. La un moment dat, ca orice pensionar care se respectă, simt că prostata mă trimite urgent la toaletă, lucru pe care îl și fac chiar dacă până acolo pierd primele picături, fug repede la locul cu pricina deși doamna de la biroul toaletei strigă după mine…în sfârșit, ușurat fiind, revin la ghișeul oficial ca să plătesc dar până să deschid gura, doamna mă și apostrofează: “Domnule, dumneata nu știai că aici urina costă?” Zic: “Nu știam doamnă, dar dumneavoastră știți pe cineva care cumpără?” Nu s-a prins, am plătit, am ieșit și mi-am aruncat ochii pe panoul publicitar unde, coincidență, era o scenă asemănătoare. O tânără, vădit deranjată de o stare de inconfort fizic, făcea niște grimase de suferință adâncă. Se făcea reclamă unui medicament împotriva constipației. În scena următoare, precedată probabil de momentul în care tânăra ingurgitase deja pastila fermecată, apare aceeași tânără cu față zâmbitoare, ușurată și scăpată (sic) de niște chinuri asemănătoare cu cele ale facerii. O cucoană blondă de vreo patruzeci de anișori își face apariția pe, nici n-o să vă vină să credeți, pe… trotinetă și cu o geantă de toată frumusețea, la umăr. Știu la cine vă fuge gândul dar la data respectivă, blonda suspectată de Dumneavoastră se ocupa cu măturatul … (celulei) cum zicea Coșbuc în “Lordul John”. Doamna cu trotineta îmi amintește de altă descreerată care umbla pe bicicletă “la șosea” prin București, cu o sută de ani în urmă. Lumea îi zicea “coana Mița biciclista” a căzut și și-a rupt…puncte, puncte. Intru într-un magazin cu “de toate helea”, rafturile full dar clienți…doar un tip pirpiriu în fața mea, o întreabă pe vânzătoare cât costă chilul de salam, constată că e scump, ca și brânza, ca și conservele, apoi cere un pachet de “More” cartonat, plătește și pleacă. Þigările l-au costat cât un chil de carne dar dacă nimeni nu le cumpără ce rost mai are panoul publicitar? Ies și eu, îmi mut punga de 50 de bani dintr-un buzunar în altul, merg la o țigăncușă cu ochii cât nucile de cocos, cu un păr ca tuciul și negociez cu ea un buchețel de zambile. Îmi cere doi lei dar lasă la un leu, îi mulțumesc frumos, ea pare surprinsă, nefiind obișnuită să i se mulțumească, mă îndrept spre casă unde soția mă aștepta să mă trimită până la piață să cumpăr niște salată verde. Ce era să-i mai spun, ce era să mai fac. M-am dus la piață. Dacă mâine îmi “bagă” pensia, cumpăr un chil de caș de oaie cu douăzeci de lei, fac din el garnituri pentru “ghivetă”, le vând cu treizeci și cu cei zece lei care îmi rămân, cumpăr zambile tuturor vecinelor din scara blocului.